XXVI. Cu sau fără cratimă?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

XXVI. Cu sau fără cratimă?

Cratima - numită și liniuță sau linioară de unire (și de despărțire), mai demult și trăsură de unire - este, în scrierea românească, atît semn ortografic, cît și semn de punctuație. Ponderea și statutul ei diferă în cele două sectoare ale scrierii: în ortografie cratima este semnul principal, pe cînd în punctuație ea este un semn secundar, chiar periferic; în ortografie cratima are întrebuințări specifice și obligatorii, în timp ce în punctuație folosirea ei este facultativă, putînd fi înlocuită cu alte semne (virgula sau linia de pauză).

A. Întrebuințările cratimei ca semn ortografic - singurele care interesează în lucrarea de față - sînt numeroase și variate.

1. Principala funcție și, totodată, cea care prezintă aspecte complexe este legarea între ele a două sau mai multe cuvinte care se rostesc împreună. În această funcție cratima marchează fenomene de fonetică sintactică (contragerea sau, mai exact, sinereza produsă la întîlnirea unei vocale finale cu vocala inițială a cuvîntului următor, fenomen constînd în transformarea primei vocale într-o semivocală, deci în crearea unui diftong; eliziunea produsă în împrejurări similare, constînd în dispariția uneia dintre cele două vocale; alipirea unor cuvinte neaccentuate, cu sau fără includerea într-o silabă comună). Aceste fenomene sînt uneori obligatorii, alteori facultative.

a. Fenomenele fonetice obligatorii sînt limitate la situații care privesc anumite cuvinte și forme flexionare, fiind de obicei strîns legate de morfologie. În această categorie intră:

- unele contrageri (sinereze), anume cele produse la întîlnirea: unei forme neaccentuate de dativ a pronumelor personale ori reflexive cu forma de acuzativ o (ne-o dă, și-o închipuie); unei forme pronominale neaccentuate de dativ sau acuzativ și a unui verb auxiliar (te-a văzut, ne-ar da); prepozițiilor de și a numai în locuțiuni adverbiale și prepoziționale (de-a berbeleacul, de-a lungul) și în numele unor jocuri de copii (de-a prinselea);

- unele eliziuni, anume eliziunea primei vocale produsă la întîlnirea: unei forme pronominale neaccentuate de acuzativ cu un verb auxiliar (m-a văzut, s-a dus); prepozițiilor dintru, întru, printru cu un, o, unul, una, alt(ul), altă, alta, însul, însa, înșii, însele (dintr-o glumă, într-un ceas, printr-însul), a primelor două și cu alte cuvinte începătoare cu a (acoace, acolo, adins, atît);

- orice alipire a unor cuvinte neaccentuate (a celor enclitice cu sau fără includerea într-o silabă comună; a celor proclitice numai cu includerea într-o silabă comună), fenomen produs în grupuri alcătuite din: verb + forme pronominale neaccentuate de dativ sau/și de acuzativ (dă-mi, dă-ne, dîndu-și, dîndu-și-l, pare-mi-se); interjecție + forme similare (iată-mă, na-ți); substantive, adjective sau prepoziții + forme pronominale neaccentuate de dativ (în viața-i, în trista-i viață, asupra-ți); forme verbale inverse (văzut-a, vedea-va), care pot avea și pronume intercalate (văzutu-l-a, văzutu-mi-l-a, vedea-ți-aș, vedea-ți-i-aș); substantive nearticulate + adjective posesive (frate-meu, soră-sa); orice cuvînt + formele neaccentuate de indicativ prezent i și s ale verbului a fi (nu-i, că-s, afară-i bine); pronumele l + verb auxiliar (l-am dat).

b. Fenomenele fonetice facultative vizează și unele cuvinte sau forme implicate în situațiile menționate sub a, dar și multe altele. Se întîlnesc și aici:

- numeroase contrageri (sinereze), produse mai ales la întîlnirea oricărui cuvînt cu instrumente gramaticale ca prepozițiile a, de, pe, conjuncția de, articolele un, o și al, a, ai, ale (de-acolo, pe-atunci, de-al meu), dar și între orice alte cuvinte (vine-acuma, unde-așteaptă);

Cratima nu poate nota însă contrageri (sinereze) produse în interiorul unor cuvinte compuse sau derivate: deodată se scrie la fel atît la pronunțarea sa în patru silabe (cu vocala [e], cît și la cea în trei silabe (cu semivocala [ḙ]).

- unele eliziuni ale primei vocale (finala primului cuvînt), dintre care mai frecvente sînt cele suferite de conjuncțiile , dacă, (c-a venit, dac-o vezi, s-aștepte), de prepozițiile după, fără, lîngă (dup-aceea, făr-o vorbă, lîng-un pom) și de negația nu (n-a venit, n-aud), și orice eliziune a celei de a doua vocale (inițiala cuvîntului al doilea), produsă exclusiv la cuvintele care încep cu î (dacă-ncepe, să-ntreb, la-nceput, cîntă-n cor).

Cratima poate nota eliziuni similare și în interiorul unor cuvinte compuse sau derivate (vezi 2 și 3 a).

Fenomenele menționate sînt facultative în sensul că pentru toate situațiile descrise și ilustrate există variante fără contragere (de exemplu: de acolo, pe atunci, vine acuma) sau fără eliziune (că a venit, să aștepte, după aceea, nu a venit, dacă începe etc.); variantele cu contragere sau cu eliziune, pe de o parte, caracterizează stilul colocvial și un tempo rapid, iar, pe de alta, apar, din necesități metrice, în poezie, în timp ce variantele fără contragere sau fără eliziune sînt caracteristice pentru exprimarea emfatică, stilul înalt și un tempo lent. Despre cratimă nu se poate spune însă că e facultativă în aceste situații, pentru că producerea fenomenului fonetic impune folosirea obligatorie a cratimei. Notarea corespunzătoare a fenomenelor fonetice menționate este esențială pentru lectura fidelă a versurilor.

