PUNCTUL ȘI VIRGULA

§251. Punctul și virgula este semnul de punctuație care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă și mai mică decât cea redată prin punct.

O astfel de pauză este adesea necesară pentru a despărți propoziții sau grupuri de propoziții care formează unități relativ independente în cadrul unei fraze. Fraza câștigă astfel în claritate și se evită legarea greșită a unei subordonate dinaintea pauzei marcate prin punct și virgulă de propoziția imediat următoare. Alteori, punctul și virgula corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază care urmează e o întregire, o explicație sau o concluzie a celor afirmate anterior.

§252. Propozițiile separate prin punct și virgulă sunt mai mult sau mai puțin legate între ele prin conținutul lor de idei, iar natura acestei legături este uneori exprimată și prin structura lor gramaticală. Ele pot face parte din povestirea de mai mare întindere a unui fapt, din descrierea unui peisaj. În asemenea cazuri, semnul punct și virgulă desparte de obicei propoziții echivalente cu niște coordonate copulative (uneori determinate, fiecare în parte, de alte propoziții). Dar aceste propoziții pot fi legate și prin raporturi sintactice conclusive, cauzale, concesive. Aceste raporturi se deduc din succesiunea ideilor și din structura gramaticală a propozițiilor, iar punctul și virgula nu face decât sa le accentueze, deci corespunde unor intenții stilistice. În genere, pauza notată prin punct și virgulă nu este absolut indispensabilă; omiterea sau înlocuirea ei cu virgula sau cu punctul nu duce la denaturarea sensului frazei.

§253. Există situații când structura frazei nu permite această omitere sau înlocuire.

De pildă, în exemplul următor, construcția izolată între virgulă și punct și virgulă rupe complet legătura dintre regentă și subordonata cauzală. Spre a se restabili această legătură, trebuie să fie despărțită printr-o pauză mai mare de propoziția cauzală care îi urmează:

Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanaragiii care strigau regulat raita[;] pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, I 15.

Între construcția intercalată (afară de fanaragiii care strigau regulat raita) și subordonata cauzală (pentru că... nime nu s-ar fi riscat...) nu se poate pune decât punct și virgulă, ca în citatul nostru, sau punct. Altfel, cauzala ar putea fi raportată la predicatul atributivei (strigau) și fraza n-ar mai avea nici un sens.

§254. Punctul și virgula fiind mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea lui e dictată de preferința celui care scrie textul.

§255. În textele alcătuite din fraze lungi, punctul și virgula apare mai des. Astfel de fraze trebuie fragmentate, pentru a putea fi urmărite cu ușurință la citit. Ele cuprind un număr mare de propoziții, mai mult sau mai puțin legate între ele prin diverse raporturi sintactice. Gruparea acestor propoziții în unități sintactice relativ independente, în cadrul frazei, e ușurată de folosirea semnului punct și virgulă:

Nici n-a apucat Măria sa a porunci paharnicului să-i umple cupa, ca să poată gândi mai bine[;] și nici chemarea către adunarea sfetnicilor de taină nu ieșise[;] când Șatun cea preafrumoasă a năvălit sunându-și brățările și i se zbătea sânul ca de un vifor al durerii. SADOVEANU, D. P. 87.

Aici punctul și virgula ar fi putut foarte bine să fie înlocuit cu virgula, fără ca sensul frazei să sufere. Punctul și virgula este însă preferabil, pentru că fraza este lungă și pauza astfel redată, mai mare decât aceea marcată prin virgulă, ușurează înțelegerea textului la lectură.

§256. Punctul și virgula desparte de multe ori propoziții sau grupuri de propoziții între care există raporturi de coordonare sau de subordonare. În asemenea cazuri, valoarea punctului și virgulei e analoagă cu a punctului când marchează fărâmițarea frazei, ca procedeu stilistic, la unii scriitori (vezi Punctul, § 182):

a) propoziții adversative:

Mă-nchin fără-ndoială l-această teorie[;]

Victoria în parte-mi cred însă c-o să fie

în lupta întreprinsă cu Iadeșul știut. MACEDONSKI, O. II 13;

b) propoziții conclusive:

O luptă-i viața[;] deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor. COȘBUC, F.T. 10;

c) o propoziție cauzală de regenta ei:

Nu era un iaz ca orișicare[;] pentru că pe fața lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. GALACTION, O. I 44;

Pe lângă aceasta, mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre[;] căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3;

d) o propoziție concesivă de regenta ei sau de altă concesivă (urmată de alte propoziții care o determină):

Cu toate că dorința de a avea aproape ființa iubită, când tristețea naturii face pe om să se simtă mai singur, poate s-o aibă oricine[;] cu toate că „paserile” (= „rândunelele”) apar la Eminescu abia în ultima redactare a poeziei sale (a cincea)[;] totuși forma strofei sale, acel „De ce nu-mi vii” ca concluzie a sosirii toamnei, figurată prin căderea frunzelor și plecarea paserilor, e un argument destul de valabil ca să admitem că Eminescu a cunoscut cântecul unguresc (de la vreun ardelean) și s-a inspirat de el pentru prima strofă. IBRĂILEANU, ST. 222-223.

§257. Punctul și virgula apare uneori, în dialog, după adverbe de afirmație și de negație sau după unele adverbe de mod:

Nu[;] nu te las, pentru că te iubesc. CARAGIALE, O. VI 201;

Bine[;] să stea gâdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 190.

§258. Punctul și virgula apare de multe ori în texte care cuprind redarea unei vorbiri directe, și anume între propoziția (incidentă) prin care se dau indicații asupra celui care vorbește și comunicarea propriu-zisă:

Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sânge rece[;] să omori o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? NEGRUZZI, I 155.