Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Când scriu, nu încerc să fiu patriot. Patriotismul n-are ce căuta în știință. Nu mă laud cu latinitatea românei cum ați putea înțelege când îmi citiți articolele. Pur și simplu cred că filonul latin este foarte puternic în Europa, iar noi, românii, continuăm să ne latinizăm, chiar și atunci când împrumutăm cuvinte din limbi care nu sunt de origine latină. Am comentat până acum câteva neologisme românești provenite din germană (claviatură, matriță, ventil) și din engleză (computer, manager, mass-media) a căror origine mai îndepărtată este latinească. Relațiile comerciale și culturale dintre popoarele Europei au apropiat între ele și limbile vorbite de aceste popoare. Urmărind îndeaproape destinul unor cuvinte, constatăm că latinizarea continuă și atunci când împrumutăm din maghiară, o limbă atât de diferită - și ca origine, și ca structură gramaticală - de celelalte limbi europene.

PIȘCOT

În română, pișcotul este un „produs de patiserie obținut prin coacere”. Termenul este preluat din magh. piskóta, zice DEX-ul. Dacă descindem însă în istoria cuvântului, ajungem tot la limba latină, unde bis = de două ori, iar coctus = copt (din coquo, coquere, coxi, coctum). Verbul acesta a lăsat urmași în limbile romanice: fr. cuire (part. cuit), it. cuocere (part. cotto), port. cozer (part. cozido), sp. cocer (part. cocido). Din bis + cuit franceza a obținut compusul biscuit^[1], ceea ce, etimologic vorbind, înseamnă „copt de două ori”. Produsul de patiserie s-a răspândit în Europa și, odată cu el, și cuvântul compus. Din franceză, termenul a fost preluat de germ. Biskot, de unde a ajuns în magh. piskóta, apoi în rom. pișcot. În româna literară, cuvântul este de genul neutru (pișcot, pișcoturi), ceea ce mă face să pun la îndoială proveniența lui maghiară în româna cultă. Pișcotul nostru pare a fi, mai degrabă, urmașul germ. Biskot, cuvânt care, încheindu-se în consoană, îl explică mult mai bine. În graiurile ardelenești însă substantivul este feminin: pișcotă (pl. pișcoate), ceea ce e mai aproape de magh. piskóta, perceput de români ca fiind un feminin, din moment ce se termină în -a. Dar, oricum ar fi, totul pleacă de la cuptorul (*coctorium^[2]) latin unde s-a copt de două ori aluatul (coca).

SERVUS

Servus este o formulă de salut cunoscută, în toată Europa Centrală. DEX-ul indică drept etimon germ. Servus. Așa o fi, dar eu cred că, în Transilvania cel puțin, cuvântul a fost preluat mai degrabă din magh. szervusz. Știu din experiență că această formulă de salut era cu deosebire răspândită în rândul populației maghiare cu care românii au avut contacte mai multe și mai puternice decât cu germanii. Mai știu că, atunci când salutul se adresa mai multor persoane, maghiarii spuneau szervusztok, formulă preluată de mulți români în varianta populară serbustoc. Din nou, oricum ar fi rostit, termenul este până la urmă latinesc. Sum servus tuum = sunt sclavul tău ziceau romanii, atunci când se întâlneau, în semn de respect, nu de slugărnicie.

P.S. Din servus româna l-a moștenit pe șerb (cf. șerbie, Șerban, Șerbănescu, Șerbănoiu), dar l-a și împrumutat: a servi și familia sa (servantă, serviabil, serviciu^[3], servietă, servitor, servitute, șervețel).

P.P.S. Azi tinerii nu-și mai spun servus, ci își zic ciao. Acest cuvânt este din italiană, unde provine din lat. sclavus.