Evoluția semnelor de punctuație

Imediat după apariția alfabetului textele scrise nu conțineau spații între cuvinte, cel mai probabil datorită influenței scrierilor hieroglifice, unde nu exista această necesitate (fiecare glifă reprezenta un concept, practic „cuvîntul” era o propoziție). De aceea, este firesc faptul că, la început, semnele de punctuație au fost folosite pentru a marca limitele dintre cuvinte. Le întîlnim cu această valoare în documente epigrafice foarte vechi. Pe tablele eugubine (table de bronz, datînd aproximativ din secolul al VIII-lea î.e.n., găsite în localitatea Eugubio din Italia), în partea scrisă cu caractere etrusce fiecare cuvînt este urmat de două puncte (:). În partea, scrisă cu caractere latine, cuvintele sînt despărțite prin punct (.). Cel mai vechi document care utilizează semne ortografice este stela lui Meșa (secolul al IX-lea î.e.n.), care conține puncte (.) pentru despărțirea cuvintelor și linii orizontale (-) pentru delimitarea secțiunilor textului.

Forma semnelor de punctuație a variat foarte mult de-a lungul timpului. Într-o inscripție din Atena (450 î.e.n.), cuvintele sînt separate prin cîte trei sau patru puncte. Aceste puncte sînt așezate în linie dreaptă verticală (⁝ sau ⁞), în triunghi (∴), în careu (∷) sau în romb (⁛). În alte inscripții grecești, în locul punctelor apar diverse figuri arbitrare: romburi, ramuri, inimi, cruci. După sigle (litere care alcătuiesc o prescurtare) apare adesea un romb sau un X. Tot în Atena secolului al V-lea î.e.n., Euripide utiliza semne speciale pentru marcarea pauzelor (deși nu se foloseau spațiile între cuvinte), însă fără a avea consistență.

În inscripțiile latine, cel mai frecvent semn de punctuație este punctul rotund (.). Cel mai vechi însă este punctul de formă pătrată ( ■ ). Alte semne de punctuație care apar sînt: V (în inscripțiile îngrijite), / mai rar, niște desene în formă de frunzulițe (începînd din epoca lui August și pînă într-o perioadă destul de recentă) și, în mod neobișnuit, semne de o formă cu totul originală, ca, spre exemplu, o pasăre. în felul acesta, semnele de punctuație au ajuns să fie un mijloc de ornamentație; de aceea se puneau uneori după fiecare silabă. Cel mai folosit semn de punctuație a fost punctul – alb (o) sau negru (•) – care putea fi întrebuințat și ca semn de abreviere după inițiala unui prenume sau după un cuvînt prescurtat prin una sau mai multe litere. În general, toate aceste semne de punctuație, indiferent de formă, aveau rolul de a despărți între ele cuvintele (întregi sau prescurtate). Spre deosebire de celelalte, punctul era întrebuințat și ca semn de abreviere.

În China, deși majoritatea textelor păstrate nu foloseau nici un fel de semn de punctuație, există unele texte din perioada regatelor combatante (secolul al III-lea î.e.n.) care folosesc simbolurile └ pentru marcarea sfîrșitului de capitol și ▄ pentru sfîrșitul propoziției.

Aristofan din Bizanț (secolul al III-lea î.e.n.) este primul care a folosit semnele de punctuație pentru a marca pauzele (necesare și din punct de vedere scenic): punctul mediu (·), corespunzător virgulei noastre (o pauză scurtă), subpunctul (.), plasat sub nivelul textului, marcînd o pauză mai lungă (corespunzătoare semnului punct și virgulă), și punctul perfect (•), corespunzător unei pauze mai lungi (punctele de suspensie din ziua de azi). De menționat că nici în aceste texte nu se foloseau semne pentru segmentarea textului în cuvinte. Sistemul lui Aristofan din Bizanț a avut o largă răspîndire, dar nu s-a generalizat.

Primele manuscrise care au semne de punctuație datează aproximativ din secolul al VIII-lea e.n. În secolul al VIII-lea e.n. a început să fie folosit spațiul ca delimitator de cuvinte. Semnele de punctuație au continuat însă să fie foarte variate, atît ca formă, cît și ca întrebuințare. Abia odată cu descoperirea tiparului s-a născut punctuația modernă, cu semnele pe care le folosim și azi: punctul, virgula, punctul și virgula, semnul întrebării și semnul exclamării. Aceste semne s-au generalizat în scrierea tuturor limbilor, cu cîteva excepții. De pildă, în texte scrise în limba greacă veche și modernă, se folosesc, între altele, următoarele semne: punctul superior (•), care are valoare de punct și virgulă sau de două puncte, și punctul și virgula (;), care corespunde semnului întrebării din sistemul nostru.

Istoria semnelor

Punctul

Ca și în alte scrieri, cel dintîi semn de punctuație folosit în scrisul românesc este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atît în limba slavă, cît și în românește. La început, punctul nu marca numai sfîrșitul de frază, ci separa și propozițiile din interiorul unei fraze, uneori chiar grupuri de cuvinte și cuvinte izolate.

Virgula

Virgula apare sporadic, cu funcțiunea pe care o are astăzi, din secolul al XVI-lea, confundîndu-se însă uneori cu punctul.

Semnul întrebării

Tot în secolul al XVI-lea începe să apară, după modelul scrierii grecești, semnul întrebării redat prin punct și virgulă. Această particularitate stăruie pînă în pragul secolului al XVIII-lea, dar între timp, încă din secolu al XVII-lea, se introduce și semnul întrebării asemănător cu cel de astăzi. în unele tipărituri, cele două semne de întrebare alternează.

Faptul că semnul întrebării se pune în scris abia la sfîrșitul propozițiilor și al frazelor interogative creează dificultăți pentru cititor, deși pentru autorul comunicării caracterul enunțiativ este clar încă de la începutul propoziției. Pentru a remedia acest neajuns, în scrierea spaniolă, în afară de semnul întrebării pus la sfîrșitul propozițiilor și al frazelor interogative, se pune unul și la început, de astă dată în poziție răsturnată (¿) – ¿Qué hora es?”. Și în scrierea noastră semnul întrebării înainte de propozițiile interogative apare sporadic în cîteva texte din secolul al XX-lea, ca urmare a influenței spaniole.

Semnul exclamării

Același lucru se întîmplă și cu semnul exclamării ().

Două puncte

Două puncte încep să apară în secolul al XVII-lea, fie pentru a anunța o citare, fie pentru a introduce o înșirare sau o explicație. Semnele citării de tip actual se întîlnesc întîi în tipăriturile ardelene ale secolului al XVII-lea; în principate se folosesc, în aceeași epocă, pentru a cuprinde citarea, parantezele. Acestea însă au și funcțiunea parantezelor de azi : explicații, cuvinte incidente, indicații bibliografice. Punctuația completă, așa cum se folosește astăzi, apare abia la începutul secolului al XIX-lea, mai întîi în cărțile tipărite în Transilvania și apoi în cele din principate. Sub influența tipăriturilor, punctuația ajunge să fie aplicată apoi și în scrisul de mînă.