XI. Cu sau fără i final?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

XI. Cu sau fără i final?

Problema alegerii între prezența sau absența lui i șoptit (nesilabic) la sfîrșit de cuvînt se pune după anumite consoane: după j, ș, ț și z și după r.


  1. Situații în care această problemă interesează în comun consoanele j, ș, ț, z se întîlnesc la marcarea distincției dintre singular și plural în flexiunea nominală și a distincției dintre persoana 1 și a 2-a singular în flexiunea verbală.
    Aceste distincții nu pot fi făcute de graiurile în care consoanele menț ionate sînt totdeauna dure (deci o formă ca moș este în același timp de sg. și pl. sau una ca îngraș de pers. 1 și 2 sg.) ori totdeauna moi (deci o formă ca moși este în același timp de sg. și pl. sau îngrași de pers. 1 și 2 sg.).
    Se pronunță și se scrie corect j, ș, ț, z la sfîrșitul formelor de singular ale substantivelor și adjectivelor masculine, dar ji, și, ți, zi la sfîrșitul formelor de plural: vrej vreji; copilaș copilași, moș moși, țăruș țăruși, chipeș chipeși, jucăuș jucăuși; hoț hoți, moț moți, struț struți, micuț micuți; englez englezi, sturz sturzi etc.
    Regula nu se limitează la cuvintele cu forme opuse prin absența/prezența lui -i. Se pronunță și se scrie corect fără -i orice formă de singular (bej, garaj, prilej, ruj; coș, iadeș, frunziș, oraș, tuș) și cu -i orice formă de plural (mînji, viteji; frumoși, urși; bărbați, toți; lăzi, nerozi, uzi etc.).
    Distincția este mai greu de făcut la toponime. Se pronunță și se scrie corect:
    • j, ș, ț, z în: Blaj, Dej, Dolj, Gorj, Lugoj; Argeș, Balș, Baziaș, Beiuș, Buziaș, Caraș, Ciucaș, Criș, Făgăraș (orașul și munții), Mediaș, Mureș, Păuliș, Peleș, Periș, Sebeș, Someș, Teiuș, Timiș, Trotuș; Belinț, Mihalț, Olteț, Rîmeț, Turț; Bilghez, Oituz;
    • ji, și, ți, zi în: Barboși, Buhuși, Călărași, Crîngași, Huși, Iași; Adunați și toate toponimele cu formă de participiu —, Carpați, Galați, Mehedinți, Rădăuți și toate derivatele în -ăuți —, Remeți; Vîrlezi, Zăplazi.
    Denumirile unor localități se deosebesc prin fixarea în forma de singular sau în cea de plural: vezi Balinț (în județul Timiș) și Balinți (în Botoșani); Dorobanț, în județul Iași; multe altele în forma articulată de singular) și Dorobanți (în Arad și Botoșani); Filiaș (în județul Harghita) și Filiași (în Dolj și Iași).
    Se pronunță și se scrie corect ș, ț, z (fără -i) la sfîrșitul formelor verbale de persoana 1 singular, dar și, ți, zi la sfîrșitul celor de persoana a 2-a singular: îngrașîngrași, îngroșîngroși; agățagăți, cocoțcocoți; cutezcutezi, lucrezlucrezi etc.
    Regula nu se limitează la formele de pers. 1 și 2 sg. indicativ și conjunctiv prezent opuse între ele prin absența/prezența lui -i. Se pronunță și se scrie corect fără -i orice formă de persoana 1 singular, deci și auxiliarul de condițional-optativ (din vrea sau fi vrut), și cu -i orice formă de persoana a 2-a singular, deci și de perfect simplu (cîntași, băuși, ziseși etc.) sau de mai mult ca perfect (cîntaseși, băuseși, ziseseși etc.). Varianta ași a auxiliarului de condițional-optativ 1 sg. este regională; apariția ei în scrieri literare este admisibilă numai în reproducerea pronunțării regionale a unor personaje, dar numai dacă se reproduc consecvent toate pronunțările similare (de exemplu, (un) coși, (eu) îngrași și mătușe, șeapcă).
  2. O situație comună numai consoanelor ș și ț este prezența sau absența lui -i în formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal și reflexiv. Se pronunță și se scriu numai cu i final formele își (își dă), și- (și-a amintit), -și (amintindu-și),îți (îți dă), ți-(ți-a amintit), -ți (amintindu-ți).
  3. Cele mai multe probleme se pun după ș.
    1. Se pronunță și se scrie ș (fără -i) în următoarele cuvinte:
      • adverbele formate cu sufixele specifice -, -îș și cu sufixul diminutival -: cruciș, curmeziș, fățiș, furiș etc.; chiorîș, tîrîș; mintenaș, precum și adverbele primare: iavaș;
      • interjecțiile (ei aș!), fîș, hîș, pîș, .
        Interjecția apare adesea în varianta grafică ași, prin care se obț ine distincția față de forma verbală ; această distinc ție (recomandată de regulile academice din 1932) nu este conformă cu normele ortografice actuale. Întrucît cele două cuvinte se pronunță la fel, diferențierea lor grafică (în felul menționat sau invers: verbul auxiliar cu i și interjecția f ără, după o regulă care nu a fost niciodată oficială) nu are nici o justificare; ele trebuie diferenț iate numai de ași s. m. pl. (sg. as) și de grupul sintactic omofon alcă tuit din prepoziția a + -și pronume reflexiv (de la infinitive reflexive ca a-și bate joc, a-și închipui).
    2. Se pronunță și se scrie și (= particula invariabilă) în următoarele cuvinte:
      • toate formele pronumelui și adjectivului demonstrativ același și ale adjectivului pronominal de întărire de persoana a 3-a însuși: același, aceeași, aceluiași, aceleiași sg., aceiași, aceleași, acelorași pl.; însuși, însăși sg., înșiși m. pl., înseși f. pl. și gen.-dat. sg.;
        La aceste forme pronominale distincția dintre singular și plural nu se face prin absența/prezența lui -i (cum cred unii vorbitori, care scriu greșit acelaș sau însuș), ci prin modificarea secvenței dinaintea invariabilului -și.
      • varianta formei accentuate de dativ a pronumelui reflexiv de persoana a 3-a: sieși;
      • variantele învechite și populare ale unor pronume nehotărîte: cevași, cinevași;
      • o variantă a numeralului ordinal feminin întîia (art.) folosită mai ales în îmbinarea cu substantivul dată: întîiași dată; — adverbele acuși, cîtuși, iarăși, totuși.
      Particula și pune probleme de scriere cu sau fără i și în situațiile în care nu se găsește la sfîrșit de cuvînt, ci în interiorul unor cuvinte compuse. Ea se scrie corect cu -i- în numeralele colective compuse cu cîteși- (cîteșipatru, cîteșitrei etc.) și în formațiile nehotărîte — pronume, adjective pronominale, adverbe — cu oareși-(oareșicare, oareșice, oareșicine, oareșicînd, oareșicum), dar fără -i- în nehotărîtele compuse cu fieș- (fieșcare), fiește- (fieștecare).
  4. După r, prin prezența sau absența lui i final se face deosebire între două conjuncții coordonatoare care sînt doar paronime, nu omonime: se pronunță și se scrie corect cu i, deci ori, conjuncția disjunctivă, din fondul vechi și popular, sinonimă cu sau (dreapta ori stînga, Da ori ba?), dar fără i, deci or, conjuncția adversativă argumentativă neologică (Credeam că l-am convins, or n-a fost așa).
    Formațiile nehotărîte — pronume, adjective pronominale, adverbe sînt compuse cu ori, nu cu or, deci se pronunță și se scriu corect cu i după r: oricare, orice, oricine, oricînd, oricît, oricum, oriunde; la fel, cele cu oriși- (orișicare..., orișicînd etc.).

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

DOOM2

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu