abrevieri buclucașe

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Cuvântul abreviere este un neologism în care recunoaștem ușor adjectivul latinesc brevis = scurt; îl știm și din imnul studențesc Gaudeamus: „Vita nostra brevis est” = viaţa noastră este scurtă, și din alte neologisme precum: breviar = lucrare în care sunt expuse lapidar anumite noțiuni și date, brevilocvență = expunere concentrată. Brevetul este un document oficial prin care o autoritate de stat acordă o calitate oarecare unui cetățean al său. Există brevet de pilot, de invenție, de traducător și atâtea altele. Termenul e importat din fr. brevet, care, la rândul lui, este un derivat din adjectivul bref, la feminin brève = scurt. Din substantivul brevet, limba noastră a creat, prin derivare, verbul a breveta.

Abrevierile au avantajul că simplifică actul comunicării, atunci când anumite cuvinte și expresii se repetă, și, în același timp, reduc spațiul tipografic precum și timpul necesar pentru a scrie ori dactilografia un text. Uneori însă, abrevierile creează derută fie în rândul ascultătorilor, fie în cel al cititorilor. O întâmplare petrecută în urmă cu doi-trei ani mă scutește de alte plicticoase comentarii teoretice.

La cursul de istoria literaturii române le vorbeam studenților despre Ion Creangă. La un moment dat, profitând de dotarea multimedia excelentă din sala de curs, proiectez pe tabla electronică prima pagină din Amintiri din copilărie. Acolo, în dreapta, imediat sub titlu, se poate citi:

Dedicație d-șoarei L.M.

Cu mulți ani în urmă, am semnat (în colaborare cu G.I. Tohăneanu), o ediție comentată a Amintirilor lui Creangă destinată elevilor, în colecția Lyceum. Cu acea ocazie, am vrut să aflu cine este L.M. Pentru aceasta, i-am scris academicianului Iorgu Iordan, autorul ediției critice din 1970. Mi-a răspuns prompt prin poștă (ce vremuri, savantul avea 88 de ani!) și m-a lămurit: e vorba de Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu. Menționasem acest lucru în ediția respectivă și eram curios să aflu dacă cineva din cei 30–40 de studenți care îmi urmăreau expunerea era la curent cu această mică informație de istorie literară. O secundă, două - mormânt. Deodată, un glas irupe triumfător pronunțând, în toată claritatea și nicidecum în glumă, numele rectorului Universității: Lizica Mihuț! Colegii o iau peste picior. Studenta se fâstâcește; mie îmi încolțește brusc o idee trăsnită și intervin grav: „de ce vă mirați? dvs. chiar nu vă dați seama că scriitorii clasici români, ca toți marii scriitori ai lumii, au în gena lor teribilul simț al anticipației? Nu v-am vorbit de atâtea ori despre premonițiile lui Caragiale privitoare la lumea politică de azi, cu scrisori pierdute, delațiuni, șantaje și elecțiuni fraudate? Despre Creangă ce să zic? Acesta a fost un adevărat Nostradamus, variantă autohtonă. Încă în secolul al XIX-lea a prevăzut el exact că Lizica Mihuț va fi rectorul Universității noastre”. Liniște. Consternare. Proteste timide. Un „nici chiar așa, dom’ profesor, lăsați gluma!” din fundul clasei. Aștept să treacă o secundă-două și reiau calm: „Eminescu însuși, n-a prevăzut el, între atâtea altele, până și numele profesorului titular al Catedrei de Istoria literaturii române? Mă așteptam să știți toate astea și să nu mai râdeți de colega dumneavoastră.”

În timpul derutei generale, pe care am prelungit-o până când, cu laptopul în față, am reușit să găsesc pe internet și apoi să proiectez pe tablă, cu litere de-o șchioapă, poezia eminesciană de tinerețe:

Amicului F.I.

moment în care un hohot de râs umple sala, căci toți au recunoscut inițialele numelui meu în titlul eminescian.

Mi se întâmplă adesea, citind presa ori anumite documente oficiale, să dau peste unele sigle sau abrevieri pe care nu reușesc să le „traduc”. De cele mai multe ori mă scoate din încurcătură contextul, care mă ajută să înțeleg cam despre ce e vorba. Am văzut chiar un titlu, scris cu majuscule, care m-a amuzat: DNA KOVESI LA CSM. Am avut nevoie de câteva secunde să înțeleg că DNA e... doamna, nu instituția a cărei șefă a fost. Ce să mai zicem de ANB, CNATDCU, CNSAS, DGPI, ECDL, ODIP și atâtea altele pe care le înțeleg doar cei interesați direct de rolul și rostul lor?


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1