2. Cratima îndeplinește un rol important în scrierea cuvintelor compuse: ea marchează, pe de o parte, statutul de cuvînt compus în opoziție cu o îmbinare de cuvinte (stabilă sau nu) și, pe de altă parte, un grad mai slab de sudură - morfologică sau semantică - decît la compusele scrise într-un cuvînt (vezi și XXV).

Ca marcă grafică a cuvintelor compuse, cratima apare mai ales la substantive și adjective, relativ rar la adverbe (și locuțiuni adverbiale) și interjecții.

De reținut că nu există numerale, pronume, verbe și conjuncții compuse care să se scrie cu cratimă; nu sînt corecte grafii ca două-sute, ceea-ce, însu-mi, vre-unul, bine-voi, fiind-că sau întru-cît. La prepoziții compuse cratima poate apărea în situații în care se produc contrageri (de-a în de-a lungul) sau eliziuni (făr-a plînge, pîn-a nu veni); vezi 1.

Se pot da puține reguli generale pentru scrierea cu cratimă a cuvintelor compuse. De aceea ortografia acestora se învață de obicei pentru fiecare cuvînt în parte.

La substantive sînt trei situații principale:

- cînd termenii constitutivi nu corespund ca sens realității denumite de compus: de exemplu, nume de plante ca cinci-degete, gura-leului, traista-ciobanului, nume de insecte de tipul calul-popii, nume de pești ca nouă-ochi, nume de substanțe, de instrumente sau operații tehnice ca gură-de-lup, scara-mîței, nume de rudenie ca mamă-mare, epitete ca mălai-mare, zgîrie-brînză, nume proprii de aștri și constelații de tipul Carul-Mare, Ciobanul-cu-Oile;

- cînd termenii constitutivi își păstrează individualitatea semantică, dar compusul are unitate morfologică, schimbîndu-și în flexiune numai ultimul termen: de exemplu, nord-est (articulat nord-estul), prim-plan (pl. prim-planuri), scris-citit (art. scris-cititul, genitiv-dativ scris-cititului);

- cînd, dimpotrivă, compusul are unitate semantică, dar nu și unitate morfologică, schimbîndu-și în flexiune fie numai primul termen (de exemplu: vagon-restaurant, art. vagonul-restaurant, pl. vagoane(le)-restaurant; zi-muncă, art. ziua-muncă, zile-muncă, genitiv-dativ zilei-muncă), fie chiar ambii termeni (de exemplu: contabil-șef, pl. contabili-șefi, dar art. contabilul-șef; economist-contabil, pl. economiști-contabili; oraș-tîrg, pl. orașe-tîrguri).

La adjective se întîlnesc de asemenea situații cu contradicții între:

- unitatea morfologică (flexiune exclusiv finală) și lipsa de unitate semantică: de exemplu, social-cultural (f. social-culturală, pl. m. social-culturali, f. social-culturale);

- unitatea semantică și lipsa de unitate morfologică (flexiune la ambii termeni): de exemplu, albastru-azuriu (f. albastră-azurie, pl. m. albaștri-azurii, pl. f. albastre-azurii).

Unele structuri sînt comune adjectivelor și substantivelor (provenite din adjective): de exemplu, nord-american, nou-născut, social-democrat.

Adverbele și interjecțiile au de asemenea unele structuri comune, cum sînt locuțiunile sau compusele din termeni înrudiți (cîine-cîinește, vrînd-nevrînd, haida-hai) și cele din termeni asemănători (calea-valea, nitam-nisam; tic-tac, tura-vura).

Cratima apare și în numeroase împrumuturi recente, fie că se menține grafia din limba de origine, fie că se introduce cratima pentru a marca unitatea compusului: cow-boy, happy-end, pick-up, porto-franco, post-mortem, statu-quo, tutti-frutti.

În scrierea unor cuvinte compuse cratima are un dublu rol, marcînd atît statutul de compus, cît și rostirea împreună a două cuvinte: de exemplu, la substantivul vino-ncoace (din a avea pe ~ ). La altele intervenția cratimei cu rol fonetic produce variante grafice diferite de regula aplicată compuselor în cauză: de-mpărțit față de deîmpărțit. În sfîrșit, la altele cratima impusă de statutul compusului anulează posibilitatea de redare a pronunțărilor diferite: substantivul luare-aminte se scrie astfel indiferent dacă este pronunțat cu vocala [e] sau cu semivocala [ḙ].

3. Un rol mai mic are cratima în scrierea unor derivate cu prefixe și cu sufixe. La ambele categorii de cuvinte există situații în care cratima este obligatorie și altele în care ea este facultativă.

a. La derivatele cu prefixe cratima este obligatorie între prefix și bază în următoarele situații:

- la formațiile cu prefixele ne- și re- de la un cuvînt care începe cu î-, dacă - într-un tempo rapid - se produce eliziunea vocalei inițiale a bazei: se scrie neîmpăcat, dar ne-mpăcat; neînțeles, dar ne-nțeles; reîntoarcere, dar re-ntoarcere;

- formațiile cu prefixul ex- cu sensul "fost": ex-campion, ex-deputat;

- formațiile ocazionale, cu diverse prefixe, de la nume proprii sau de la numele unei litere: anti-Maiorescu, anti-X, (Ion) ne-Ion, non-a.

Cratima între prefix și bază este facultativă la alte formații ocazionale:

- formații cu prefixe superlative;

- formații cu prefixe terminate în aceeași literă ca inițiala bazei;

- formații omonime cu altele, mai bine cunoscute și avînd sensuri diferite: a re-crea "a crea din nou" față de a (se) recrea "a (se) odihni".

