VI. h sau c(h) sau k(h)?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

VI. h sau c(h), k(h)?

Problema alegerii între h și c, ch, k, kh în scriere, respectiv între [h] și [k], [ḱ] în pronunțare se pune de cele mai multe ori la cuvinte de origine greacă: atît la unele ceva mai vechi, împrumutate direct din neogreacă sau/și prin filieră slavă, cît mai ales la neologisme internaționale cu diverse etimologii directe. Este vorba de cuvinte al căror etimon grecesc este scris cu c, redat în alfabetul latin prin ch sau kh în mai multe limbi. Intrate în epoci și din surse diferite, cuvintele vizate prezintă în română diverse soluții care pot apărea în variantele aceluiași cuvînt, iar la unele normele înseși au variat de-a lungul anilor. Cuvintele (sau variantele) românești cu h redau, aproximativ, pronunțarea din greacă, uneori și din germană, precum și pronunțarea și scrierea din slavă, iar cele cu c (= [k]) pronunțarea din franceză și engleză, de cele mai multe ori și din germană; cele scrise cu ch sînt neconcludente în privința pronunțării, această grafie putînd corespunde atît pronunțării cu [h], cît și celei cu [k] sau [].


Pe lîngă cuvintele de origine greacă, problema scrierii cu h sau c, ch, k, kh și a pronunțării cu [h] sau [k], [ḱ] interesează și unele cuvinte de origine latino-romanică, germană, slavă și orientală.


Această problemă vizează orice poziție în cuvînt:

  • la început de cuvînt înaintea unei vocale: haos, cor, chirurg, chorus, kilogram;
  • la început de cuvînt înaintea unei consoane: hrisov, clor, khmer;
  • între vocale: psiho-, ecou, machairodus; mahăr, machism;
  • între consoane: splanhno-;
  • între vocală și consoană: tehnic, caracter, brechtian;
  • între consoană și vocală: orhidee, orchestră, pascalie, barhet;
  • la sfîrșit de cuvînt după vocală: almanah, stomac, loch;
  • la sfîrșit de cuvînt după consoană: monarh.


Nu se poate da o regulă generală, ci doar inventare clasificate și reguli particulare referitoare la unii formanți (prefixe și elemente de compunere). Ca regulă generală ortografică este de reținut că scrierea corectă reflectă pronunțarea, de aceea numai cu totul excepțional se scrie ch și se pronunță [k] sau [h] înainte de a, o, u sau de consoane și la sfîrșit de cuvînt.


