XII. î sau â?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

XII. î sau â?

Literele î și â notează același sunet: vocala [î], centrală sau medială ca loc de articulare (din aceeași serie cu [a] și [ă] și închisă (ca [i] și [u]).


De aceea aceste litere nu pot fi denumite numai prin pronunțarea vocalei [î], ci este necesar — pentru diferențiere — adaosul specific „din i”, respectiv „din a”, care se referă exclusiv la proveniența literei, nu și a sunetului. Întrucît î este litera curentă, iar â are întrebuințări limitate, în lectura alfabetului (în care â figurează după a, ă, iar î după i) se renunță la precizarea provenienței lui î, fiind suficientă specificarea de la â.


Problema alegerii între î și â este deci pur ortografică, fără motivări sau consecințe ortoepice.


  1. Se scrie î vocala [î] aflată în orice poziție în cuvînt și în orice fel de cuvinte, cu excepția celor menționate sub 2 (în primul rînd a numelui propriu România și a cuvintelor din familia lui; vezi 2).
    Se scrie deci î:
    • la început de cuvînt: în, împăca, înainte, încă, înflori, înger etc.;
    • în interiorul cuvîntului: bîlci, cînd, fîn, gînd, lînă, mînca și mîncînd, neînsemnat, pîlc, rîu, sîn, tîngui, vînt etc.;
    • la sfîrșit de cuvînt: coborî, hotărî, ocărî, urî etc.; imambaialdî, îhî.
    Se scrie î în toate toponimele românești: Bîldana, Bîrsești, Cîmpulung, Dîmbovița, Mîndrești, Vîlcea etc.
    Se scrie î, de asemenea, în antroponimele românești, prenume: Brînduș și Brîndușa, Mîndra, Pîrvu, Sînziana și nume de familie: Bîrlă, Blîndu, Cîndea, Cîrstoiu, Mîrza, Nagîț, Pîslaru, Tîmpănaru, Vîntu etc., dar la acestea este tolerată și scrierea cu â (vezi 2).
  2. Întrebuințările literei echivalente â sînt legate, într-un fel sau altul, de situația specială a numelor proprii, în scrierea cărora se întîlnesc diverse alte semne și excepții de la reguli. Ele sînt limitate la o poziție, anume la interiorul cuvîntului.
    • Ca regulă, vocala [î] se scrie â numai în numele propriu România și în cuvintele din familia lui: român, românaș, româncă, româncuță, românesc, românește, românie, românime, românism, românist, românistică, româniza, românofil; aromân, dacoromân, istroromân, meglenoromân.
      Justificarea acestei reguli stă în etimologie (român < lat. Romanus), tradiție și corelare cu modul de scriere (fie cu a simplu: engl. Romania, Romanian; fr. Roumanie; it. Romania sau cu tremă, -ä -: Rumänien, rumänisch, fie cu combinații de litere între care una este a: fr. roumain) a termenilor corespunzători în diverse limbi care folosesc alfabetul latin.
    • Litera â este admisă și în nume proprii de familie ai căror purtători țin la această scriere: de exemplu, (Constantin) Brâncuși, (Dimitrie) Brândză, (Vasile) Pârvan, (Valeriu) Râpeanu.
      Scrierea cu â la aceste nume este numai cîteodată, întîmplător, etimologică: de exemplu, la Brâncuși (brîncă < lat. branca); ea nu are nici o legă tur ă cu etimologia în exemple ca Pârvan (Pîrvu < sl. prйv й) sau Vântu (< lat. ventum) și este chiar mai depărtată de etimon decît cea cu î în exemple ca Râpeanu (rîpă < lat. ripa). Prezența lui â se explică prin tradiția de familie, respectîndu-se forma pe care au avut-o numele respective în perioada de funcționare a regulii de scriere cu â în interiorul tuturor cuvintelor.
    • Se scrie â și în derivatele de la nume proprii consacrate cu â: brâncușian.
      De reținut deosebirea dintre situația de sub a și celelalte două: numai în România și cuvintele din familia sa scrierea cu â este obligatorie, în timp ce la numele proprii de familie ea este doar facultativă, tolerată, iar scrierea derivatelor urmează în mod firesc modelul numelui de bază. Libertatea de a scrie â în nume proprii de familie nu trebuie transformată într- o regulă obligatorie; ea nu trebuie folosită mecanic în scrierea cu â a tuturor numelor de persoane anterioare anului 1953 (de exemplu, nu există nici un motiv ca numele poetului Vasile Cîrlova, care a scris cu litere chirilice, să fie scris cu â, iar despre G. Topîrceanu se știe că adoptase scrierea cu î susținută și aplicata de revista „Viața romînească”). În toate cazurile în care nu se cunoaște în mod special dorința purtătorului este recomandabilă scrierea cu î.
  3. Sfera limitată de folosire a literei â — după o perioadă de eliminare totală, între 1953 și 1965 — este unul dintre aspectele controversate ale ortografiei actuale, în jurul căruia se fac agitații și speculații demagogice și diletantiste, susținătorii acestei litere dorind extinderea întrebuințării ei prin reactualizarea regulii din 1904 și 1932 (deci scrierea cu â în interiorul tuturor cuvintelor, cu excepția formațiilor de la cel cu î- și cu -î).
    La 17 februarie 1993 Academia Română a hotărît în mod arbitrar această extindere (vezi Cuvînt înainte la ediția de față), fără a restaura întocmai regula din 1904/1932: de la scrierea cu â în interiorul cuvintelor se exceptează acum numai derivatele prefixale și compusele de la baze cu î-(neînțeles, bineînțeles), nu și formele flexionare sau derivatele sufixale de la baze cu -î (coborâm, coborând; coborâtor etc).
    Folosirea a două litere pentru același sunet și modul lor de distribuție complementară după poziția în cuvînt (î la început și la sfîrșit de cuvînt, iar â în interior, cu excepții legate de analiza structurii morfologice: neîntrecut, hotărîtor, urînd < urî, dar urând < ura) constituiau însă aspectul cel mai criticabil al ortografiei din prima jumătate a secolului nostru, întrucît complica în mod nejustificat însușirea și practica scrierii corecte. Tocmai de aceea, împotriva folosirii a două litere și în favoarea anume a lui î s-au pronunțat numeroase personalități progresiste din trecut.
    Preferința pentru î se explică prin dorința de evitare a confuziilor posibile între î și â.
    Contrar părerilor exprimate de cei care discută problema în necunoștință de cauză, regula scrierii cu î și â după poziția în cuvînt nu are decît în parte justificare etimologică. Această justificare este reală în situația lui român — ceea ce explică regula particulară de sub 2 a — și, desigur, și la alte cuvinte moștenite din latină, ca blând < blandus, cârnaț < *carnacius, lână < lana, mână *manus, pâine < panis, sânge < sanguis, târziu < tardivus, dar:
    • nu este decît analogică la cuvintele de alte origini cu [î] în interior, de exemplu: dârz < sl. drйzй, gând < magh. gond, rând < sl. redй etc.;
    • contravine etimonului latinesc în cuvinte cu [î] provenit din alte vocale decît a, anume din e: mormânt < monumentum, tânăr < tener(us), vânt < ventus; din o: fântână < fontana, lângă < longum ad; din u: rândunea <*hirundinella; chiar din i: dânsul < de + însul (< ipse), râde < ridere, râpă < ripa, râu < rivus, sân < sinus.
    În același mod contravine etimonului latinesc scrierea cu î a vocalei provenite din a în înger < angelus sau din u în încă < unquam.
    Argumentul identificării de către străini a cuvintelor de origine latină, pe lîngă că principial este lipsit de valoare, cade de la sine în lumina lipsei de consecvență în concordanța â < a și î < i: de ce ar fi mai important să se ofere străinilor posibilitatea — de altfel îndoielnică — de a recunoaște în grafiile câine și pâine cuvintele latinești canis, panis decît posibilitatea de a-l recunoaște pe rivus (și corespondente romanice ca port. și sp. rio) în actuala grafie rîu?
    Exceptînd întrebuințările analogice la cuvinte de origine nelatinească, litera â avea justificare etimologică în sisteme ortografice din secolul trecut care foloseau pentru scrierea vocalei [î] mai multe litere cu acelaș i semn diacritic (accent circumflex), în funcție de sunetul originar din latină: â (în lână), î (în în), dar și ê (în vênt), ô (în lôngă sau fôntână), û (în rûndunea ), după cum foloseau mai multe litere, cu alt semn diacritic, și pentru scrierea vocalei [ă], în primul rînd litera ě, pă strată pînă tîrziu pe frontispiciul ziarului Adevě rul . Menținerea a numai două dintre literele cu valoarea [î] (cele cu frecvență maximă), care au preluat și domeniul celorlalte, a avut ca rezultat, după 1904, un mod hibrid de scriere a vocalei [î], care nu mai era nici pe deplin etimologic, dar nu devenise nici fonetic.
    Restrîngerea literei â la sfera numelor proprii și, practic, generalizarea scrierii cu î a însemnat un progres important al aplicării principiului fonetic de corespondență între o literă și un sunet.
  4. Cele spuse pînă acum cu privire la corespondentul fonetic identic al literelor â și î sînt valabile numai pentru ortografia și ortoepia limbii române actuale (pentru cuvinte comune și nume proprii românești sau pentru nume proprii străine transliterate) și pentru texte obișnuite.
    Litera î se folosește la transcrierea literei ы din alfabetul limbii ruse: Cernîșevski, Vîborg.
    În alfabetul latin folosit de alte limbi, de exemplu în scrierea limbii franceze, â, î au valori diferite și, ca atare, în numele proprii neadaptate trebuie citite conform regulilor din limba respectivă: Bâle [Bal], Nîmes [Nim].
    În notații speciale ale unor cuvinte românești litera â poate avea alte valori. Ea se folosește într-un sistem de transliterare a alfabetului chirilic pentru redarea literei æ, indiferent de corespondența actuală cu [ă] sau [î], iar într-un sistem de notație fonetică pentru o vocală intermediară între [ă] și [î].
    În sisteme ortografice din secolul trecut litera â a fost folosită și pentru notarea vocalei [ă].

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu