XVIII. s sau ș?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

XVIII. s sau ș?

Confuziile între s și ș sînt reciproce. Ele se întîlnesc în pronunțare și în scriere, în diverse categorii de cuvinte (vechi și noi) și în diverse poziții. În general, scrierea concordă cu pronunțarea, dar există și cîteva situații în care apar variante fonetice la lectura unor cuvinte scrise corect, în speță pronunțarea ca [ș] a lui s.

Pentru ortografie problema alegerii între s și ș este simplă în condițiile cunoașterii pronunțării literare. Cum însă pronunțarea însăși pune probleme multor vorbitori, ea nu poate constitui un reper de încredere.

1. La început de cuvînt, înainte de vocală se pronunță și se scrie s în cuvintele salată, sală, salopetă, salvie, sampan, sarafan, sașiu "cu privirea încrucișată", sie - și sieși -, sipică, sobol, solomonar, sovîrf, dar ș în șasiu (cadru), șindrilă, șobolan, șofran, șorici.

2. Cele mai multe probleme apar, la început de cuvînt, înainte de consoană.

a. Înainte de c se pronunță și se scrie s în scandal, scorbură, scolastic, scorpie, scorpion, dar ș în școală - și școlar, școlaritate.

b. Înainte de [č], scris c + e, i, se pronunță și se scrie numai s: scelerat, scenă, sceptic, sceptru, sciatică, scinda, scintigramă, scit, sciziune.

Unii vorbitori, sub influență italiană, reduc întregul grup [sč] la [ș], pronunțînd, de exemplu, șenă sau șiatică.

c. Înainte de [ḱ], scris ch + e, i, se pronunță și se scrie s în cuvintele schelă, scheuna, schilav, schilod, schimba, schimbea, schingiui, dar ș în șcheau (pl. șchei), șchiop și șchiopăta.

Variantele cu reducerea întregului grup [sḱ] la [ș], în șemă și șematism pentru schemă și schematism sau șismatic pentru schismatic, sînt învechite.

d. Înainte de f se pronunță și se scrie s în cuvintele desfăca, sfară, sfert, sfeșnic, sfoară, dar ș în șfichi - și șfichiui -.

e. Înainte de m se pronunță și se scrie s în cuvintele smoală și smoching, dar ș în șmag, șmirghel, șmotru.

f. Înainte de p se pronunță și se scrie s în cuvintele spangă, special, specula, spicher - și spicheriță -, spion, spirt, spital, spițer, spray (pronunțat corect [spreĭ]), sprinkler, sprint - și sprinta, sprinter -, dar ș în șpagat, șpagă, șpalt, șperaclu, șpilhozen, șpriț.

g. Înainte de t se pronunță și se scrie s în cuvintele stand, standard, start, stas, stat (inclusiv în sensul "tabel" din stat de plată), stefanian, stefanit, stejar, stoc, stofă, strangula, stras, stres - și stresa, stresant -, stuc - și stucatură -, student, dar ș în ștachetă, ștafetă, ștampilă, ștevie, ștrand, ștrudel. Prin pronunțarea și scrierea cu s, respectiv ș se deosebesc între ele cuvintele stanță "strofă, poezie", stanța "a compune stanțe" și ștanță (unealtă), ștanța "a prelucra cu ajutorul unei ștanțe".

Variantele de pronunțare cu [ș] în loc de [s] înainte de p și t, reflectate mai rar în scriere, sînt, în neologisme, rezultatul hipercorectitudinii, datorindu-se aplicării greșite a unei reguli de pronunțare valabile în anumite cuvinte în limba germană.

3. Între vocale, s și ș se confundă mai ales în contexte care favorizează fenomenele de asimilare sau de disimilare: se pronunță și se scrie corect -s- în cuvintele șosea (pl. șosele), șosetă, dar -ș- în șoșele "amăgeli", șoșoni.

Prin prezența lui -s- sau -ș- se deosebesc dubletele etimologice fisă ("plăcuță care servește ca marcă de plată - jeton -; piesă de forma unei monede care declanșează funcționarea unui mecanism") și fișă ("bucată de hîrtie; piesă de contact de la capătul unui cordon").

Se pronunță și se scrie corect pașaport (nu pas(a)port).

