turcisme

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Contactele îndelungate între două popoare lasă urme în limbile lor. Relațiile turco-române sunt vechi de secole. Nu e un secret că, de-a lungul istoriei, turcii ne-au stăpânit vreme îndelungată, în aceste condiții, relațiile turco-române n-au fost prea cordiale, cel puțin până la finele veacului al XIX-lea. Ostilitatea față de opresor se reflectă și față de cuvintele preluate din limba lui. Natura acestei rubrici nu-mi permite să dezvolt subiectul în complexitatea sa, de aceea mă opresc la un singur aspect, un amănunt la urma-urmei, dar cât de semnificativ…

Cuvintele: ciubuc, hazna, lichea, mahala, rahat, tertip sunt de origine turcă. Marafet și pramatie sunt de origine neogreacă, dar ele au pătruns în românește pe vremea fanarioților, încât au fost percepute de vorbitori drept cuvinte turcești. Dacă avem curiozitatea să comparăm sensul acestor cuvinte din limba sursă (turca, neogreaca) cu reflexele lor din limba noastră, constatăm că româna le-a tratat cu antipatie, atribuindu-le înțelesuri batjocoritoare, defavorabile și disprețuitoare pe care nu le aveau în limba de origine.

În turcește, cuvântul ciubuc însemna „bară", „baston", „tijă". Obiceiul turcesc de a trage fumul de tutun printr-o asemenea tijă s-a răspândit printre boierii Țărilor Române. Așa se explică evoluția lui ciubuc de la tc. „tijă" la rom. „pipă". Ciubucul a început să funcționeze ca un prim pas către corupție. Oferirea unui ciubuc îți permitea să intri în vorbă cu funcționarul, câștigându-i astfel încrederea; adăugai apoi suplimentul pretins și amploaiatul îți rezolva problema. Obiectul ciubuc a dispărut demult. Obiceiul s-a perpetuat însă ani de-a rândul, rafinându-se necontenit. În timpul socialismului biruitor, ciubucul turcesc a fost înlocuit de Kentul american, iar mai nou de moneda europeană. Nimeni nu se mai gândește astăzi la pipă când aude cuvântul turcesc ciubuc, ci, eventual, la alte trei cuvinte (întâmplător oare?) tot turcești: peșcheș, bacșiș, rușfet.

Hazna însemna în turcește cameră (mică și izolată), vistierie chiar. În românește, termenul s-a depreciat fundamental ajungând să desemneze „un bazin pentru decantarea apelor murdare", iar apoi chiar o „latrină mizerabilă" (scuzați pleonasmul!). Pun această degradare semantică pe seama repugnanței noastre istorice față de împilatorul turc. Cu francezii, relațiile au fost mai degrabă amiabile și de natură preponderent culturală. Atitudinea față de împrumutul francez a fost în consecință prietenoasă, neologismul adus din Franța fiind învestit cu o aură de noblețe și de rafinament[1]. Vă rog să faceți un efort de imaginație și să vă gândiți cum ar fi să întrebi de hazna la un hotel „five stars” sau, din contră, să întrebi de toaletă (cf. fr. les toilettes) într-o localitate fără canalizare, cum ar fi, de-o pildă, Podu-Turcului din județul Bacău.

În neogreaca fanariotă praghmatia desemna calitatea unei persoane de a lua în calcul utilitatea practică a lucrurilor, de a fi pe fază, cum se zice astăzi atât de frecvent. Nu este deloc rău să fii om practic, dimpotrivă, faptul e de apreciat dacă nu-i folosit în scopuri josnice. Or, tocmai acest sens din urmă a fost reținut de cuvântul pramatie, ajuns în română prin filieră turcă acum vreo trei veacuri. Paralela cu franceza se impune din nou. Ngr. praghmatia a mai pătruns o dată în românește pe la sfârșitul veacului al XIX-lea, dar prin filieră franceză, din pragmatique. În timp ce pragmaticul este persoana care ia în considerare utilitatea practică a lucrurilor, pramatia e escrocul, canalia, destrăbălatul.

Alte asemenea degradări semantice pot fi găsite relativ ușor printr-o simplă consultare a unui dicționar bilingv turco-român.


  1. Se cunosc și excepții, desigur. (Nu prea multe, totuși.) De pildă, madamă, din fr. madame, care a ajuns să desemneze o „femeie ușoară”.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1