Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În epilogul la romanul soldatului Šveik, Jaroslav Hašek explică cititorilor că a folosit cuvinte vulgare în dialogurile de acolo, pentru a reconstitui credibil mizeria și degringolada trivială în care își duceau veacul pe timp de război soldații Imperiului Austro-Ungar. Dar iată cuvintele grele adresate de scriitor pudibonzilor ipocriți: „Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii și bădăranii ipocriți [...]. Acest soi de oameni [...] caută în schimb cu nespusă plăcere closetele publice pentru a citi acolo inscripțiile nerușinate de pe pereți”. Se va vedea, abia spre sfârșit, de ce am reprodus acest citat. Dar pentru aceasta înarmați-vă cu răbdare sau, dacă n-aveți chef, treceți la articolul următor.

Cât de ușor se poate greși când e vorba de etimologie! Într-un pasaj precedent (supra, p. 213 și urm.), vorbind despre germanisme, am analizat cinci cuvinte românești provenite din germană: claviatură, maistru, matriță, șurub și ventil. Am afirmat că, în afară de șurub, celelalte patru cuvinte sunt de origine latină în germană și am emis concluzia că „ne latinizăm”, în continuare, chiar și atunci când împrumutăm din germană. Nu totdeauna, evident, dar de multe ori. Concluzia aceasta este valabilă și o susțin în continuare fără să-mi fie teamă că greșesc. M-am pripit însă când am afirmat că șurub este un cuvânt germanic, fără să investighez până la capăt cazul. Cum s-a întâmplat? Întâi de toate am scris pur și simplu că e germanic, bizuindu-mă pe impresia lăsată de structura fonetică a cuvântului care părea să nu aibă vreun corespondent în latină. Știam din experiență că nu e corect să te bazezi pe impresii în nicio știință, și atunci, înainte de a trimite articolul spre publicare, am verificat informația. Prima dată în Deutsches Wörterbuch (33 de volume), opera monumentală a Fraților Grimm de acum un secol și jumătate; aici, ipoteza mea a fost confirmată: autorii indică drept etimon nordicul vechi skrufa și înregistrează descendenții acestuia și în alte limbi germanice: în suedeză - skruf, în daneză - skrue, în engleza veche - scrue (azi screw) și, bineînțeles, în germana actuală - Schraube (dialectal Schrube). Un ultim argument mi s-a părut a fi irecuzabil: dicționarul lui Littré (Dictionnaire de la langue frangaise, 1863) confirmă originea germanică a fr. vechi escroue devenit escrou, apoi écrou. Un amănunt din dicționar mi-a dat însă de gândit: Littré menționează la acest articol corespondentul italian al lui écrou, care este scrofola. Detaliul m-a trimis imediat la un posibil etimon latin - scrofa. Fr. écrou este îndepărtat fonetic de lat. scrofa, dar numai aparent, pentru că sunt destule exemple care confirmă direcția acestei evoluții fonetice: lat. scribere > fr. écrire, lat. scrinium > fr. écrin „scrin”. Nu este deloc greu acum să înțelegem că scr- din latină a devenit écr- în franceză. Dicționarul etimologic al limbii latine al lui Ernout și Meillet din 1932 confirmă această etimologie și citează o propoziție din latina medievală care aduce lămuriri suplimentare: „À basse époque apparaît une forme scroba porca quae generavit [...] influencée par scrobis, la truie étant considérée comme « la fouilleuse » ce qui explique le sens de scrofa (scrōba) « écrou ».”

Cred că ați observat cât de curioasă este terminologia „înșurubării” tehnice în românește: ea se bazează adesea pe analogii și aluzii sexuale. Electricianul meu, când mi-a cuplat aparatele din casă la sursa energetică, vorbea de „moș” și „babă”. Informaticianul care mi-a instalat routerul wireless a întinerit un pic cuplul vorbind de „tată” și „mamă”. În maghiară, anya = mamă, iar csvar = șurub. Perechea șurubului e anyacsvar = mamășurub, cum ar veni. Nemții am înțeles că-i zic Mutter piuliței gata pregătite pentru înfiletarea unui Feder = arc, resort. La englezi, membrii perechii sunt male și female. Dar cel mai interesant este în franceză, unde piulița este écrou, adică, etimologic vorbind: scroafă, cum s-a văzut mai sus. Dicționarul tezaur informatizat al limbii franceze (Trésor de la langue frangaise informatisé) ne explică metamorfoza: în latina medievală scrofa a devenit piuliță în baza unei „comparaison vulgaire” cu monta porcină. În franceză, „moșul” sau, dacă vreți „tata”, e vis, adică șurub. Cuvântul provine din latinescul vitis care desemna vrejul viței-de-vie. Acesta penetrează desișul vegetativ prin răsucire, de unde analogia cu înșurubarea e gata. M-am întrebat totuși de ce au ales francezii, din diversitatea faunei domestice, tocmai scroafa. Că n-au ales pisica, am înțeles, în franceză cuvântul e masculin - le chat, oaia așijderea - le mouton, găina (doamne ferește!), dar mai aveau atâtea altele, capră de pildă - une chevre sau gâscă - une oie etc. M-am tot gândit și în cele din urmă am renunțat, punând transferul metaforic pe seama întâmplării. Norocul (este atât de necesar câteodată!) a fost un cititor^[1] care m-a luminat, ajutându-mă să dezleg enigma până la capăt. Trăitor în copilărie la țară, acesta (cititorul) era vecin cu tehnicianul veterinar al comunei, care deținea un vier de rasă. Sătenii veneau cu scroafele lor la montă „pentru o reproducție de calitate”... Copilului curios, cum era, pesemne, cititorul meu, nu i-a fost prea greu să observe un amănunt anatomic: „bărbăția” vierului are forma elicoidală, de burghiu care se „înșurubează”, acolo unde are el misiunea s-o facă, asemenea sfredelului din lada de scule din atelierul tatălui său^[2]. Vorba poetului: „Nu e carte să înveți / Ca viața s-aibă preț -/ Ci trăiește, chinuiește / și de toate pătimește / și-ai s-auzi cum iarba crește.”

Chiar având la îndemână toate aceste informații care fac lumină în evoluția sensurilor, este greu de decis ce a fost mai întâi: vechiul nordic skrufa, cum credeau Frații Grimm și Littré, sau vechiul lat. scroba, din dicționarul etimologic Ernout-Meillet. După cum au evoluat sensurile, s-ar părea că totuși elementul latin a fost primordial^[3]. Dacă e așa, înseamnă că am greșit când am susținut că Schraube (dialectal Schrube) ar fi un cuvânt pur germanic. Șurubul și șurubelnița se vor fi „înșurubat” ele în română venind din Germania, scroafa e însă din latină.