4. În interiorul cuvîntului, înaintea unei consoane se produc variații asemănătoare cu cele de la începutul cuvîntului în același context.

a. Înainte de c se pronunță și se scrie s în cescuț "timp foarte scurt, clipă", fiscal, muscat "tămîios", muscular, musculatură, tescovină, dar ș în ceșcuță "ceașcă mică", chioșc, mușcată (floarea).

b. Înainte de [č], scris c + e, i, se pronunță și se scrie s în ascet, ascendent - și ascensiune, ascensor -, căscioară, descendent, descentraliza, descifra, descinde, disciplină, discipol, fascicul, fascism, fascist, fuscel, lasciv, mescioară, muscel, piscicol, susceptibil, resuscita și suscita, precum și în toate cuvintele cu sufixele -escent, -escență (adolescent, convalescent, efervescent, incandescent etc.) și în formele flexionare cu desinența -e ale cuvintelor cu rădăcina terminată în sc (basce, fresce, odalisce), dar ș în cuvintele coșciug, ușcioară (și ușcior ca variantă a lui ușor s.).

Ca și la începutul cuvîntului (vezi 2 b), grupul [sč] din neologisme este redus de unii vorbitori la [ș]: de exemplu, fașism.

c. Înainte de [k], scris ch + e, i, se pronunță și se scrie s în descheia, deschide, deschinga, muschetă - și muschetar -, dar ș în mușchi - și mușchios, mușchiuleț -, rășchia, rășchira, rășchitor, teșcherea.

d. Înainte de p se pronunță și se scrie s în pluralul adjectivului și substantivului aspru: aspri.

e. Înainte de t se pronunță și se scrie s în astea, ăstea (forme de f. pl. ale pronumelui și adjectivului demonstrativ în varianta sa din limbajul familiar), mustri (ind. prez. 2 sg., de la mustra) și în șustăr, dar ș în poștal (și în îmbinarea carte poștală), poștalion, șiștar, veșteji și în forma de m. pl. a tuturor substantivelor și adjectivelor terminate la sg. în -stru: albaștri, iluștri, miniștri, pilaștri.

În cuvintele veșmînt și înveșmînta consoana [ș] provine din [s] în același context, variantele mai vechi avînd un t între ș și m (veștmînt < vestmînt).

5. După consoană (de obicei l, r), variațiile sînt asemănătoare în interiorul cuvîntului și la sfîrșit de cuvînt: se pronunță și se scrie fals (f. sg. falsă, pl. m. falși, f. false) și falsifica, vers; hîrsi, dar hîrșîi.

6. La sfîrșit de cuvînt, după vocală se pronunță și se scrie ș în griș - și grișat - și sufertaș, dar s în incas (f. sg. incasă, pl. m. incași, f. incase).

7. Alegerea între s și ș este determinată uneori de considerente morfologice. Substantivele masculine terminate la singular în s au totdeauna pluralul cu ș: se pronunță și se scrie corect perși (nu persi).

Sufixul perfectului simplu este -se (nu -șe): se pronunță și se scrie corect arse, duse, fripse, merse, zise.

8. Distincția între s și ș trebuie respectată și la literele majuscule; ea se face prin notarea sedilei la litera ș (Ș).

Vezi și XXVII F.

Regula este valabilă și pentru abrevierile de prenume reduse la inițiale sau pentru siglele alcătuite din inițiale majuscule; de exemplu, C.N.Ș.T. (< Consiliul Național al Științei și Tehnologiei).

Deprinderea de a nu se nota sedila la Ș duce la lectura acestei litere drept s: St. O. Iosif (< Ștefan Octavian Iosif) se citește [ste-o], iar S.S.F. (< Societatea de Științe Filologice) [se-se-fe]. Vezi și XXVIII B 3 e.

9. Variante cu s pentru [ș] și cu ș pentru [s] se întîlnesc și la numele proprii românești în contexte identice cu cele descrise la 1 - 6. De exemplu: Musceleanu și Mușceleanu; Paraschiva și Parașchiva; Spițeru și Șpițeru. Unele variante se explică prin corespondente străine: Șimon pentru Simon sau Stefu pentru Ștefu (< Ștefan).

Substantivele comune stefanian (perioadă geologică) și stefanit "sulfură dublă naturală de stibiu și argint" sînt raportabile la forma latinească a numelui propriu Ștefan într-o variantă parțial românizată, cu menținerea lui s, dar cu f pentru ph; ele provin din fr. stéphanien (denumire legată de bazinul carbonifer Saint-Etienne), respectiv fr. stéphanite.

În unele nume proprii românești de persoane sau numai în variante ale lor se întîlnește uneori scrierea, învechită, cu s pentru [ș]: (Ovid) Densusianu (< Densuș), (Bogdan Petriceicu) Hasdeu, (George) Stephănescu (< Ștefan).

Scrierea cu -siu pentru [ș] a fost curentă în secolul trecut în Transilvania: nume ca Opriș, prin grafia Oprisiu, au devenit Oprișiu.

Nume de familie ca Scheau, Schiopu (și Schiopulescu) pot reprezenta atît variante fonetice regionale (ca și apelativele corespunzătoare, pentru care vezi 2), cît și grafii etimologice.

Administrația a oficializat scrierea și pronunțarea cu s a unor nume proprii de localități, de exemplu Segarcea, și a optat pentru soluții diferite la aceleași nume din regiuni diferite: Scheia și Șcheia, Sebiș și Șebiș, Semlac și Șemlac (~ul Mare/Mic), Sopot și Șopot (~ul Nou/Vechi) sau la nume înrudite: Sărmașu și Sărmășel, dar Șărmășag; Sicula, dar Șiculeni. Variantele de la toponime explică și unele variante din antroponimie, de exemplu Scheianu și Șcheianu.

Cf. și adjectivul din denumirea textului rotacizant Psaltirea Scheiană/Șcheiană, care-l amintește pe donatorul său, D.C. Sturdza-Scheianul.

10. În nume proprii străine - de locuri, de instituții sau de persoane - și în derivatele lor scrierea și pronunțarea urmează regulile limbilor respective.

În numeroase nume proprii germane (nu însă în toate!) se scrie s și se pronunță [ș] înainte de p și t la început de cuvînt (și de silabă în compuse și în formații prefixale): de exemplu, numele fluviului Spree se pronunță corect [șpre], iar numele compozitorului austriac Strauss se pronunță [ștraŭs].

La lectura unor nume proprii străine se face adesea greșeala de a se pronunța [ș] litera s - inițială de cuvînt sau de silabă - urmată de p sau t în cuvinte de diverse origini, cărora li se aplică astfel, în mod nejustificat, o regulă valabilă numai pentru unele cuvinte germane. De reținut că numele proprii englezești și americane (Spencer, Springfield, Steinbeck, Stevenson), franceze (Madame de Staёl, Stendhal, Strasbourg, ultimul cu pronunțare corectă diferită și ca accent de corespondentul german, scris Strassburg), olandeze (Steen) și suedeze (Stockholm, Strindberg) se pronunță corect cu [s-], nu cu [ș-].

Nici măcar pentru numele proprii germane lectura [ș] nu trebuie generalizată: de exemplu, numele de orașe Rostock și Speyer se pronunță corect cu [s].

Pentru pronunțarea corectă a numelor proprii străine trebuie bine determinată apartenența lor și trebuie consultate dicționare speciale, cu atît mai mult cu cît același nume, cu aspect german și scris cu s, se poate pronunța cu [ș] ori cu [s] după cum este sau nu german; de exemplu, Springer (editor german și chimist american) sau Stein (om politic prusac și scriitoare americană); cf. și Stendal (oraș german) și Stendhal (scriitor francez). Numele propriu Bernstein se pronunță cu [s] în cazul dramaturgului francez și al compozitorului american (cu diferențe fonetice în alte privințe), dar cu [ș] în cazul omului politic german; întrucît derivatele bernsteinian, bernsteinism, bernsteinist se referă la acesta din urmă, ele se pronunță corect cu [ș] (și cu [aĭ]).

Greșeala inversă se întîlnește la lectura numelor proprii maghiare, în care litera s trebuie citită [ș], nu [s]: de exemplu, Sandor, Sütö.

Neglijarea semnului diacritic al literei S, s la numele proprii cehe, slovace și sîrbocroate are ca rezultat lectura lor, greșită, cu [s] în loc de [ș]: de exemplu, Skoda, Stur, Sar Planina, Mestrović. O situație asemănătoare se întîlnește la lectura numelor proprii poloneze cu S: de exemplu, Swidnica.


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu