I. e sau ea?

Mioara Avram - Ortografie pentru toți, 2002

Problema alegerii între a și ea (= [ĕa]) în pronunțare și în scriere se pune mai ales după consoane.

1. După i vocalic și semiconsonantic întrebarea „a sau ea?” devine fie „ea sau ia?” (vezi V), fie „ia, iia sau iea?” (vezi X). Din punctul de vedere exclusiv a ceea ce urmează după i, este de reținut, în orice caz, interdicția de apariție a secvenței grafice iea. Atît după semiconsoana [ĭ], cît și după vocala [i] se scrie numai a, niciodată ea: femeia și femeiască, îndoială și îndoiască, întemeia și întemeiază, joia și Joian, vasluian; bucuria, apropia, liniază, sfiască etc.

2. După e, chiar dacă pronunțarea nu este distinctă sau înclină spre [ĕa], se scrie atît a, cît și ea, conform principiului morfologic, în forme flexionare diferite ale verbelor cu tema în această vocală. În majoritatea formelor este corect a: agrea, crea — și procrea, recrea — , suplea; agreat, creat...; agreați, creați...; agrease, crease..., dar la ind. prez. 3 sg. și pl. este corect ea: agreează, creează, supleează.

Structura morfologică a acestor verbe este agre||a, agre||ează, ca și lucr||a, lucr||ează sau evalu||a, evalu||ează.

Derivatele verbelor cu tema în -e se scriu corect cu a: agreabil; creativitate, creator, creatură, creație; supleant.

3. După consoane, scrierea reflectă totdeauna pronunțarea. Pronunțarea prezintă însă variante regionale (legate de caracterul dur sau palatal al consoanelor precedente) și hipercorecte, în ambele direcții, care se reflectă și în scris.

După cele mai multe consoane vorbitorii graiurilor de tip nordic (moldovean, maramureșean, crișean, bănățean) pronunță [a], iar vorbitorii graiurilor de tip sudic (muntean, oltean) [ĕa].

Pentru rădăcina cuvintelor nu se pot formula reguli cu un grad mai mare de generalitate, cu excepția rădăcinilor care conțin consoanele j, ș.

a. După j, ș, în rădăcina cuvintelor se pronunță și se scrie numai a (nu ea): deja, dejalen, dojană, jachetă, jad, jaf, jalbă, jale, jalon, jaluzea, jambon, jandarm, janilie, jantă, jar — și jariște —, jartieră, javră, mojar, pojar, rejansă, stejar etc.; așa, cașa, cașalot, cearșaf, eșafod, eșapament, eșarfă, mușama, șa, șabac/șabacă, șablon, șacal, șagă, șah, șaibă, șaisprezece și șaizeci, șal, șalău, șale, șalupă, șamotă, șampanie, șan, șansă, șantier, șanț, șapcă, șapte, șarjă, șarpe, șase, șatră etc.
Conform acestei reguli se scrie a (nu ea) în așază (ind. prez. 3 sg. și pl. de la așeza), deșală (ind. prez. 3 sg. și pl. de la deșela), deșartă (f. sg. de la deșert și ind. prez. 3 sg. și pl. de la deșerta) și deșarte (f. pl. de la deșert și conj. prez. 3 sg. și pl. de la deșerta), dîrjală „băț, coadă de topor sau de sapă; persoană înaltă și slabă”, înșală (ind. prez. 3 sg. și pl. de la înșela), șadă (conj. prez. 3 sg. și pl. de la ședea) și șade (ind. prez. 3 sg. de la același verb), șasă (f. sg. de la adjectivul șes), tînjală „piesă la jug”.
Variantele — fonetice și grafice — cu ea la cuvintele din ultimul alineat se explică prin apropierea lor de cuvinte asemănătoare prin învelișul sonor, dar diferite prin structura morfologică, întrucît la ele ea se găsește în afixe; de exemplu, furișează sau înfățișează (față de așază); greșeală (față de deșală și înșală); îndîrjeală sau mînjeală (față de dîrjală și tînjală).
b. După s, se pronunță și se scrie ea în cuvintele măsea, seacă (f. de la sec și ind. prez. 3 sg. și pl. de la seca), seamăn s. și seamănă vb. (ind. prez. 3 sg. și pl. de la semăna), seară — și alaltăseară, aseară, deseară/diseară —, searbăd. Se pronunță și se scrie seamă în toate sensurile actuale ale acestui cuvînt (și în îmbinările a băga de seamă, a lua seama, a ține seama, o seamă de), dar samă în sensurile învechite „recensămînt” și „bir”, de care este legat derivatul sameș „funcționar strîngător de biruri” și „administrator de moșie”.
După z, se pronunță și se scrie a în za (pl. zale) și zadă, dar ea în zeamă.
După ț, se pronunță și se scrie a în țară, dar ea în țeapă și țeapăn, țeastă, țeavă.
c. După r, se pronunță și se scrie a în cracă, crapă (ind. prez. 3 sg. și pl. de la crăpa), praftură, rabdă (ind. prez. 3 sg. și pl. de la răbda), strajă, șirag, teraz, dar ea în breaslă, creangă, greabăn, rea (f. sg. de la rău), reavăn, reazem s. și vb. (ind. prez. 1 sg. de la rezema) și reazemă vb. (ind. prez. 3 sg. și pl. de la același verb), streașină, treapăd, vrea (și vreai, vreau de la același verb), vreasc, zdreanță. Se admite variația în interjecția tranca-flanca/treanca-fleanca.
După l, se pronunță și se scrie a în flacără, dar ea în buleandră, fleandură, leapădă (ind. prez. 3 sg. și pl. de la lepăda).
d. După d, se pronunță și se scrie ea în deapănă (ind. prez. 3 sg. și pl. de la depăna). Se admite atît ea, cît și a în deapără/dapără ind. prez. 3 sg. și pl. de la variante morfologice diferite ale aceluiași verb: depăra/dăpăra.
După t, se pronunță și se scrie corect a în tas, tașcă, dar ea în stearpă (f. sg. de la sterp).
e. După consoane labiale (b, p, m, v), se pronunță și se scrie a în obadă, pag, pană, pară, pată, pomană, vadră, dar beat, meargă (conj. prez. 3 sg. și pl. de la merge), pribeag, veac.

4. Pentru afixele flexionare și lexicale atașate la teme consonantice există regula menținerii unității acestora și a respectării structurii morfologice a tipului de flexiune sau de derivare.

a. Substantivele feminine terminate în consoană + ă au forma articulată în a, iar cele terminate în consoană + e au forma articulată în ea. În limba literară actuală se pronunță și se scrie corect latura (< latură), țigara (< țigară), năpasta (< năpastă), soarta (< soartă), dar bătrînețea (< bătrînețe), directoarea (< directoare), marginea (< margine), mătasea (< mătase), originea (< origine), tusea (< tuse). Substantivele și adjectivele feminine cu tema terminată în j, ș au formele articulate numai în -a: cîrja (< cîrjă), coaja (< coajă), grija (< grijă), loja (< lojă), maja (< majă), plaja (< plajă), ruja (< rujă), schija (< schijă), tija (< tijă); broșa (< broșă), cămașa (< cămașă), cireașa (< cireașă), cravașa (< cravașă), fruntașa (< fruntașă), gureșa (< gureșă), mătușa (< mătușă), păpușa (< păpușă), tovarășa (< tovarășă), tușa (< tușă), ușa (< ușă) etc.; de asemenea substantivele masculine bulibașa (< bulibașă), pașa (< pașă).
Variantele neliterare laturea, țigarea au la bază forme nearticulate în -e, iar directoara, margina, origina forme nearticulate în . Vezi II 3.
b. Verbele de conjugarea I cu tema terminată în j, ș se pronunță și se scriu cu a la infinitiv și în formele care preiau sufixul infinitivului: angaja, aranja, menaja și furișa, înfășa, îngrășa (inf. și imperf. 3 sg.); angajați..., furișați... (ind. prez. și imperf. 2 pl.; part. m. pl.); angajai..., furișai... (perf. s. 1 sg. și imperf. 2 sg.); angajat..., furișat... (part. m. sg.; supin) etc., dar cu ea în desinența de indicativ prezent 3 sg. și pl.: angajează, aranjează, menajează și furișează, înfățișează, trișează etc.
c. La conjugarea a IV-a desinența de conj. prez. 3 sg. și pl. este -ească la verbele cu infinitivul în consoană + -i și -ască la cele cu infinitivul în ; cum sufixul de infinitiv apare numai după r, rezultă că desinența -ască se poate întîlni numai după r (dar nu e corectă decît la verbele în -rî, nu și la cele în -ri). Se pronunță și se scrie corect îngrijească, oblojească, rotunjească, veștejească; obosească, sosească; umezească; amețească, iuțească; mulțumească; dogorească, huzurească, dar amărască, hotărască, ocărască, posomorască, scociorască.
d. Sufixul imperfectului este -a la verbele de conjugarea I (scris ea la cele cu tema terminată în consoanele [ḱ], [ģ]) și la cele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în , dar -ea la toate celelalte. Se pronunță și se scrie corect oblojea, rotunjea, veștejea, dar angaja, aranja, bandaja, menaja; ieșea, pășea, sfîrșea, dar furișa, înfășa, îngrășa; apăsa, dar obosea; uza, dar auzea, umezea; cocoța, dar amețea; dogorea, huzurea, suferea, dar amăra, cobora, hotăra etc.
Limba literară deosebește imperfectul verbelor îngrija „a fi îngrijorat”: îngrijam, îngrijai, îngrija etc. de cel al verbului îngriji „a avea grijă de...”: îngrijeam, îngrijeai, îngrijea etc. Imperfectul verbului a fi, în limba literară, este eram, erai, era, erați, erau (nu eream, ereați, ereai, erea etc.).
e. Se pronunță și se scrie numai a în următoarele sufixe:
  • -adă: oranjadă, orjad(ă);
  • -ament: angajament, aranjament; atașament, branșament;
  • -ant: angajant, deranjant, descurajant; tranșant;
  • -ar: birjar, forjar; călușar, coșar, gogoșar, păpușar etc.;
  • -ator: încurajator;
  • -șag: furtișag, rămășag.
Se pronunță și se scrie numai ea, după consoane, în sufixele:
  • -ea (f. sg. de la -el): frumușea, cățea, vițea;
  • -eală: betejeală, mînjeală, oblojeală, prăjeală; căptușeală, greșeală, învălmășeală, moleșeală, sfîrșeală, zăpușeală; agoniseală, oboseală, procopseală; umezeală, urzeală; amețeală, iuțeală; amăreală, mohoreală, oțăreală;
  • -eață: roșeață;
  • -ească (f. sg. de la -esc): vitejească; ostășească, răzeșească, strămoșească; rusească, săsească; englezească, franțuzească; băiețească, frățească etc.
De asemenea, se pronunță și se scrie numai -ea în sufixul de apartenență locală -ean după majoritatea consoanelor, inclusiv j, ș, ț, z, v: clujean, doljean, gorjean, lugojean; argeșean, crișean, făgărășean, hușean, ieșean, maramureșean, orășean, oșean; bănățean, cetățean, gălățean, județean; hurezean, vîrlezean; brașovean, lipovean, moldovean, prahovean. După c, g, sufixul este însă -an: lipscan, hațegan. :După d și s pot apărea atît -ean, cît și, mai rar, -an: bîrlădean, orădean, dar arădean/arădan; apusean, mesean, dar bîrsan, persan.
După j, ș poate apărea sufixul -an cu alte valori: hlujan, tăpșan.
Variante cu -an în loc de -ean după j, ș sînt răspîndite prin unele formații cu valoare de nume proprii: Argeșana și Clujana (întreprinderi); Crișana (provincie); Ana-Lugojana (personaj dintr-un cîntec popular și din opereta cu acest titlu); Transfăgărășan (șosea).

5. În antroponimele românești se întîlnesc variante cu a în loc de ea și cu ea în loc de a. Variația vizează mai rar rădăcina cuvintelor (cf. totuși numele de familie Decusară alături de Decuseară, Peagu alături de Pagu, chiar Șearpe alături de Șarpe) și mai frecvent afixele: de exemplu, numele de familie Cîmpan(u) și Cîmpean(u), Făgărășan(u) și Făgărășeanu, Galațanu și Gălățeanu, Lugojan și Lugojeanu, Moldovan(u) și Moldovean(u) etc. Sufixul onomastic -șa se pronunță și se scrie corect cu a (nu cu ea): Comșa, Focșa, Lupșa, Tomșa. Existența a două sufixe diferite -a și -ea, cu influențe reciproce (-a pentru -ea și -ea pentru -a), explică variantele întîlnite la unele prenume masculine (Costa și Costea) și mai ales la nume de familie: Chiosa și Chiosea; Creța și Crețea; Groza și Grozea; Mosora și Mosorea; Zbiera și Zbierea etc.

Toponimele provenite din nume de grup pot avea sufixul -ani sau -eni, nu însă -eani; se pronunță și se scrie corect -ani în Botoșani, Dejani, Focșani, Oprișani.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu