Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Când ne suim în avion și ne predăm destinul în mâinile aviatorilor, nu ne gândim la avis (pasăre), cuvânt de la care provin cele două neologisme; când tinerii se întâlnesc și-și spun ciao, nu se gândesc la sclavus, cuvânt de la care provine această vorbă de salut din ce în ce mai răspândită; nici când se despart definitiv și își zic adio, nu-și promit să se mai vadă totuși odată, dar post-mortem, în fața lui Dumnezeu (fr. à + Dieu, it. a(d) + Dio, sp. a + Dios = la Dumnezeu); când sorbim un expresso la „Libelula” numai filologii înțeleg că e o cafea presată să iasă din aparat (ex = în afară, pressi = apăsat, presat, de unde și rom. presiune); se gândesc, oare, fetele că pomada nivea te face - etimologic vorbind - „albă ca zăpada” (nivem = nea, zăpadă) sau școlarii se mai gândesc ei că virgula e o crenguță (lat. virga = creangă, vargă, virgula = crenguță) și că punctul este o împunsătură (punctum = înțepătură)?

Puțini dintre vorbitorii obișnuiți sunt la curent cu „metamorfoza” cuvintelor. Ei sunt interesați în primul rând să fie înțeleși de partenerul de dialog și, la rându-le, să înțeleagă ce le comunică acesta. Vorbitorii sunt asemenea șoferilor amatori cărora nici că le pasă de principiile de funcționare a motorului cu ardere internă: ei vor doar să ajungă teferi la destinație. (Unii vor să ajungă prea repede și nu mai ajung deloc.)

La cursurile mele de istoria limbii române am încercat să-i obișnuiesc pe studenți să raporteze sensurile de astăzi ale unui cuvânt la sensurile sale din trecut.

Într-o zi, venind spre facultate, un polițist era cât pe ce să mă amendeze fiindcă uitasem să plătesc rovinieta. Când, cercetându-mi buletinul, a văzut unde m-am născut, m-a iertat, dar m-a avertizat în glumă că va trece el odată prin Pâncota și atunci să știu bine că-i datorez un vin roșu din partea locului. Ajuns la curs cu o mică întârziere, dar bucuros că am scăpat de amendă, i-am întrebat pe studenți dacă pot stabili vreo legătură între vin și rovinietă. Au stat ei cât au stat pe gânduri, până când unul mai melancolic, exasperat că nu găsește răspunsul la întrebarea mea, își ia inima-n dinți și-mi zice: „trebuie că asta-i o taxă ca să poți bea vin la volan”.

Am râs cu toții și am trecut la povestea vinului pentru că, nu-i așa? in vino veritas! În latinește, cuvântul este de genul neutru: vinum. Prin derivare, s-a obținut un adjectiv vinius, folosit aproape numai la feminin: vinea; acesta din urmă, prin conversiune, a devenit substantiv desemnând „vița-de-vie”. Și româna, și franceza au moștenit termenul, adaptându-l fiecare propriului specific: vie, respectiv vigne. În termeni botanici, vița-de-vie este, asemenea iederei, o plantă agățătoare, care are nevoie de suport (arac, butuc, spalier, perete) de care să se „lipească” pentru a nu cădea pe pământul umed și apoi să-i putrezească strugurii.

Sufixul diminutival -ette face din vigne, vignette. Când tipografii francezi au „lipit” mici ornamente grafice sau ilustrații miniaturale, la început și sfârșit de pagină, de capitol ori de carte, au botezat acele inserții vignettes, reținând dintre toate proprietățile viței-de-vie doar ușurința cu care se „lipește” aceasta de un arac. Mai târziu, în pas cu vremea, termenul și-a adăugat noi sensuri, ajungând să însemne timbru poștal, etichetă și, în cele din urmă, vinietă. Rovinieta este un cuvânt compus din abrevierea standardizată a României (Ro) + vinieta.

P.S. Dacă șofați prin Ungaria sau Austria, plătiți-vă vinieta; rovinieta nu-i valabilă, iar polițiștii de pe-acolo, fără cunoștințe etimologice, nu te iartă și-ți trag o amendă pe care n-o plătești nici c-un butoi de Cotnari.