Facultativă este și cratima dintre prefixe la formațiile ocazionale supraprefixate: super-extrafin, ultra-ultraelegant.

b. La derivatele cu sufixe cratima este obligatorie, între bază și sufix, numai cînd baza este o literă sau o abreviere literală: de exemplu, X-ulescu, I.T.B.-ist. Ea este facultativă în formațiile de la nume proprii străine a căror finală nu se scrie așa cum se pronunță; de exemplu, de la Voltaire: voltaire-ian (sau voltairian), nu voltaireian.

4. Asemănătoare cu situația derivatelor cu sufixe este folosirea cratimei în unele forme flexionare, înaintea articolului enclitic sau a unei desinențe. Cratima se întrebuințează astfel numai în formele flexionare ale unor compuse din abrevieri (I.T.B.-ul, I.T.B.-ului), neologisme cu grafie străină diferită de pronunțare în partea finală (bourrée-ul, bourrée-uri; slow-ul, slow-uri) și ale altor cuvinte cu situații speciale, cum sînt denumirile literelor (a-ul, x-ul) și notațiile cifrice ale numeralelor (2-ul, al 2-lea sau al II-lea).

La scrierea de acest tip, cu cifre și litere, a numeralelor ordinale cratima poate lipsi numai dacă formantul final est scris la umărul cifrei: Iul, al 2lea sau al IIlea, respectiv a 2a, a IIa. Această notație este mai puțin obișnuită.

5. Cratima intră în structura unor abrevieri de cuvinte compuse. În unele se preia, pur și simplu, cratima existentă în bază (de exemplu, lt.-col. < locotenent-colonel sau S-E < sud-est). În altele ea are rolul special de a marca discontinuitatea elementelor din care este alcătuită abrevierea: de exemplu, d-ei < dumneaei sau D-sa < Domnia sa. Vezi și XXVIII B 3 b.

Cratima nu se folosește în abrevieri corespunzătoare unor cuvinte simple. Nu se scriu deci cu cratimă abrevierile substantivelor doamna (dna, nu d-na), domnișoara (dra, nu d-ra), domnul (d. sau dl, nu d-l); d-lui se folosește pentru "dumnealui", nu pentru "domnului").

6. În lucrări de lingvistică cratima se folosește la notarea unor segmente izolate din cuvinte (sunete sau litere, afixe lexicale și gramaticale, elemente de compunere, rădăcini sau teme, articole enclitice) și a unor forme pronominale și verbale exclusiv conjuncte. Locul cratimei indică direcția legăturii cu alt(e) element(e). Astfel, poziția inițială se notează cu cratimă postpusă (la prefixe: anti-, ne-, re-, elemente de compunere ca bi-, geo-), cea finală cu cratimă antepusă (la sufixe: -ism, -tor, desinențe: -m, -uri, articole enclitice: -l, -le, elemente de compunere ca -fob, -trofie), iar cea interioară, mediană, cu cratime la ambele extremități (la interfixe: -ăl-, la consoane intervocalice: -s-, la rădăcini ca -flor- din înflori).

În texte obișnuite afixele și elementele de compunere se scriu fără cratimă cînd apar de sine stătătoare, transformate în cuvinte; de exemplu, atelier moto, el e anti, multe isme. Cratima se menține la prefixele și la elementele de compunere care sînt izolate fără a-și schimba valoarea, în exprimări eliptice ca persoanele hiper- sau hipotensive; înțelegeri bi- și trilaterale.

7. Cratima se folosește și pentru a marca despărțirea cuvintelor la capăt de rînd (vezi XXX). În această situație ea se scrie numai la sfîrșitul primului rînd, fără să se repete și la începutul rîndului următor.

Un rol asemănător are cratima care marchează, în texte artistice, rostirea sacadată, pe silabe, a unor cuvinte; de exemplu: Ești un mi-ze-ra-bil!

B. Scrierea cu sau fără cratimă pune problema alegerii între cratimă și diverse alte posibilități: blanc (spațiu alb) sau scriere în două ori mai multe cuvinte complet separate; scriere împreună, într-un singur cuvînt; apostrof; linie de pauză.

1. Alegerea între scrierea cu cratimă și cea cu spațiu alb a două cuvinte este uneori dependentă de pronunțare, alteori orientată după norme pur convenționale.

a. Scrierea cu cratimă sau cu spațiu alb, în cuvinte complet separate, reflectă pronunțarea diferită, în tempo rapid, respectiv lent, în situațiile care permit contrageri (sinereze) și eliziuni, deci la întîlnirea a două vocale; vezi A 1 b.

O mențiune specială merită prepoziția de urmată de prepoziția a sau de articolul a(l): în timp ce prepoziția compusă de-a din structura locuțiunilor adverbiale și prepoziționale și a numelor unor jocuri de copii se scrie totdeauna cu cratimă (pentru că se pronunță numai într-o silabă), îmbinarea prepoziției de cu prepoziția a din structura infinitivului se poate scrie atît fără, cît și cu cratimă (pentru că se pronunță atît în două silabe, cît și în una): plăcerea de a citi și plăcerea de-a citi. Ambele feluri de scriere, dependente de pronunțare, sînt corecte și în îmbinarea prepoziției de cu articolul al, a, ai, ale: cel de al doilea și cel de-al doilea; cea de a doua și cea de-a doua.

b. Scrierea cu cratimă sau cu spațiu alb, în cuvinte separate, este mai mult sau mai puțin convențională în alte situații, ceea ce nu înseamnă că normele stabilite nu trebuie respectate.

Probleme de alegere a scrierii corecte se pun la numeroase cuvinte compuse:

- substantive comune ca drum-de-fier față de drum de țară și chiar față de cale ferată; apă-grea față de apă oxigenată; mai-marele față de mai mult ca perfect (art. mai mult ca perfectul); nu-mă-uita față de propoziția Nu mă uita; prim-plan față de prim ajutor;

- substantive proprii ca: toponimele Bistrița-Năsăud, Broșteni-Deal sau Piatra-Neamț față de Baia Mare, Bolintinul din Deal, Curtea de Argeș sau Vatra Dornei; antroponimele Roșu-împărat față de Împăratul Roșu sau Baba-Cloanța față de baba Maria; astronimul Carul-Mare față de carul mare;

- adverbe ca astă-iarnă, astă-noapte, față de iarna asta sau această iarnă (de remarcat însă înțelesul diferit al adjectivului demonstrativ din compus: astă-iarnă "iarna trecută"); după-masă "după-amiază" față de după masă.

