Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În prima zi a lui octombrie se deschid porțile universităților din România. Cu acest prilej, se intonează, conform tradiției seculare, Gaudeamus igitur, imnul studenților din Europa. Originea acestui cântec se pierde într-un trecut incert; se pare că el dăinuiește de prin secolul al XIII-lea, când în universitățile europene limba oficială era latina. Creația e anonimă și s-a propagat, la început în variantă orală, în majoritatea centrelor universitare de pe continent, iar mai târziu, în formă scrisă, s-a răspândit în aproape toată lumea academică.

De-a lungul timpului, la petrecerile studențești se mai improviza câte o strofă, se mai scotea alta, așa încât astăzi circulă printre studenți o mulțime de variante ale imnului. Totuși, patru strofe sunt reluate întotdeauna identic, încât ele s-au clasicizat. Cântecul e optimist în structura lui adâncă, chiar dacă ne amintește cât de efemeră este existența noastră pe pământ (vita nostra brevis est = viața noastră este scurtă). Dar, tocmai pentru că viața e atât de scurtă, imnul studențesc ne propune, drept compensație, să ne bucurăm (gaudeamus) de ceea ce ne oferă ea și să încercăm a o trăi din plin; această atitudine tonică e un reflex al vitalității spiritului juvenil de pretutindeni, dar și o repercusiune culturală în linia lui carpe diem dintr-o odă a poetului latin Horatius, odă pe care studenții de atunci o știau pe de rost. Există acolo un vers celebru care te îndeamnă să „storci” clipa ce ți s-a dat și să nu-ți faci griji pentru ziua de mâine (Carpe diem quam minimum credula postera). Eminescu a preluat ideea și a transpus-o în versurile elegiei Stelele-n cer:

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Astăzi limba latină a fost marginalizată în învățământul secundar și superior românesc; drept consecință, elevii și studenții au cunoștințe precare de latină, iar unii îi ignoră complet semnificația culturală. Cu toate astea, la început și sfârșit de ciclu de învățământ, în împrejurări festive așadar, studenții intonează imnul latinesc, din păcate nu de puține ori stâlcindu-i cuvintele (semper sint in flores în loc de semper sint in flore, vivat professores, în loc de vivant professores etc.). Tristețea e că studenții înțeleg arareori textul imnului și spun asta în deplină cunoștință de cauză. Tocmai de aceea m-am gândit că n-ar fi rău, în acest început de octombrie, când studenții se reunesc în amfiteatrele universităților, să ofer o traducere liberă - adică mai mult în spirit decât în litera ei strictă - a primelor patru strofe, cele care se cântă de obicei în asemenea circumstanțe.

Gaudeamus igitur

Iuvenes dum sumus.

Post iucundam iuventutem

Post molestam senectutem

Nos habebit humus.

Să ne bucurăm așadar până suntem tineri, pentru că, după tinerețea zburdalnică și după bătrânețea amară, noi vom sfârși în pământ.

Ubi sunt qui ante nos

In mundo fuere?

Vadite ad superos

Transite in inferos

Hos si vis videre.

Oare unde sunt cei care au trăit în lume înaintea noastră? Urcă (du-te) în cer sau coboară în infern dacă vrei să te mai întâlnești cu ei (să-i mai vezi).

Vita nostra brevis est

Brevi finietur

Venit mors velociped,

Rapit nos atrociter

Nemini parcetur.

Viața noastră este scurtă și se va încheia curând ca tot ceea ce-i efemer. Moartea vine fulgerător și ne răpește fără milă (atroce), nimeni nu va fi cruțat.

Vivat Academia!

Vivant professores!

Vivat membrum quodlibet;

Vivant membra quaelibet;

Semper sint in flore.

Trăiască Academia (școala pe care o urmăm), trăiască și profesorii ei. Să trăiască și ceilalți membri ai societății academice (cel care întreabă și cea care întreabă, adică elevii, studenții) și să fie veșnic înfloritori.