Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Într-o conferință susținută în fața profesorilor de literatură prin anii ’60 ai secolului trecut, Tudor Vianu atrăgea atenția că întâia condiție pentru a analiza corect o poezie este să înțelegi sensul cuvintelor din cuprinsul ei. Am citit textul conferinței în studenție și de atunci urmăresc atent ideea în cele mai diferite împrejurări în care, ocazional, mă aflu. Relatez trei întâmplări care dovedesc că, uneori, școala tratează cu multă lejeritate subiectul.

1. Mă aflam cu familia la casa părintească de la țară; într-una din zile, ne vizitează un copil din vecini de vreo 9 ani; la îndemnul soției, acesta ne recită o poezie învățată la școală. Poezia începea astfel: „Cerescule Tată, al meu suflet te dorește". Sesizez că în loc de te dorește, el zice: le dorește. Intuiesc despre ce e vorba și-l întreb: „Ce cere tata?”, la care el, mirat că nu înțeleg atâta lucru: „cere scule, măi!”. Înțeleg imediat că, în bagajul său lexical, derivatul ceresc(ule) nu figurează și atunci mintea lui de copil rezolvă pe loc chestiunea: „Cere scule, Tată, al meu suflet le dorește".

2. În satul cu pricina nu există școală. Dimineața, un autobuz poreclit de copii „Clopoțelul" îi transportă preț de vreo doi kilometri până la școala din comuna vecină. Într-una din zile, același copil se trezește târziu și „pierde" Clopoțelul. Văzându-mă în curte, mă roagă să-l duc cu mașina la școală. Accept și pe drum aflu că nu apucase să mănânce în dimineața aceea. Nu am bani la mine și mă necăjesc că nu-l pot ajuta. El mă liniștește însă rapid: „nu-i nimic, că în pauză toți căpătăm chifle de la Doamna". Era cât pe ce să uit episodul, dar nu mult după aceea, vizitându-ne din nou, îmi arată manualul de limba română unde văd poezia Ce te legeni... Se laudă că o știe pe de rost și fără multă vorbă începe. Când ajunge la versurile „și se duc pe rând, pe rând, / Zarea lumii-ntunecând", nu-mi cred urechilor auzind continuarea: „și se duc ca chiflele / Scuturând aripele". Vorba lui Creangă: „Golătatea încunjură, dar foamea dă de-a dreptul".

3. La o lecție, în vederea obținerii gradului didactic I la care am asistat, un elev comentează poezia Lacustră a lui Bacovia. Ora de literatură era, cum se obișnuiește în asemenea cazuri, perfect regizată. Copiii răspundeau mecanic la întrebări, se vedea de la o poștă că niciun fior liric nu-i cutreieră citind și comentând poezia. La sfârșitul lecției, mă adresez unui elev cam așa: „plouă atât de tare încât poetului i se pare că aude materia plângând; poți să-mi spui, ce înțeles are cuvântul piloții din versul « Piloții grei se prăbușesc »?”. Răspunsul fu scurt: „aviatorii se prăbușesc"! Constat imediat că profesoarei nu i-a dat prin gând să le explice că forma piloții este o variantă lexicală pentru pilonii care susțin locuințele lacustre. Când, la discuția lecției i-am sugerat profesoarei că ar fi bine să precizeze sensurile cuvintelor din poezie înainte de a le vorbi elevilor despre ritmuri și rime, despre metafore, metonimii ș.c.l., aceasta s-a apărat cu argumente extrase din metodologiile prăfuite de prin cancelarii, care decid că explicațiile lexicale se fac la orele de gramatică, nu la cele de literatură.

Acestea sunt întâmplările. Concluziile le las pe seama dumneavoastră.

P.S. Formele articulate carele, carea ale pronumelui relativ care au dispărut din limbajul cotidian, dar se bucură încă de oarecare frecvență în textele religioase. Îmi amintesc cum, pe la 4-5 ani, când părinții m-au învățat rugăciunea Tatăl nostru, ajungând eu la pasajul: „carele ești în ceruri", rosteam convins: „care leiești în ceruri". Aflasem de la educatoarea mea că leul e șeful, fiind cel mai puternic între fiare, și eram convins că acesta... leiește, adică domnește peste celelalte animale. și cine altul decât Dumnezeu putea să domnească (id est: să leiască) în cerul copilăriei mele?

În Holorime-le sale, șerban Foarță a inventat poetic asemenea aglutinări, în „tentativa de-a suprima (nepedepsit) aerul dintre cuvinte". O strofă din volumul Șalul eșarpele Isadorei:

Alb astru,-n cearcăn, vânăt, oare,

acolo, rana și-a deschis?...

...A colora-n așa deschis

albastru,-ncearcă,-n vânătoare.

Și o variantă ulterioară a acestei strofe (din vol. Opera somnia):

alb astru,-n cearcăn vânăt, ori

mărgea-n privirea mea aprinde,

mărgean, privirea mea, a prinde,

albastru,-ncearcă,-n vânători!