mujdei de usturoi

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Verbul a arde provine din latinescul ardere. Noi l-am moștenit de la cuceritorii romani acum aproape 2000 de ani, păstrând sensul din limba lor. Un sinonim pentru ardere era ustulare care însemna tot a arde. Nicio limbă din lume n-are nevoie de două cuvinte care să exprime exact aceeași noțiune. Când există acest pericol, limba se apără de inflație în două feluri: fie elimină un cuvânt, de obicei pe cel mai scurt, fie îl învestește cu sensuri noi pe unul, pentru a-l diferenția de celălalt. În cazul nostru, ustulare a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregătit prin foc”. Se înțelege că una este o mâncare arsă (făcută scrum) și cu totul alta o mâncare pregătită la foc (fiartă, friptă sau coaptă). E evident că verbul nostru a ustura este descendentul lui ustulare. Mai subtil de observat e faptul că, pornind de la ideea gastronomică a lui ustulare, româna a creat substantivul usturoi. Gustul puternic înțepător al legumei noastre a stat la originea derivării cu sufixul augmentativ -oi. Probabil că, dacă papilele gustative ar fi fost mai puțin înțepate, româna s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creând derivatul usturel.

Denumirea științifică a usturoiului este allium sativum, ceea ce, într-o traducere liberă, ar fi „usturoiul care a fost plantat". Dicționarul etimologic al limbii latine (redactat de Ernout și Meillet) ne asigură că originea îndepărtată a cuvântului este indoeuropeanul alu, ceea ce dovedește vechimea lui apreciabilă, dar și răspândirea legumei pe un vast teritoriu, din Asia până în Europa. Suferind acțiunea corozivă a legilor fonetice, lat. allium și-a redus treptat corpul fonetic în toate limbile neolatine: fr. ail, it. aglio, port. alho, sp. ajo. În graiurile românești din Ardeal, allium a devenit ai. Mai mult, aiul „a încercat" să se consolideze în limbă creându-și familie. Prin derivare s-a obținut cuvântul aios = preparat culinar cu mult ai, astăzi cu totul uitat. DEX-ul nu-l înregistrează. Îl găsim însă în Țiganiada lui Budai-Deleanu, drept component de bază în cârnații lui Parpangel din grădinile raiului:

Gardurile-acolo-s împletite

Tot cu fripți cârnăciori lungi, aioși,

Cu plăcinte calde streșinite

Iar în loc dă pari tot cârtăboși.

Cuvântul ai e pe cale de dispariție azi. Puțină lume îl mai folosește chiar la țară. La excludere au concurat două lucruri: în primul rând, inconsistența lui fonetică: o silabă formată dintr-o vocală și o semivocală și apoi concurența cu forma de indicativ prezent, persoana a doua a verbului a avea = (tu) ai…, căci una este să întrebi: „ai usturoi?" și cam ciudat să întrebi: „ai ai?”.

Conform DEX-ului, mujdei provine din combinația must + de + ai... Miere de albine?, treacă-meargă, însă mujdei de usturoi este un pur pleonasm care ar trebui evitat.

P.S. În Epoca de aur, pe vremea nechezolului, când cafeaua era înlocuită cu năutul, benzina cu pseudocherosenul, becul cu lumânarea și carnea cu soia (s-o ia dracu’, se zicea), sintagma icre de pește nu era pleonastică. Pe vremea aceea așadar, nu m-am mirat deloc când un chelner ne-a îndemnat la o sindrofie: „mâncați icre, sunt de pește"...

P.P.S. Un cititor anonim mă informează pe forum că, în Banat, leurdei i se spune aișor, ceea ce, crede el, este un diminutiv de la ai. Că e un diminutiv, nu-i nicio îndoială. Cât privește semnificație, și aceasta e valabilă, dar numai pentru graiul bănățean. În limba literară, lucrurile sunt puțin diferite: aișorul este o plantă „erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, roșietice și cu flori galbene-aurii (allium ammoophilum)”, căreia i se mai spune și usturoiță, iar leurda este o „plantă erbacee bulboasă comestibilă din familia liliaceelor, cu flori albe, cu miros și gust de usturoi” (allium ursinum). Diminutivul aiuș = arpagic este un regionalism și mai rar. (Amănunte în MDA sau DEX, s.v.)


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1