  1. Se pronunță și se scrie h în cuvintele aheu – și aheean – , almanah, arahidă, arahnidă, arhaic, arhivă, astrahan, bahic, barhet, brahial, branhie, bronhie, cohlee, crah, drahmă, eshatologie, exhibiție, haos, hartă, heruvim, hiat, hil, himeră, holeră și holeric, holerină –, hrisov, ipohondru „bolnav închipuit”, mahăr, maniheism, monah, orhidee, psihic și psihoză, rahitic, stih, tehnic, trahee, trohoidă, zahăr; reguli speciale se pot da pentru elementele de compunere arahno- (arahnofobie etc.), arhe- (arhebioză, arhetip etc.), arheo- (arheolog, arheozoic etc.), arhi- și -arh, -arhie (arhiereu, arhiplasmă, arhitect etc.; ierarh, monarh; eparhie, ierarhie, monarhie), brahi- (brahicefal, brahiologie etc.),branhi- (branhifer, branhiform), bronh(i)o-(bronhioliză, bronhogen etc.), diho- (dihofiză, dihotomie etc.), doliho- (dolihocefal, dolihomorf etc.), -hreză (antihreză, catahreză etc.), htono- și -hton, -htonie (htonofite, htonogen;autohton, autohtonie), ihti(o)- (ihtiodont, ihtiofag etc.), -mahie (logomahie, monomahie etc.), pahi- (pahiderm, pahipleurită etc.), psiho- și -psihie (psihologie, psihopat etc.), rahi(o)- și -rahie (rahianestezie, rahiplegie etc.), splanhno- și -splanhnie (splanhnocel, splanhnotomie etc.), taheo-, tahi- și taho-, -tahă (taheograf/tahigraf, tahicardie, tahogramă etc.), tehno-(tehnocrat, tehnologie etc.), triho- și -trih, -trihie „în trei” (trihosporange, trihotomie), zahari- și zaharo- (zaharifer, zaharigen;zaharofor, zaharomicete etc.).
    Se scrie de asemenea h în prenumele Arhip, Mihai – și Mihaela – și Zaharia, Zahei/Zaheu.
  2. Se pronunță și se scrie c în cuvintele bacanală și bacantă, caracter, cartă „manifest, act fundamental”, clor, coleric „ușor iritabil”, cor – și coral –, coriamb, crestomație, crizantemă, crom, cronică, hipocondru (termen anatomic), pascalie, scolastic, stocastic, stomac, precum și în elementele de compunere carto-(cartografie, cartotecă etc.), -caziu și -cazie (pleiocaziu, policazie etc.), cloro- și -clor (clorofilă, cloropenie etc.), col-, cole- și -colie (colagog, coleretic; colecist, colepatie; melancolie), conco-(concologie, concotomie etc.), condrio-, condro- și -condrie (condriosferă, condriozom; condrocraniu, condrotomie etc.), core(o)- (coregrafie și coreografie), coro-, -cor și -corie (corologie, corotip etc.), criso- (crisodermă, crisograf etc.), cromato-, cromo- și -crom (cromatoliză, cromatometru; cromolitografie, cromoterapie; monocrom etc.), crono- și -cron, -cronie (cronologie, cronometru; sincron, sincronie etc.), eco-(ecoacuzie, ecometru, ecopatie etc.), onico- (onicofagie, onicopatie etc.), trico- „referitor la păr” (tricofiție, tricofobie etc.).
    Se scrie de asemenea c în prenumele Cristian(a), Cristina, Cristofor.
    1. Se scrie ch și se pronunță [ḱ], numai înainte de e sau i, în cuvintele chiasm și chiasmă, chil „suc, lichid fiziologic”, chim, chimie și alchimie –, chirurg, ischion, orchestră, schemă, schimă, schismă și în elementele de compunere achiro- (achirofite, achiromorf), chili- și chilo-, -chilie (chilifer, chilocel), cheiro- și chiro-, -cheirie și -chirie (cheiroptere/chiroptere, chiromanție etc.), chimi- și chimo- (chimifer, chimoree), conchi- și conchilio-(conchiform, conchiliologie etc.), echini- și echino- (echinifer, echinoderme etc.), schisto- (schistocarp, schistoglosie etc.), schizo-și -schiză (schizofrenie, schizopode etc.), stoichio- (stoichiologie, stoichiometrie).
    2. În mod excepțional se scrie ch și se citește [h] în termenul internațional de fizică technețiu și în termeni științifici greco-latini complet neadaptați: branchipus.
      Grafia ch = [h] se folosește și la transliterarea în alfabet latin a cuvintelor scrise cu alfabetul grecesc, de obicei nume proprii.
      Această valoare a scrierii ch se întîlnește în mod excepțional și la nume proprii de alte origini și în derivatele lor: de exemplu, Chladek; brechtian < Brecht, machism și machist < Mach.
    3. Se scrie ch și se citește [k] înainte de a, o, u și la sfîrșit de cuvînt, în mod excepțional, în neologisme neadaptate: chorus, machairodus, loch.
      Această regulă nu se referă și la compuse cu -c + h-, care își mențin valorile fonetice: blochaus.
  3. Se scrie k și se pronunță [ḱ] în cuvintele kediv, kil/kilo „kilogram” și în elementul de compunere kilo- „o mie” (kilogram, kilolitru, kilometru, kilowatt etc.).
  4. Se scrie kh și se pronunță [k] la începutul cuvîntului khmer.
  5. La numele proprii de persoane se întîlnesc variante conforme cu dorința purtătorilor sau/și cu tradiția; unele dintre ele sînt pur grafice, altele sînt în același timp grafice și fonetice. Corespund unor variante de pronunțare – primele mai noi, celelalte vechi și populare – grafiile Crisant și Hrisant, Cristea (și Cristache, Cristescu, Cristu) și Hristea (și Hristache, Hristescu, Hristu), Cristian(a) și Hristian(a), Cristina și Hristina, Cristodor (și Cristodorescu) și Hristodor (și Hristodorescu), Cristofor și Hristofor, nu însă și Chrisant, Christea (sau Christache, Christescu, Christu), Christian(a), Christodor (Christodorescu), Christofor; aceeași este situația numelor mitologice Cristos/Hristos (nu Christos) și Anticrist/Antihrist (nu Antichrist). Numele (prenume și nume de familie) Arhip, Mihai și Zaharia – și derivatele lor – au de asemenea variante pur grafice cu ch: Archip, Michai și, mai ales, Michaela (acesta și o variantă, grafică și fonetică, Micaela), Michailidi, Michăescu, Michăilescu; Zacharia și Zachareanu, Zacharescu. Unele nume proprii de persoane se pronunță și se scriu (și) altfel decît apelativul din care provin: Exarcu (cf. exarh).
    Multe nume proprii vechi grecești scrise cu χ, transliterat ch, au și variante românizate, în care s-a impus scrierea cu h, mai rar c, în conformitate cu pronunțarea. De exemplu, Aheron față de Acheron; Ahile față de Achilles; Antioh față de Antiochus; Arhimede față de Archimedes; Lisimah față de Lysimachos; Siheu față de Sichaeus etc., respectiv Caldeea față de Chaldeia, Caron față de Charon.
  6. Prin respectarea normelor de scriere și pronunțare se deosebesc între ele cuvinte paronime sau omonime ca hil, termen anatomic și botanic, desemnînd o „porțiune la suprafața unui organ” – chil „suc, lichid fiziologic” – kil „kilogram” și elementele de compunere triho- „în trei” (trihotomie) – trico-„referitor la păr” (tricofiție).
    În mod asemănător ar trebui să se deosebească în scris și în pronunțare elementele de compunere -arhie „conducere” și -archie „mulțumire,suficiență”; impunerea formației greșite autarhie în locul celei corecte, autarchie, denotă confuzia produsă de interpretarea grafiei ambigue. În conformitate cu distincția grafică dintre cuvintele omofone chil și kil, ar trebui să se deosebească în scris și elementele de compunere chilo- „referitor la chil” – kili- și kilo- „o mie, numeros”, deci să se scrie kiliant, kiliarh – și kiliarhie –, kilopode, nu chiliant, chiliarh(ie), chilopode.


Uneori norma a adoptat soluții diferite în cuvinte înrudite sau chiar în ipostazele aceluiași cuvînt. Numele zeului protector al viilor la romani se scrie în forma originară Bacchus și se pronunță [Bacus], iar în forma adaptată se pronunță și se scrie Bacus; dintre derivate, se pronunță și se scriu cu -c- substantivele bacanală și bacantă, iar cu -h- adjectivul bahic. Față de substantivul hartă elementul de compunere corespunzător este carto- (cartografia, cartogramă); hrisov are aceeași rădăcină cu elementul de compunere criso-. Paronimele hipocondru s. n. (termen anatomic, analizabil prin prefixul hipo- și elementul de compunere -condru) și ipohondru s. m. și adj. (neanalizabil) „bolnav închipuit (om care suferă de ipohondrie, adică este neliniștit și preocupat în mod obsesiv de starea sănătății sale, crezînd că suferă de boli pe care nu le are)” sînt dublete etimologice, cu aceeași origine îndepărtată în greaca veche, deosebite prin vechime și răspîndire; din punct de vedere semantic, cele două cuvinte sînt distanțate între ele astăzi, dar sensul lui ipohondru se explică prin credința veche că ipohondria ar fi o boală a hipocondrului. Paronimele hronic s. n. „letopiseț, lucrare istorică în care evenimentele sînt înregistrate cronologic” și cronic adj. „cu caracter de durată” sînt și ele dublete etimologice, diferite prin vechime, proveniența directă și apartenența stilistică; cu substantivul cronică relația lui hronic este și de sinonimie parțială, unul dintre sensurile lui cronică fiind identic cu unicul sens al lui hronic.


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dezbateri

Diverse

DOOM2

DOOM3

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Îndreptarul ortografic, ediția a V-a : Punctuația

Mioara Avram

Misterele cuvintelor

Monitorizarea presei

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1

Vasile Alecsandri