diminutive
Cuvântul diminutiv a pătruns în română relativ târziu. El provine din francezul diminutif care, la rându-i, este descendentul latinescului diminutivus, un derivat al verbului diminuere = a micșora. Formațiile diminutivale sunt bine reprezentate în limba noastră spre deosebire de alte limbi „mai sobre”, ca germana, engleza sau chiar franceza de la care am împrumutat termenul în discuție. Într-adevăr, cine urmărește cu atenție viața diminutivelor în limba română constată că numărul sufixelor diminutivale este important: -aș (copilaș), -ălaș, -ălașă (drăgălaș, drăgălașă), -el (băiețel, suflețel), -ic, -ică (tătic, mămică), -icel, -icică (măricel, floricică), -ior, -ioară (frățior, surioară), -ișor, -ișoară (puișor, domnișoară), -iță (lămăiță), -uș, -ușă (purceluș, cățelușă), -uleț (ursuleț), -uț, -uță (slăbuț, străduță) și mai sunt. Același observator mai poate constata că nu numai substantivele acceptă diminutivarea, ci și adjectivele: frumușel, micuț, adverbele: acușica, puțintel și pronumele cutărică, mătăluță.
Un vorbitor recurge la diminutive când e stăpânit de o anume stare afectivă. Obiectele și ființele miniaturale trezesc în noi, de regulă, simpatia. Căniță, loc(u)șor, copilaș, fetiță, ineluș se adresează sensibilității noastre mai pregnant decât cană, loc, copil, fată, inel.
În ciuda numelui pe care îl poartă, diminutivul își contrazice adeseori nota dominantă, aceea de a „micșora” dimensiunea obiectului, a calității sau a acțiunii pe care le denumește. Lingviștii au observat că ghiocelul nu e un ghioc mai mic, lămâița nu e o lămâie mai mică, nici lăcrimioara nu e o lacrimă mai mică și nici albăstrița nu e o floare mai puțin albastră. Când cineva oferă un buchet de lăcrimioare unei persoane dragi nu se gândește, desigur, la lacrimă, după cum e destul de improbabil ca primăvara timpuriu, la zărirea primilor ghiocei, să te gândești la ghioc. Nu-i însă nicio îndoială că și primul român care a „legat” lăcrimioara de lacrimă, și cel care a asociat albăstrița cu albastru sau ghiocelul cu ghioc ș.a.m.d. au fost persoane sensibile, cu o intensă trăire afectivă, dar și oameni dotați cu excepțională imaginație lexicală de tip asociativ. Este un fapt cunoscut că, prin uz îndelungat, legăturile etimologice dintre cuvinte se estompează treptat, iar până la urmă se șterg complet din conștiința vorbitorilor. Rar ne gândim la etimologia cuvintelor pe care le folosim când vorbim sau când scriem.
Sensurile cuvintelor evoluează imprevizibil. Se ajunge până acolo încât, paradoxal, diminutivele măresc dimensiunile obiectului desemnat, în loc să le micșoreze. Dacă zic: „azi noapte am tras un chefuleț de pomină”, toată lumea înțelege că numai mică n-a fost petrecerea, ci din contră. Când auzim pe cineva vorbind de lefșoara parlamentarilor, nu suntem atât de naivi să înțelegem că plata-i mică, ci că-i exact invers. În cartea sa Stilistica limbii române din 1944, Iorgu Iordan observă cât de ușor se trece de la diminutiv la augmentativ și citează două texte, ilustrative în această privință, pe care le reproduc pentru pitorescul lor. Primul este din povestea Harap-Alb a lui Ion Creangă. Ne amintim cu toții de Gerilă, fantasticul personaj cu ale sale „buzoaie groase și dăbălăzate”, din care una „se resfrângea în sus, peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele”. Doar câteva rânduri mai la vale, cititorul constată că buzoaiele eroului devin... buzișoare: „atunci Gerilă suflă cu buzișoarele sale cele ascuțite și casa rămâne nici ferbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa”. Al doilea text este din Cezar Petrescu (1907). Scriitorul găsește cu cale să ne explice el însuși ce va să zică diminutivul gurița: „Ea, dă-i și dă-i!… îi mergea gurița - adică guroaia, că avea o gură să se muște de urechi cu dânsa”.
Se întâmplă uneori ca un cuvânt să fi fost diminutiv în limba sursă, dar să nu mai fie perceput ca atare în limba de adopție. Din porcus latina a obținut cu ajutorul sufixului -ellus diminutivul porcellus. Acesta din urmă a devenit în românește purcel. Nemulțumită parcă de insuficiența diminutivării, româna i-a atașat un al doilea sufix -uș, obținând astfel un... purceluș. Pe dantelă l-am împrumutat de la francezi, unde dentelle = dințișor este diminutivul lui dent = dinte. Nici cu dantela nu ne-am mulțumit, așa diminutiv cum era când am „împrumutat-o”, și i-am spus danteluță.
Problematica diminutivelor este complexă în limba noastră, n-am cum s-o analizez în toată diversitatea ei hic et nunc. Aș mai vrea totuși să adaug că sufixele diminutivale - cu deosebire sufixul -aș -, atunci când sunt atașate unor nume de profesii prestigioase, le imprimă acestora serioase note ironice: doctoraș, ingineraș, profesoraș, scriitoraș. Cât de în firea limbii noastre e diminutivarea ne-o dovedesc adverbele, care o acceptă cu ușurință, ceea ce nu se prea întâmplă în alte limbi. Pe depărtișor îl găsim la Eminescu în versurile de factură populară:
Bădișor, depărtișor,
Ce-mi trimiți atâta dor?
iar pe târzior l-am găsit - plăcută surpriză! - chiar la Brumar, când i-am prezentat doamnei Loredana Tîrzioru (redactoarea de carte) manuscrisul meu.
În anumite contexte, un adverb diminutivat poate crea neplăceri. Îmi aduc aminte și azi, deși au trecut atâția ani de atunci, cât de umilit m-am simțit la școală când răspunsul meu a primit calificativul binișor de la profesorul de istorie pe care, altfel, îl veneram de-a dreptul.
P.S. Pare de necrezut, dar până și augmentativele pot deveni diminutive. Butoiul este o bute mai mare. Astăzi, cuvântul butoi este mai răspândit și mult mai cunoscut decât butea de la care s-a format cu ajutorul sufixului -oi. Vorbitorii au pierdut legătura semantică dintre cele două cuvinte și nu-l mai percep pe butoi ca pe un derivat augmentativ, ceea ce le permite să-l diminutiveze: butoiaș.
P.P.S. Din interjecția pis, româna a creat un diminutiv (pisica) și un augmentativ (pisoi, puiul ei). Cum se vede, diminutivul e mare, iar augmentativul e mic.
Alte articole lingvistice
Alexandru Graur
Dezbateri
- Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â
- Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza
- Dan Ungureanu - Cuvinte de substrat? Da. Cuvinte dacice? Nu.
Diverse
- Calcuri greșite
- Despre majoritate
- Flexionarea cuvintelor compuse
- Forme de plural greșite
- Forme greșite ale cuvintelor
- Ghid de exprimare corectă
- Niciun sau nici un?
- Scara numerică
- Termeni de propagandă
DOOM2
- 0. Principalele norme ortografice
- 1.1. Literele
- 1.2. Semnele ortografice
- 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară
- 3. Scrierea cu literă mică sau mare
- 4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor
- 4.2. Scrierea cuvintelor compuse
- 4.3. Scrierea locuțiunilor
- 4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte
- 5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor
- 5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor
- 6. Câteva norme morfologice
DOOM3
Ionel Funeriu
- „carteziană e latina” (Ion Barbu)
- abrevieri buclucașe
- accentul I
- accentul II
- adaptare și adoptare
- au mai pățit-o și alții
- auspiciu, auspicii
- baioneta din Bayonne
- capcane semantice
- casă, acasă, domiciliu
- computer
- Cristian Tudor Popescu versus Robert Turcescu
- dacisca domnului Roxin
- divorț, trivial și carrefour sau despre 2, 3 și 4
- duminică
- errare humanum est, perseverare diabolicum
- etimologii populare (I)
- etimologii populare (II)
- făcliile latine
- ficat
- Gaudeamus
- germanisme
- grammar nazi(s) versus idealul perfecțiunii
- hiperurbanism
- joi
- la poștă
- latina gintă e regină
- libertatea înseamnă iertare
- lună și luni
- management
- marți, marțieni, mărțișor...
- mass-media
- miercuri, marfă, mersi, iarmaroc…
- mujdei de usturoi
- naturalia non (sunt) turpia
- Nicolae
- nomen (est) omen
- nomen meum
- o întâmplare lingvistică
- o polemică
- o provocare
- ogni abuso sará punito
- ortografie (I)
- ortografie (II): ortografie fonetică sau ortografie etimologică
- ortografie (III) sau unde-i lege nu-i tocmeală
- Pastila de limbă
- pești
- pișcot și servus
- plagiat
- potică
- privighetoare, veioză, Revelion
- provocare
- rovinietă
- rută, derută, rutină
- sâmbătă
- slavonisme
- sunătoare
- șapte, săptămână, hebdomadar
- turcisme
- ține de tenis
- vineri
- Volvo — o mașină revoluționară
Istoria regulilor ortografice
- Ortografie - 1871 Regule ortographice ale limbei romane
- Ortografie - 1899 Regulele ortografiei romane
- Ortografie - 1904 Regule ortografice
- Ortografie - 1932 Reforma ortografică din 1932
- Ortografie - 1954 Mic dicționar ortografic
- Ortografie - 2005 - Ce e nou în DOOM2
Încercări de îndreptare
Îndreptarul ortografic, ediția a V-a : Punctuația
- 01. Introducere
- 02. Punctul
- 03. Semnul întrebării
- 04. Semnul exclamării
- 05. Virgula
- 06. Punctul și virgula
- 07. Două puncte
- 08. Semnele citării (ghilimelele)
- 09. Linia de dialog și de pauză
- 10. Parantezele
- 11. Punctele de suspensie
Mioara Avram
- 0. Prefață
- Bibliografie și abrevieri
- I. e sau ea?
- II. ă sau e?
- III. ă sau î?
- IV. e sau ie?
- IX. i sau î?
- V. ea sau ia (și: eai sau iai, eau sau iau)?
- VI. h sau c(h) sau k(h)?
- VII. Cu sau fără h?
- VIII. i sau ii (și ii sau iii)?
- X. ia sau iea, iia?
- XI. Cu sau fără i final?
- XII. î sau â?
- XIII. k sau c, ch, ck, q
- XIV. Cu sau fără -l
- XIX. s sau z?
- XV. n sau m
- XVI. oa sau ua
- XVII. q(u) sau c, ch, cu, cv, k
- XVIII. s sau ș?
- XX. w sau v, u?
- XXI. x sau cs (ks, cks), gz (cz)?
- XXII. y sau i, ai?
- XXIII. Literă unică sau repetată (dublă, triplă)?
- XXIV. Succesiuni nepermise sau cu folosire limitată
- XXIX. Numele de luni
- XXV. Un cuvînt sau mai multe?
- XXVI. Cu sau fără cratimă?
- XXVII. Majusculă sau minusculă?
- XXVIII. Abrevierile
- XXX. Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd
Misterele cuvintelor
Monitorizarea presei
Punctuație
Rodica Zafiu
- Beizadea
- Care și pe care
- Cocalar
- Decât o negație
- Din și dintre
- Îmi cer scuze...
- Plus că...
- Șotron
- Vroiam...