Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În română, accentul este liber, putând atinge oricare din silabele cuvântului, de la ultima până la prima: că-lă-tor, lu-mâ-na-re, câm-pi-i-le, va-lu-ri-le. În alte limbi, accentul este întotdeauna fix: în franceză, cade pe ultima silabă (maison, sentiment), iar în maghiară numai pe prima (kenyér „pâine”, város ,,oraș”). Celelalte limbi romanice - italiana, portugheza și spaniola - au accentul liber, la fel engleza, germana sau rusa.

Limba este o instituție cu deosebire „oportunistă”. Ea „profită” de orice amănunt care îi iese în cale. Faptul că un singur grup sonor - să zicem v-e-s-e-l-ă - poate fi accentuat în două feluri: fie veselă, fie veselă, îi oferă oportunitate limbii să atribuie un sens diferit fiecăruia: „voios”, „bine dispus”, în primul caz, și: „ansamblu de piese și accesorii destinate a servi la masă”, în cel de-al doilea. Sunt așa-numitele omografe neomofone, adică elemente lexicale care se scriu la fel, dar se rostesc diferit. Mai adaug câteva: copii și copii, torturi și torturi, umbrele și umbrele, lăsându-vă dumneavoastră plăcerea să descoperiți altele, că mai sunt destule. Asemenea posibilitate nu există nici în franceză, nici în maghiară și în nicio altă limbă cu accent fix (poloneza, de exemplu).

De regulă, în ortografia română, accentul nu se notează. Cea mai importantă lucrare normativă (DOOM 2005) îl recomandă doar prin excepție: „numai atunci când nenotarea lui ar putea duce la confuzii ».

Nu întotdeauna schimbarea accentuării modifică sensul cuvântului: aripă ori aripă, blestem, ori blestem semnifică același lucru. O caracteristică a poeziei românești și - ca frecvență - singulară în poezia europeană, este recurența unor asemenea dublete în versuri. Alecsandri, într-o notă la începutul volumului Suvenire, atrage atenția asupra acestei subtilități, explicând cititorilor săi că „poezia, ca o fiică bună a României, adoptează cu drag toate aceste pronunții deosebite și le întrebuințează după cuviința ritmului și după îndemnul armoniei”. Multe exemple se pot găsi, dar mai edificator decât toate pare a fi cel din poezia Răscoala sufletului a lui Arghezi, unde același cuvânt e accentuat diferit în două versuri consecutive.

Nu te juca de-a blestemul, Părinte,

Că este foc blestemul și nu minte.

Accentul ne mai „spune” din ce limbă am preluat un neologism: intim din lat. intimus, dar intim din fr. intime, antic din lat. antiquus, dar antic din fr. antique, victimă din lat. victima, dar victimă din fr. victime. Și cuvântul profesor cunoaște două accentuări, dupa modelul limbii din care a fost preluat: profesor^[1] din germ. (der) Professor, dar și profesor din it. professore sau din fr. professeur. În secolul al XX-lea, la început, intelectualii din Vechiul Regat urmau accentuarea romanică (it., fr.), azi aproape abandonată. Se constată ușor în versuri, unde exigențele ritmului o certifică. Călinescu, Profesorul de latină:

Profesorul de latină

În clasă intra cu zel

Cum suna din clopoțel.

Suflând nasul cu amploare,

Zelos, sinistru prolog,

Ne găbjea prin catalog.

și Bacovia, Liceu:

Liceu - cimitir

Al tinereții mele -

Pedanți profesori

Și examene grele...

Un ochi expert, dedat la umanioare, observă imediat că ritmul poeziei i-ar fi permis lui Bacovia să accentueze profesori, ca în Transilvania: n-ar fi avut altceva de făcut decât să schimbe topica în versul 3: „profesori pedanți”.