Rodica Zafiu

Păcatele limbii: din și dintre

de Rodica Zafiu

publicat în România literară, 13 octombrie 2004 -- articol original

Circulă de mai multă vreme recomandarea ca ideea de „parte dintr-un întreg sau dintr-o mulțime” (sensul partitiv) să se exprime în română în mod specializat, diferențiat: prin prepoziția din dacă mulțimea de referință este desemnată de un singular cu sens colectiv („unul din grup”) și prin prepoziția dintre dacă e vorba de un substantiv la plural („unul dintre tineri”). Unii tind să considere această recomandare ca o regulă fermă, absolută; în unele edituri și redacții se corectează sever textele, eliminîndu-se, ca și cînd ar fi o greșeală, combinația prepoziției din cu un plural („unul din tineri”). De fapt, presupusa regulă reprezintă o încercare destul de recentă de normare a limbii, care nu se bazează nici pe uz, nici pe etimologie, nici pe coerența sistemului lingvistic: autorii și vorbitorii mai vechi și mai noi folosesc, în asemenea construcții, ambele prepoziții. Sintagme fixate în limbă - din două una, într-una din zile - confirmă normalitatea și stabilitatea acestei folosiri: din are în limba română sens partitiv și nimic nu limitează combinarea sa cu un plural. E suficient un minim sondaj statistic pentru a aduce numeroase argumente de autoritate și exemple clasice în acest sens. Într-un volum de proză al lui Creangă (am folosit, pentru comoditatea căutării automate, ediții electronice) apar 9 construcții de tipul unul din..., urmate de un plural („unul din ei vestește împăratului”) și 8 construcții unul dintre... („zise unul dintre plăieși”). Într-un volum similar ca dimensiuni din proza lui Eminescu, găsim de 19 ori unul din („Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur”; „baba trebuia să-i dea unul din cai”; „călugărul Dan e unul din școlarii Academiei”, „unul din acei îngeri căzuți” etc.) și niciodată unul dintre. Alternarea pare să depindă de rațiuni stilistice: preferința unui autor pentru una sau alta din construcții, dorința de variație sinonimică, diferențe de eufonie, necesitatea de a sublinia un segment de text etc. și G. Călinescu pare a fi preferat în mod clar tiparul unul din: în Viața lui Eminescu apare doar acesta (de 14 ori). Am putea presupune că lucrurile stau altfel în limba de astăzi: într-adevăr, într-un volum de Mircea Horia Simionescu, Bibliografie generală, apare numai de 8 ori unul din urmat de plural, față de 32 de apariții pentru unul dintre... În schimb, la I.D. Sârbu (Adio Europa, vol. I), există 13 exemple unul din + plural - și doar 5 unul dintre. În Internet, raportul dintre circa 2000 de citate conținînd secvența „unul din ei” și 6.000 cu „unul dintre ei” indică o preferință netă, dar construcțiile cu din, reprezentînd totuși un sfert din total, nu pot fi considerate o abatere. Uzul poate confirma cel mult o creștere a frecvenței structurii cu dintre, în defavoarea celei cu din: la aceasta au contribuit poate tocmai acțiunile normative de care am vorbit la început; există însă și o tendință reală, demult observată, de a prefera formele „amplificate”, pe măsură ce acelea mai vechi se reduc și se desemantizează.

E important să înțelegem cum și cînd s-a constituit recomandarea în cauză. Ea nu apare în vechile gramatici, în care găsim, cel mult, exemple care să o contrazică. La S. Micu și Gh. Șincai, în Elementa linguae daco-romanae, 1780, există, în loc de din sau dintre, chiar dintru: „unii dintru cei mai buni fărtați a lui” (p. 101). La Heliade Rădulescu, în Gramatica românească, 1828, surpriza e alta: dintre precedă un singular: „s-a ascultat unul dintre norod” (p. 108-109). La I.A. Candrea, Cours complet de grammaire roumaine, 1927, exemplele cu din - „unul din noi”, „o parte din soldați” - și cele cu dintre - „câțiva dintre dânșii” sînt urmate de precizarea că, pentru sensul dat, româna folosește mai des prepoziția din (p. 244-246). În Gramatica limbii române, 1945, a lui Al. Rosetti și J. Byck, unul din exemple este „Care din voi a cântat?”; citate asemănătoare va înregistra - nu pentru a le condamna - și gramatica Academiei (1966). Iorgu Iordan, în Limba română actuală (1948), e interesat de un alt fenomen: înlocuirea în uz a construcțiilor cu de (indicînd tipul) prin cele cu din (indicînd partea, materia etc.), pe care le consideră mai concrete. O observație a autorului ne interesează în mod special: el consideră „din punct de vedere strict logic (...) absurdă” o construcție cu din + singular (non-colectiv), pentru că „din presupune existența mai multor obiecte de același fel (ca să poți lua sau alege unul din ele) și, deci, existența unui cuvânt la plural” (p. 391). De abia prin anii '70 construcția cu din începe să fie condamnată, fiind considerată - în mod surprinzător - nouă, populară, greșită: un caz de substituire care „deși nerecomandabil, cunoaște o răspîndire extrem de mare - chiar și în scris” (Limba română contemporană, I, 1974, coord. I. Coteanu, p. 303).

Opțiunea pentru dintre în construcțiile discutate nu corespunde, așa cum am văzut, unui „adevăr absolut” al sistemului sau uzului limbii, ci reflectă în primul rînd o dorință de raționalizare și sistematizare. Problema e dacă o asemenea reglementare, care face să fie percepute ca greșeli sau cel mult ca arhaisme mii de pagini vechi și noi, care reduce posibilitatea de variație stilistică instaurînd, monoton, „legea lui dintre”, este sau nu utilă. În principiu, o normare de acest tip nu e imposibilă: autoritatea unor persoane și instituții poate impune reguli inexistente în trecut. Există, tot în zona prepozițiilor, precedentul lui de către: o prepoziție compusă introdusă în uz, dar mai ales impusă prin școală și lucrări de gramatică, pentru a marca mai clar complementul de agent. Din fericire, în acest caz nu s-a considerat greșeală construcția mai veche, cu de, păstrîndu-se o utilă variație stilistico-pragmatică, în care se ține cont instinctiv de subliniere, individualizare etc. Ar fi bine ca și în cazul variației din / dintre să se înțeleagă că dintre nu este cu nimic mai motivat, mai rațional decît din - și mai ales că nu este obligatoriu.