Ezitările și abaterile actuale se datoresc uneori faptului că normele înseși au cunoscut fluctuații în timp: grafii ca de-a-lungul, de-sine-stătător sau Baia-Mare aplică norme mai vechi, modificate între timp. La unele toponime există și discordanțe contemporane între normele ortografice, care cer prezența cratimei, și indicatoarele administrative, care o omit: este cazul celor de tipul Piatra-Neamț sau Tîrgu-Jiu (pentru ultimul vezi și XIV). În uzul actual se constată și tendința (moda) de a se omite cratima dintre prenume ca Ana-Maria, Maria-Laura și de la nume de familie duble sau cu adaosuri: Maria Popescu-Gheorghiu.

Ezitări se pot întîlni și în situații cu norme ferme, dar tot convenționale, cum sînt cele referitoare la succesiunile de forme pronominale neaccentuate și la îmbinările de verbe cu asemenea pronume. De reținut că se scrie corect pare-se, dar se pare; pare-mi-se, dar mi se pare (nu mi-se!); dîndu-i-se, dar i se dă (nu i-se!).

De asemenea, pot apărea ezitări în situațiile în care regulile produc neconcordanțe în scrierea unor formații înrudite: America de Nord, dar nord-american; (din) sudul Dunării, dar sud-dunărean.

2. Alegerea între scrierea cu cratimă și scrierea împreună, într-un singur cuvînt, vizează și ea două categorii de situații: unele cu norme mai mult sau mai puțin convenționale sau bazate pe o analiză lingvistică subtilă și altele cu norme ferme, bazate pe o analiză logică și lingvistică elementară.

a. Prima categorie se referă la scrierea unor cuvinte compuse și derivate, în mod excepțional și a unora primare (neformate din altele).

O dificultate reală o constituie scrierea unor compuse propriu-zise, alcătuite din cuvinte întregi existente și independent, la care criteriul este comportamentul în flexiune: se scriu cu cratimă compusele lipsite de unitate morfologică (la care flexiunea afectează primul termen) și într-un cuvînt cele cu unitate morfologică (la care flexiunea afectează termenul final). Această regulă generală se concretizează în aplicații individuale care prezintă contradicții fie în cadrul aceleiași familii, fie între formațiile cu aceeași structură și chiar cu un termen comun. De exemplu, se scrie corect:

rea-voință (art. reaua-voință), dar bunăvoință (art. bunăvoința) și răuvoitor;

Cf. rea-credință și bună-credință; răuvoitor și binevoitor.

bună-credință (art. buna-credință) și bună-cuviință (art. buna-cuviință), dar bunăstare (art. bunăstarea), bunăvoie (art. bunăvoia) și bunăvoință (art. bunăvoința);

Cf. și bună purtare sau bună știință.

primă-balerină (art. prima-balerină), dar primăvară (art. primăvara) și primadonă (art. primadona).

Pentru unele compuse din cuvinte întregi există reguli orientate după primul termen al compusului; astfel, se scriu cu cratimă compusele cu prepoziția după (sinonimele după-amiază, după-masă, după-prînz), dar fără cratimă, într-un cuvînt, cele cu prepozițiile de și fără de (deochi, descăzut, fărădelege) sau cu prepoziția a + tot, toate (atotștiutor, atoateștiutor).

Compusele cu de pot fi scrise cu cratimă din motive de ordin fonetic: substantivele deîmpărțit, deînmulțit pronunțate cu eliziunea lui -î- se scriu de-mpărțit, respectiv de-nmulțit.

Pentru altele - mai puține - regulile se referă la ultimul termen al compusului: este cazul formațiilor cu adverbul mite, care se scriu într-un cuvînt (cogeamite, darămite, pasămite și alte formații similare).

Regulile ortografice mai vechi erau inconsecvente recomandînd scrierea într-un singur cuvînt la cogeamite, dar cu cîte două cratime la dară-mi-te, pasă-mi-te; grafiile cu cratimă reflectă un fenomen de etimologie populară (interpretarea adverbului mite drept format din pronumele mi + te).

Scrierea compuselor tematice (cu așa-numitele elemente de compunere) este mai unitară și mai clar normată, încît ar trebui să nu pună probleme. Se scriu într-un cuvînt, fără cratimă, toate compusele tematice, cu următoarele excepții:

- compusele arhaice cu elementele baș- și vel- (baș-caimacam, vel-armaș);

- compusele cu elemente care indică originea etnică aflate în raport de coordonare cu termenul următor: anglo-saxon, austro-ungar - și Austro-Ungaria -, indo-european (dar istroromân "român(esc) din Istria", iudeospaniol "evreu originar din Spania", retoroman "roman(ic) din Reția").

Se scrie deci corect electrotehnică, electroterapie, electrofizioterapie etc.

Grafii greșite cu cratimă se întîlnesc mai ales la anumite elemente de compunere (de exemplu, cvasi-, maxi-, mini-, semi- și vice-: se scrie corect cvasiunanim(itate), maxitaxi, minibaschet, semiauxiliar, vicepreședinte) și la compusele cu anumite structuri: cu elemente - altele decît cele referitoare la originea etnică - aflate în raport de coordonare (tipul psiholingvistică sau sociocultural), îndeosebi cînd compusul are mai multe elemente (electrobalneofizioterapie sau otorinolaringologie).

