Rodica Zafiu

Păcatele limbii: Șotron

de Rodica Zafiu

publicat în România literară, nr. 9 / 4 martie 2011

Jocul de copii cunoscut la noi sub numele de șotron e vechi și (cu variații minime) extrem de răspândit în lume, având denumiri foarte diferite în limbile țărilor în care este practicat. Lipsa legăturilor între denumiri e chiar o dovadă indirectă a vechimii sale: când un joc e recent, trecerea sa dintr-o cultură în alta este de obicei însoțită de împrumutarea numelui, care poate fi apoi regăsit în forme asemănătoare în limbi diferite. Șotronul românesc se numește însă în franceză marelle, în engleză hopscotch, în italiană campana, în spaniolă rayuela etc. Denumirile par să-i mascheze identitatea: sub diferite desemnări, se regăsesc însă elementele esențiale comune: desenul pe pământ sau pe asfalt al unui traseu alcătuit din căsuțe (majoritatea pătrate) numerotate, aruncarea pe rând a unei pietricele în interiorul acestora, săritul într-un picior din căsuță în căsuță etc.

Forma șotron a fost înregistrată prima oară în 1862, în Noul dicționar portativ... „de neologisme” al lui E. Protopopescu și V. Popescu.

Explicațiile din dicționarele ulterioare sunt destul de parțiale: la Șăineanu (în Dicționarul universal) se vorbește de un „joc între doi băieți pe un rectangul împărțit în nouă diviziuni”; la Candrea (în Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”), de un „joc de copii care consistă în sărirea într-un picior și împingerea cu el a unei pietricele în interiorul unui dreptunghi împărțit în mai multe clase și care e desenat pe pământ”. Dicționarele actuale preiau detaliul „împingerii pietrei”, neglijând astfel o variantă mai răspândită de joc, în care piatra este mai întâi aruncată, apoi culeasă de pe jos.

Până azi, dicționarele noastre – Dicționarul academic (DLR, Litera Ș, 1978), Noul dicționar universal (NDU, 2006), Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007), DEX (inclusiv ultima ediție, din 2009) – înregistrează cuvântul șotron ca având etimologie necunoscută, dar fac trimitere la termenul francez chaudron „ceaun”. Ipoteza etimologică a împrumutului din franceză, apărută mai întâi în dicționarul lui H. Tiktin, e neconvingătoare, bazându-se doar pe asemănarea formală: în franceză, chaudron nu este un nume al șotronului. Sugestia unei legături a fost însă preluată de mulți și a condus chiar la impunerea (la Candrea și la anumiți scriitori) a unei variante șodron.

Există însă, în dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu, o ipoteză mult mai credibilă, pe care instrumentele ulterioare nu au preluat-o, poate și pentru că nu apare separat, ci în interiorul articolului șatrange. Forma șotron este indicată ca o posibilă variantă a substantivului feminin plural șatrange (cu variantele șatrance, șatranci etc.), vechi împrumut din turcă, denumire a jocului de șah și a tablei pe care acesta se joacă. Șatrange (înregistrat în DLR cu singularul refăcut șatrancă) provine din tc. satranç „joc de șah”; a fost atestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și era termen curent în secolul al XIX-lea, fiind folosit, de exemplu, în prima lucrare de șah din română: o traducere manuscrisă din 1838, Giocul șatranci (descrisă de Virgil Nistorescu în Cercetări etimologice, 1999). Trecerea de la variantele șatrangi, șatrang, șatran (înregistrate în DLR) la forma șotron e ușor de acceptat din punct de vedere fonetic, iar extinderea unei denumiri de la un joc la altul, în baza unei analogii, e o evoluție semantică normală. Asemănarea dintre tabla de șah și desenul șotronului e destul de evidentă; în româna veche și populară exista și expresia în șatrange „în carouri”.

Sunt și alte argumente în favoarea acestei explicații: tabla de șah este folosită și pentru jocul de dame; în traducerea din 1838, se vorbește despre „câmpul bătăliĭi”, respectiv „acé știută scândură de damă” (p. 145). Or, în bulgară numele jocului de dame este identic cu acela al șotronului: dama. Un alt joc apropiat, în care piesele se așează pe o tablă desenată cu figuri pătrate, este țintarul; la N. Filimon, în Ciocoii vechi și noi, „invitații trecură în acea odaie care era mobilată cu două sofale turcești; pe una era o masă rotundă cu picioarele scurte, pe care erau așezate două sfeșnice și mai multe perechi de cărți de joc; iar pe cealaltă erau table pentru jocul de șatrange și pentru țintar”. În franceză, termenul marelle denumește atât șotronul, cât și țintarul (cunoscut și ca jeu du moulin). Așadar, o denumire trece destul de ușor de la un joc la altul în temeiul asemănării dintre traseele pe care se mișcă piesele sau jucătorii. Dicționarele noastre ar trebui să renunțe la chaudron.