SEMNUL EXCLAMĂRII

§204. Semnul exclamării marchează grafic intonația frazelor și a propozițiilor exclamative sau imperative.

Semnul exclamării se pune de asemenea după interjecțiile și vocativele care exprimă stări afective și sunt considerate cuvinte (sau părți de frază) independente.

§205. Se pune semnul exclamării după o propoziție exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat:

Ce ochi frumoși avea Margareta în sara aceea [!] VLAHUȚĂ, N. 65;

Irină, mare cumpănă [!] SADOVEANU, O. I 152.

Notă. Este greșită folosirea punctului în asemenea situații:

Vom merge pe urmă la teatru. E o piesă așa de frumoasă [.] VLAHUȚĂ, N. 31.

Într-o înșiruire de exclamații, se pune semnul exclamării după fiecare termen al înșiruirii, dacă se accentuează asupra fiecăruia:

Licențiat în drept[!] tânăr eminent [!] irezistibil orator [!] caracter mare [!] idei generoase [!]... Desigur, mi-am zis eu, iată un cetățean de mare viitor. CARAGIALE, O. I 249.

§206. Se pune semnul exclamării după o propoziție imperativă, completă sau eliptică de predicat:

În această pace adâncă, în această fântână dintre munți, plină de chipul și de aleanul soarelui, pocni răcnetul deznădăjduit: Fugiți [!] Fugiți [!] GALACTION, O. I 160;

La Peleș [!] și mai iute [!] CARAGIALE, O. II 130.

§207. Se pune semnul exclamării după o frază care se termină cu o propoziție cu caracter exclamativ sau imperativ:

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului, unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieții de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie [!] CREANGĂ, A. 33.

§208. Se pune semnul exclamării după propozițiile exclamative incidente. Aceste propoziții sunt închise între paranteze sau pauze:

Iar Caraiman... - apoi las pe el [!] - credeai că-i apucat de friguri. SADOVEANU, O. I 73;

Încet, prin întuneric, și-a tras fusta de lână, s-a învălit bine c-o cațaveică veche de douăzeci de ani (unde mai găsești acu așa cațaveici [!]), s-a îmbrobodit și s-a cinchit înaintea vetrei. SADOVEANU, O. I 329.

§209. Se pune semnul exclamării după interjecții:

A[!] a căzut un ghiveci cu flori. CAMIL PETRESCU, P. 203;

Ei [!] acuma, unde mergem? îl întrebă Costică. CARAGIALE, O. II 215.

Atunci când se repetă o interjecție și fiecare membru al repetiției este independent, adică după rostirea lui se face o mică pauză, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție:

A[!] a[!] a[!] mi-a scos alta! Măsea nevinovată. CARAGIALE, O. VI 204.

De asemenea, într-o serie de interjecții diferite, se pune semnul exclamării după fiecare interjecție:

U[!] O[!] Pi[!] Bre[!] Ce scandal! NEGRUZZI, I 228;

N-apuc să răspunz, domnule, și șart[!] part[!] trosc[!] pleosc[!] patru palme: îmi turtește pălăria și mi-o aruncă cât colo. CARAGIALE, O. VI 202.

Atunci când prin repetarea interjecției se obține o construcție care formează o unitate, iar între membrele repetiției nu se fac pauze, se pune semnul exclamării după ultima interjecție, între diversele elemente punându-se virgulă sau cratimă.

Hei, hei[!] Nu știți dumneavoastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista. CREANGĂ, P. 230;

He-he-he[!] râse jupân Năstase, s-au trecut acele vremuri! SADOVEANU, O. I 286.

Dacă interjecția face parte dintr-o expresie exclamativă, se pune semnul exclamării după întreaga expresie:

Vai de mine[!] nu-i bună asta! CARAGIALE, O. II 70.

Când interjecția are în același timp sens exclamativ și interogativ, semnul exclamării este însoțit de semnul întrebării:

Mioara surprinsă, încântată, acesta fiind felul ei de receptivitate artistică, normal: A[!?] Dl. Tulpină? CAMIL PETRESCU, T. II 11.

Se pune însă de obicei virgulă după interjecție, dacă aceasta e urmată de un substantiv în vocativ:

O[,] mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129.

Nu se pune nici un semn de punctuație după interjecțiile urmate de un vocativ cu care formează o unitate în rostire (vezi § 229).

§210. Se pune semnul exclamării după exclamații redate prin substantive la cazul vocativ, izolându-se astfel de restul propoziției sau al frazei printr-o pauză:

Doamne [!] bine-ți mai șede, jupâneșică; parcă ești una de-a noastre. CREANGĂ, P. 129.

Atunci când un vocativ se repetă și intensitatea tonului rămâne aceeași, se pune semnul exclamării după fiecare vocativ:

- O, frații mei iubiți, ia uitați-vă în oglinda asta, gândiți-vă la părinții noștri și să vedeți ce grozăvie! Doamne [!] Doamne [!] ce să facem? CARAGIALE, O. I 121.

Se poate pune semnul exclamării după titlul - exprimat printr-un substantiv la cazul vocativ - al unui apel, manifest, discurs sau scrisoare:

Domnilor [!]... Onorabili concetățeni [!]... Fraților [!]... (plânsul îl îneacă). Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat. CARAGIALE, O. VI 141.

§211. Într-o conversație, interlocutorul se poate dispensa la un moment dat de cuvinte, luând atitudine numai cu ajutorul mimicii, al gesturilor, care pot să exprime surpriza, admirația, nedumerirea. În scris, aceste replici care constau numai din mimică se redau prin semnul exclamării, dacă mimica ține locul unei exclamări, sau prin semnul întrebării, dacă mimica arată o nedumerire (vezi și Semnul întrebării, § 201):

- Nu vrea să intre în combinație... Hotărât!... Cât n-am stat de capul lui!... Nu vrea și pace!...

- [!] CARAGIALE, O. I 300.

Atunci când replica exprimată prin mimică și gesturi are, în același timp, caracter exclamativ și interogativ, se folosesc ambele semne de punctuație:

- Nu știu... n-aș putea să-ți explic. M-a impresionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul în mine...

- [?!] CAMIL PETRESCU, P. 352;

- Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răgușit...

- [!?]

- ... Suntem camarazi... CARAGIALE, O. I 245.

§212. Pentru a se marca creșterea gradată a intensității vocii, se folosesc mai multe semne de exclamare, numărul lor fiind în raport cu creșterea caracterului emotiv al comunicării:

Ajunul postului[!]... redus[!!]

Lui Teleor îi crapă buza[!!!]

Atunci[!!!!] e-ngrozitor de spus[!!!!!] CARAGIALE, O. IV 339.

a) La sfârșit de propoziție:

Patria mă cheamă[!]... Nu mai pot sta un moment[!!]... Plec[!!!] CARAGIALE, O. VII 114;

- Poftește în salon.

Mosafirul intră. Peste un moment intră și doamna... Dumnezeule, tu care ții vămile văzduhului!

Cine era?

Infamul!

- Ieși[!]

- Doamna mea, am să ies după ce vă voi da o mică explicație...

- Ieși[!!]

- Vă datoresc...

- Ieși[!!!]

- Șase mii de franci, pe care vă rog să-i primiți. CARAGIALE, O. II 423.

b) După vocative:

- Ionel[!] Ionel[!!] Ionel[!!!] Du-te dincolo, mamă, spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I 274;

Ce-o fi ș-asta? (deodată, se aude o nouă salvă și chiote prelungite; coana Efimița sare jos și rămâne înmărmurită în picioare, ascultând; o altă salvă și strigăte) Leonido[!] (zgomotul se repetă) Leonido[!!] (pauză; zgomotul se repetă cu putere; cucoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedică și cade peste patul lui Leonida) Leonido[!!!] CARAGIALE, O. VI 65.

c) în locul replicilor date prin mimică și gesturi:

- Mie, ce să-ți spui? mi-e frică al dracului. Mi se-ntâmplă câteodată să am sume mari cu mine... bunioară ca acuma...

- [!]...

- Glumă e să mă arză odată cu o a vere de om...

- ...[!!!].

- Patruzeci de mii de franci!...

- ...[!!!] CARAGIALE, O. I 200.

§213. Se pune semnul exclamării închis în paranteze atunci când autorul își exprimă îndoiala sau ironia față de cele afirmate în propoziție, în acest caz, semnul exclamării ține locul lui sic (cuvântul latinesc sic „chiar așa”):

Am scris lui Barbu în franțuzește [(!)] ca să-l felicit pentru discursul său. CARAGIALE, O. VII 114.