Scrierea derivatelor cu prefixe are de asemenea reguli clar stabilite (vezi A 3 a). Grafii greșite cu cratimă se întîlnesc mai ales la derivate cu anumite prefixe, ca anti-, non-, para- și pro- (se scrie corect antialcoolic și antidrog, nonvaloare și nonviolență, parasolar și parazăpadă, profascist și prorector). La derivatele cu sufixe apar ezitări și greșeli la formațiile de la nume proprii străine (vezi A 3 b): de exemplu, cratimă inutilă la newyork-ez, faulkner-ian sau absența cratimei la shakespeareian.

Ezitările sînt numeroase la scrierea cu sau fără cratimă a formelor flexionare ale unor nume proprii străine sau ale unor neologisme neadaptate (vezi A 4). Abaterile sînt mai puțin importante în exemple ca showul sau showuri pentru show-ul, show-uri sau bourréeuri pentru bourrée-uri decît în cele cu diferențe mai mari între scrierea și pronunțarea finalei, de tipul Bruxellesului în loc de Bruxelles-ului.

b. Alegerea între scrierea cu cratimă și cea fără cratimă și fără spațiu alb, într-un singur cuvînt, se bazează pe o analiză în același timp logică și lingvistică atunci cînd e vorba de distincția dintre un cuvînt unic și o succesiune de cuvinte diferite. Distincția fiind esențială și totodată simplă, orice ezitări sau greșeli în această privință sînt indicii sigure ale inculturii celui la care apar, constituind cele mai infamante greșeli de scriere.

Atenție deci la omofone! Cuvinte și, mai ales, grupuri de cuvinte pronunțate la fel există, în primul rînd, printre monosilabe; termenii opoziției (ambii sau măcar unul dintre ei) au o mare frecvență în limbă, reprezentînd sau cuprinzînd instrumente gramaticale, de unde rezultă importanța însușirii scrierii lor corecte:

a-i (prepoziție + pronume: pentru a-i vedea) și ai (articol: ai mei, substantiv reg.: un ai, interjecție: ai! );

a-l (prepoziție + pronume: pentru a-l vedea) și al (articol: al meu);

a-și (prepoziție + pronume: pentru a-și aminti) și ași (substantiv: doi ași);

a-ți (prepoziție + pronume: pentru a-ți aminti) și ați (verb auxiliar: ați vrut, ați vrea);

c-a (conjuncție + verb: știu c-a venit sau conjuncție + articol: știu c-a mea e bună) și ca (adverb: ca la munte, conjuncție: ca să, prepoziție ca elev);

c-ai (conjuncție + verb: știu c-ai venit, conjuncție + articol: știu c-ai tăi sînt aici) și cai (substantiv: doi cai);

c-al (conjuncție + articol: știu c-al tău e bun) și cal (substantiv: un cal);

c-am (conjuncție + verb: știu c-am greșit) și cam (adverb: cam tîrziu);

c-ar (conjuncție + verb: știu c-ar veni) și car (substantiv: un car de lemne);

c-aș (conjuncție + verb: știi c-aș vrea) și caș (substantiv: caș dulce);

că-i (conjuncție + pronume: că-i dai; conjuncție + verb: că-i bine) și căi (substantiv: două căi);

ce-a (pronume + verb: ce-a spus?) și cea (articol: cea mare; interjecție opusă lui hăis);

ce-ai (pronume + verb: ce-ai spus?) și ceai (substantiv: ceașcă de ceai);

ce-i (pronume + pronume: ce-i dai; pronume + verb: ce-i aici) și cei (articol: cei mari);

ce-l (pronume + pronume: ce-l doare) și cel (articol: cel mare);

de-a (prepoziție + prepoziție: de-a dura; prepoziție + articol: de-a mea) și dea (verb: să dea);

de-al (prepoziție + articol: de-al meu), de-a-l (prepoziție + prepoziție + pronume: plăcerea de-a-l vedea) și deal (substantiv: un deal);

i-a (pronume + verb: i-a dat) și ia (verb: ia un măr);

i-ar (pronume + verb: i-ar da) și iar (adverb: iar pleacă; conjuncție: El pleacă, iar ea n-a venit);

i-au (pronume + verb: i-au dat) și iau (verb: iau un măr);

l-a (pronume + verb: l-a chemat) și la (prepoziție: la munte);

l-ai (pronume + verb: l-ai chemat) și lai (adjectiv: berbec lai);

l-aș (pronume + verb: l-aș chema) și laș (adjectiv: om laș);

l-ați (pronume + verb: l-ați chemat, l-ați chema) și lați (adjectiv: pești lați);

m-ai (pronume + verb: m-ai chemat, m-ai chema) și mai (adverb: mai așteaptă; substantiv: în mai);

m-ați (pronume + verb: m-ați chemat, m-ați chema) și mați (adjectiv: ciorapi mați);

m-au (pronume + verb: m-au chemat) și mau (interjecție);

mi-a (pronume + verb: mi-a dat) și mia (substantiv: o mia);

mi-au (pronume + verb: mi-au dat) și miau (interjecție);

mi-i (pronume + pronume: mi-i dă; pronume + verb: mi-i bine) și mii (numeral: două mii);

n-a (negație + verb: n-a venit) și na (interjecție: na un măr);

n-ai (negație + verb: n-ai venit, n-ai veni), na-i (interjecție + pronume) și nai (substantiv: cîntă la nai);

n-aș (negație + verb: n-aș veni) și naș (substantiv: un naș);

ne-a (pronume + verb: ne-a dat) și nea (substantiv: fulg de nea);

ne-am (pronume + verb: ne-am dus) și neam (substantiv: un neam);

nu-l (negație + pronume: nu-l cunosc) și nul (adjectiv: rezultat nul);

s-a (pronume + verb: s-a dus) și sa (adjectiv posesiv: cartea sa);

s-ar (pronume + verb: s-ar duce) și sar (verb: eu sar coarda);

s-au (pronume + verb: s-au dus) și sau (conjuncție: el sau ea);

să-i (conjuncție + pronume: să-i dau) și săi (adjectiv posesiv: copiii săi);

ți-i (pronume + pronume: ți-i dau; pronume + verb: ți-i bine și ții (verb: ții minte);

v-a (pronume + verb: v-a plăcut) și va (verb: va raporta);

v-ar (pronume + verb: v-ar plăcea) și var (substantiv: apă de var);

vi-i (pronume + pronume: vi-i dau; pronume + verb: vi-i bine) și vii (adjectiv: oameni vii; substantiv: dealuri cu vii).

La acestea se adaugă o serie de omofone în care grupul de cuvinte scrise cu cratimă este realizat cu forme populare ale verbului auxiliar de viitor și de prezumtiv: de exemplu, c-or și cor, mă-i și măi, m-oi și moi, m-or și mor, n-oi și noi, n-or și nor, te-i și tei, v-oi și voi, v-or și vor.

Omofonele pot fi și de două, trei sau mai multe silabe. De exemplu: c-ale (conjuncție + articol: știu c-ale tale sînt bune) și cale (substantiv: cale lungă);

c-are (conjuncție + verb: știu c-are treabă) și care (pronume: omul care vine; substantiv: două care);

du-ne (verb + pronume: du-ne acolo) și dune (substantiv);

într-una (prepoziție + numeral: într-una din zile) și întruna (adverb: plînge întruna);

n-are (negație + verb: n-are timp) și nare (substantiv reg.: o nare);

zi-le (verb + pronume: zi-le și lor) și zile (substantiv: multe zile).

O omofonie care vizează multe verbe de conjugarea a III-a este aceea dintre persoana a doua singular a imperativului + pronumele -ți și persoana a doua plural a imperativului sau a prezentului indicativ și conjunctiv fără pronume, de tipul:

deschide-ți (subiect: tu) și deschideți (subiect: voi).

Greșelile legate de folosirea cratimei în asemenea situații sînt de două feluri. Pe de o parte, se întîlnesc grafii inacceptabile în mod absolut, incorecte în orice împrejurare; de exemplu, ami, ma, vam sau a-le, î-l, î-și, cînta-i, cînta-și, cînta-ți, fuse-se, merge-ți, ve-ți, vorbi-ți (în loc de a-mi, m-a, v-am, respectiv ale, îl, își, cîntai, cîntași, fusese, mergeți, veți, vorbiți). Pe de altă parte, se întîlnesc grafii care ar fi corecte în alte situații, dar sînt greșite în contextul dat; în această situație intră toate exemplele de omofone diferențiate prin scrierea cu sau fără cratimă, de felul celor din listele anterioare (de exemplu: Bine a-ți venit! în loc de... ați venit și pentru ați reproșa în loc de... a-ți reproșa), dintre care unele pot avea chiar mici contexte aparent comune. Astfel, se scrie corect L-a cules de pe drumuri, dar La cules e mare veselie; Pentru a-i crede e nevoie de dovezi, dar Ai crede una ca asta?, Mai bate (vîntul) și M-ai bate (dacă ai putea); Ei s-au supărat, dar E trist sau supărat? În asemenea situații e necesară o atenție sporită.

Mijloacele de verificare a soluției alese sînt diverse. Cele mai simple constau în substituirea cu alte cuvinte (sinonime) sau cu forme ale aceluiași cuvînt, iar în cazul grupurilor de cuvinte și în eventuale reconstituiri ale cuvintelor cu eliziuni. De exemplu, se poate reține că se scriu într-un cuvînt: cea cînd poate fi înlocuit cu acea sau aceea sau cînd se opune lui hăis; dea cu deie; iar cu iarăși sau cu și; sa cu ei sau cu lui; sau cu ori. De asemenea, că se scriu cu cratimă: c-a și c-ai, c-al, c-ale, c-am, c-ar, c-are, c-ați cînd c- poate fi întregit în ; m-a, m-ai, m-au... și v-a, v-ați, v-am... cînd m- și v- pot fi întregite în , ; n-a, n-ai, n-am... cînd n- corespunde lui nu.

Analiza și alegerea scrierii corecte pot fi mai dificile în cazul unor cuvinte și forme învechite sau/și regionale necunoscute de cel pus în situația de a le scrie. De exemplu: forme verbale inverse ca dat-a (omofonă cu substantivul data), plîns-a (omofonă cu plînsa, participiu devenit adjectiv și substantiv) sau plînsu-mi-s-a (în care finalul e omofon cu posesivul sa), forme populare de viitor sau de prezumtiv însoțite de pronume, ca v-oi, v-om, v-or + infinitivul cu sensul "vă voi..., vă vom..., vă vor..." (omofone cu voi, vom, vor). Un exemplu de acest fel, care necesită o analiză mai subtilă, este unicul caz în care grafia v-a poate fi corectă pentru indicativul viitor sau pentru prezumtiv: dacă înseamnă "vă va", cu un auxiliar regional de viitor (Odihniți-vă, că v-a fi destul, în care v-a fi corespunde literarului vă va fi (fiind), cf. regionalul v-o fi, dar va fi dacă sensul este "are să fie, o să fie, o fi" fără implicarea pronumelui ).

3. Problema alegerii între scrierea cu cratimă și cea cu apostrof se pune în puține situații în cadrul ortografiei actuale.

Precizarea este necesară pentru că nu e vorba de scrisul orientat - din ignoranță sau din snobism - după norme abolite de 44 de ani. După cum se știe, în 1953 apostroful și-a restrîns mult întrebuințările, fiind înlocuit de cratimă în situațiile în care marca în același timp eliziunea unei vocale (finale sau inițiale) și rostirea împreună a două cuvinte sau a unor părți din două cuvinte: de exemplu, într-o < întru o, n-am < nu am, s-a dus < se a dus, vino-ncoace < vino încoace (nu într'o, n'am, s'a dus, vino'ncoace). Rațiunea acestei înlocuiri a fost simplificarea, întrucît unul dintre punctele cel mai des încălcate ale ortografiei anterioare, din 1932, era distincția dintre scrierea cu apostrof și cea cu cratimă.

Apostroful continuă să fie folosit în ortografia românească actuală, dar numai în situații mai mult sau mai puțin accidentale, rare în scrierea curentă, ceea ce-i dă statutul unui semn marginal. Aceasta duce, pe de o parte, la multă nesiguranță în folosirea lui și la descrieri nesatisfăcătoare ale noii sale condiții, iar, pe de altă parte, la impresia că el ar fi dispărut cu totul din scrierea limbii române.

Absența accidentală din rostire a unor sunete cu diverse poziții într-un cuvînt (de la începutul, din interiorul sau de la sfîrșitul cuvîntului) poate fi marcată în unele situații prin cratimă, iar în altele prin apostrof, criteriul fiind următorul: dacă se ajunge la rostirea împreună, în sensul de cuprindere în aceeași silabă, a sunetelor din jurul celui absent (sau celor absente) se folosește cratima; dacă nu, se folosește apostroful.

a. Sunete inițiale: Absența sunetului sau sunetelor inițiale se notează cu cratimă numai după un cuvînt terminat în vocală care atrage în ultima sa silabă cuvîntul sau începutul cuvîntului următor: intră-n casă, dacă-ntreabă (vezi și A 1'). În toate celelalte situații (la început de comunicare, după un cuvînt terminat în consoană sau în semiconsoană și chiar într-o vocală cu care nu se formează o silabă comună) se folosește apostroful: Neața < bună dimineața; tot 'nainte; mai 'nainte; așa 'nainte.

Prezența apostrofului nu este necesară la formațiile trunchiate devenite cuvinte de sine stătătoare, ca tușă < mătușă sau cică < zice că; ea nu este obligatorie la variante cu n- pentru în-: nainte, nalt, nălbi.

b. Sunete din interiorul cuvîntului: Cratima se folosește numai la eliziunea lui î de la începutul temei din formații prefixale cu ne-, re- și compuse cu de-: ne-mpăcat, re-ntoarce, de-mpărțit (vezi A 4); în celelalte situații se folosește apostroful: dom'le < domnule, sal'tare < salutare etc.

Prezența apostrofului nu este necesară la cuvinte fixate în forma cu eliziune, cum este cazul adverbului parcă < pare că (nu par'că), și nici chiar la variante curente ca cinsprezece sau cinșpe pentru cincisprezece. Nu se pune nici apostrof, nici cratimă în variantele regionale ale unor cuvinte - primare sau compuse sudate - și ale unor forme flexionare cu a în loc de ea (vezi I), o în loc de eo sau u în loc de eu: de exemplu, dapăn, greșală, lapăd, margă, prăjască, ravăn, sarbăd, totdauna, țapă, vra, zamă; vro și vrodată; vrun. Se scriu însă cu cratimă (nu cu apostrof) grupuri de cuvinte cu pronunțare regională de acest tip, ca d-aia "de aceea" sau d-ale "de ale", d-o "de o" d-un "de un".

c. Sunete finale: Absența sunetului final se notează cu cratimă numai înaintea unui cuvînt începător cu o vocală cu care se formează o silabă comună: într-o, m-a, s-a etc. (vezi și A 1). În celelalte situații (la sfîrșit de comunicare, înaintea unui cuvînt care începe cu o consoană sau cu o semiconsoană) se folosește apostroful: Afar'!; La umăr arm'!; Un' te uiți?; dom' Popescu.

Varianta cu eliziune a unuia și aceluiași cuvînt poate fi însoțită de un semn diferit - apostrof sau cratimă - în funcție de existența/absența și felul legăturii cu un cuvînt alăturat. E cazul variantelor cuvintelor:

fără: făr' de, făr' să, dar făr-a;

îndată: îndat' să pleci, dar îndat-a plecat;

lasă (imperativ): las' că, las' pe mine, las' să, dar las-acum, las-o;

pasă (imperativ): pas' de, pas' să, dar pas-a;

pînă: pîn' ce, pîn' la, pîn' să, dar pîn-a;

scoală (imperativ): scoal' înainte de pauză și scoal' să plecăm, dar scoal-odată;

vino: vin' la, vin' să, dar vin-aici, vin-odată.

Nu se admite folosirea cumulată a ambelor semne. De aceea, în situațiile în care ar trebui folosit apostroful pentru absența unor sunete și cratima pentru alte fenomene (caracterul conjunct al unor pronume neaccentuate sau statutul de cuvînt compus) se pune problema opțiunii pentru un anumit semn, ceea ce depinde de ponderea acordată funcțiilor îndeplinite. În uzul actual se constată preferința pentru cratimă: țin-te, tat-su, mam-mare, dar sînt tolerabile și variantele (țin'te, tat'su, mam'mare (neacceptate - deși logice - fiind numai țin'-te, tat'-su, mam'-mare). Exemplul cel mai răspîndit, cu grafie fluctuantă, este formula din basme, devenită și nume propriu compus, înșiră-te, mărgărite > înșir-te... sau înșir' te...

Cu absența sunetelor/literelor inițiale ale unui cuvînt seamănă absența primei cifre sau a primelor două cifre din scrierea unui număr care indică un an; o asemenea absență se notează numai prin apostrof: 916 "1916" sau 44 "1944".

Tot numai prin apostrof se notează absența unor sunete din cauza unei pronunțări defectuoase; de exemplu, absența consoanei [r] (de fapt rostirea graseiată a acesteia): Pe ca'e-l v'ea And'ei? sau pronunțarea incompletă a unui bețiv ori a unui afazic.

Apostroful se menține ca atare în scrierea numelor proprii străine (de exemplu: D'Annunzio, O'Neill, N'Djamena) și a unor neologisme neadaptate (five o'clock, trompe l'oeil).

