Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Îmi dau seama că mulți dintre cei care mă citesc se întreabă de ce mă raportez atât de des la limba latină din moment ce scriu despre cuvinte românești. Este o întrebare firească pe care mi-au pus-o și studenții mei în orele de istoria limbii române de la Facultatea de Litere arădeană. Am relatat un asemenea episod mai înainte. Le-am explicat studenților că româna este chiar latina, dar o latină care a suferit transformări importante de-a lungul a două milenii de existență neîntreruptă. Am adus argumente doveditoare și am citat în acest sens opiniile unor nume celebre ale lingvisticii românești precum, între atâția alții, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, G.I. Tohăneanu; nu i-am uitat pe marii lingviști străini ca Giacomo Devoto, Wilhelm Meyer-Lübke sau Carlo Tagliavini, care au susținut la unison ideea continuității latinei în întregul areal romanic. Referindu-se strict la română, lingvistul suedez Alf Lombard afirmă textual că aproape tot ce este esențial în românește se explică prin limba latină. Am importat noi numeroase cuvinte de la popoarele cu care am intrat în contact, e drept, dar până la urmă le-am latinizat (sau românizat, e totuna) pe toate. Când am adoptat un cuvânt de origine slavă, turcă, maghiară sau germană, fondul nostru latin l-a „prelucrat” în așa fel, încât el a devenit în scurt timp românesc. S-ar putea spune, apelând la jocul inocent al paronimiei, că adaptarea a dublat cu succes adoptarea.

Am relatat pe larg în preambul (supra, p. 16 și urm. și p. 26) pățania cu instalatorul meu care voia să scoată din vocabularul limbii române cuvântul bormașină pentru că-i nemțesc. Am încercat să-i explic că, integrându-se perfect în morfologia limbii române, el a devenit cuvânt românesc. Nu l-am convins. Nu m-a crezut nici când am găsit împreună cuvântul înregistrat în DEX la litera b. Am încercat cu alte exemple. I-am arătat o carte cu o frumoasă copertă și i-am spus: „vedeți, cuvântul copertă e din italianul coperta. Nu vi se pare că ar fi nepotrivit să-i spunem, pe românește, îmbrăcăminte de carte?” Profit în continuare de faptul că avea la gât o cravată (din întâmplare bordo). Arăt spre cravată și-i spun: „acum vreo două sute de ani, tinerii români s-au întors în țară de la Paris legați la gât cu o eșarfă subțire pe care o numeau cravată. Obiectul în sine, necunoscut în Țările Române, i-a iritat pe boierii de atunci, dar parcă mai mult i-a supărat cuvântul în sine, cravată, care au înțeles ei că-i francez^[1], nu românesc. Vrând-nevrând, au acceptat obiectul vestimentar, dar n-au acceptat cuvântul și atunci s-a găsit unul să-i spună românește de-gât-legău! Cum ar fi să zic că ați venit să-mi reparați zăvorul (nu yala) cu un de-gât-legău roșu închis la grumaz?”. L-au amuzat explicațiile mele, dar de lămurit nu l-am lămurit din moment ce, la finalul lecției, mi-a trântit irefutabila concluzie: „văd eu bine că nu prea iubiți limba română, dom’ profesor”.

Cunosc oameni asemenea meșterului meu. Ei sunt patrioți. Ei sunt gata să sară în ajutorul limbii române. Și atunci când nu le-o cere nimeni. Ei n-au aflat că limba știe să se apere singură. Și nu i-au înțeles uimitoarea capacitate integratoare: primește oaspetele străin, dar îl toarnă în matrițele gramaticii sale. Dacă musafirul se supune, rămâne, dacă nu, pleacă el singur. Așa face limba română de 2000 de ani. Fără să ostenească.