4. Problema alegerii între cratimă și linia de pauză ca semn ortografic (nu de punctuație) se pune la compuse de tipul nord - nord-vest sau anglo - vest-german, vest-german - suedez și vest-german - sud-african, în care linia de pauză evidențiază structura semantică binară a compuselor, indiferent de faptul că termenii constitutivi pot fi și ei compuși scriși cu o cratimă proprie.

Folosirea cratimei la ambele niveluri ale compunerii în situații de acest fel (de exemplu, nord-nord-vest sau anglo-vest-german) ascunde numărul real al termenilor implicați, anulînd deosebirea dintre asemenea compuse cu structură binară și cele cu structură ternară, de tipul anglo-franco-italian.

Cele două semne, deosebite clar în textele tipărite, pot și trebuie să fie diferențiate, cu grijă, și în textele scrise cu mîna (prin dimensiuni și prezența/absența spațiului alb) și chiar în cele dactilografiate (de obicei, numai prin spațiul alb).

C. În unele situații nu se pune problema scrierii cu sau fără cratimă, ci problema locului în care trebuie plasată sau/și a numărului de cratime.

1. La un nivel elementar se întîlnesc greșeli și în situații care nu comportă dificultăți reale de analiză și de interpretare: de exemplu, grafii ca zi-sa în loc de zis-a sau fi-rar și fi-r-ar în loc de fir-ar. De reținut că locul cratimei poate diferenția omofone ca:

i-ai (pronume + verb: i-ai dat) și ia-i (verb + pronume: ia-i tu);

i-ați (pronume + verb: i-ați dat) și ia-ți (verb + pronume: ia-ți banii);

n-ați (negație + verb: n-ați vrut) și na-ți (interjecție + pronume: na-ți banii).

Pentru n-ai și na-i vezi 2 b. Pentru numărul de cratime vezi, tot acolo, de-al și de-a-l.

Rostirea într-o singură silabă a prepoziției cu și a articolului sau a numeralului un se notează corect cu cratimă după c: c-un, nu cu-n (cf. c-o < cu o).

Gruparea conjuncției da "dar" cu adverbul apoi se notează corect cu cratimă după d: d-apoi, nu da-poi (cf. c-apoi).

Gruparea negației nu cu formele de indicativ prezent i, s ale verbului a fi urmate de un cuvînt începător cu o vocală se scrie corect cu cratimă între nu și verb: Nu-i al meu. Nu-s acolo (nu după verb, deci nu Nu i-al meu, Nu s-acolo); cratima se poate folosi după verb numai la înlocuirea lui i prin e: Nu e-al meu (vezi și V 7).

2. Aspecte mai subtile - uneori mai puțin normate și deci cu soluții controversabile - prezintă unele grupări care conțin forme pronominale neaccentuate. La acestea locul cratimei depinde de pronunțare, pentru sesizarea căreia e nevoie de o ureche fină.

Există grupări în care locul cratimei poate varia, ambele soluții fiind corecte, chiar dacă una este preferată. De exemplu: Nu-l aud și Nu l-aud; Nu-mi amintesc și Nu mi-amintesc.

În altele - uneori cu aceeași structură, dar cu pronume sau verbe diferite - intervin restricții, care, de obicei, au explicații de ordin fonetic (diferențe de accent sau sunete asemănătoare în punctul de întîlnire). De exemplu, se scrie:

Ceasul nu-l am (nu nu l-am), dar Nu l-am pierdut (nu nu-l am);

Nu-mi arde de glumă (nu nu mi-arde), dar Nu mi-a ars (nu nu-mi a);

Nu mi-e foame și Nu-mi e foame, dar numai Nu-i e foame (nu și Nu i-e foame);

Se scrie însă corect Cui i-e foame sau Lui i-e foame (vezi VIII 5).

Nu mi-era foame și Nu-mi era foame, dar numai Nu-i era foame (nu și nu i-era).

Dificultăți mai mari apar la grupări alcătuite din pronume neaccentuate și variante - populare și familiare - ale unor verbe auxiliare din structura viitorului și a prezumtivului. De exemplu: te-i duce (cf. ne-om... sau de-i vedea) sau t-ei duce (cf. m-oi..., s-o...)? vă-ți duce (cf. ne-om... sau de-ți vedea) sau v-ăți duce (cf. m-oi..., s-o...)? Deși se pot invoca modele pentru ambele feluri de scriere, preferabile par soluțiile diferite la cele două persoane în discuție: te-i duce, dar v-ăți duce.

D. Un cuvînt sau un grup de cuvinte poate fi scris, dacă e necesar, cu mai multe cratime între diverși termeni. De exemplu, compuse populare ca numele de plante trei-frați-pătați, sînge-de-nouă-frați, iarba-datului-și-a-faptului și numele de personaje din basme Șchiopul-cu-Barba-cît-Cotul, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop sau compuse savante ca kilo-gram-forță-metru și metru-kilogram-secundă-amper; grupări de cuvinte diferite ca de-acu-ncolo și de-acu-ncolo-ncerc, n-o-nțelege și n-o-nțelege-așa.

Din considerente de ordin estetic se evită, pe cît e posibil, folosirea apropiată a mai multor cratime. Aceasta explică faptul că normele actuale au preferat scrierea fără cratimă, în cuvinte separate, a substantivului compus mai mult ca perfect (art. mai mult ca perfectul), care ar fi necesitat trei cratime, sau scrierea cu o singură cratimă a locuțiunilor, respectiv compuselor, de tipul de-a lungul, de-a prinselea, de-a uliul și porumbeii.

De reținut însă că economia de cratime poate afecta numai situațiile cu norme grafice mai mult sau mai puțin convenționale, nu și pe cele în care scrierea este dependentă de pronunțare. De aceea se scrie totuși de-a-ndăratelea, de-a-ndoaselea sau de-a-n boulea, de-a-n picioarelea, de-a v-ați ascunselea.


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu