0. Prefață

Cuvînt înainte la ediția a doua

Ediția de față reproduce cu intervenții minime (adăugarea unor situații sau a unor exemple, suprimarea sau/și înlocuirea unor exemple și, bineînțeles, corectarea greșelilor de tipar) textul ediției întîi — apărute în 1990, la București, la Editura Academiei Române —, care s-a bucurat de o bună primire, dovedită de epuizarea rapidă și de recenziile mai mult decît favorabile[1].


Deși între timp Academia Română a hotărît, în februarie 1993, modificarea unor reguli, referitoare în speță la scrierea vocalei [î] și la trei forme ale verbului a fi (sînt, sîntem, sînteți), precizez că lucrarea mea nu se aliniază la modificările men ționate. Explicația principală a acestui fapt este dezacordul meu — și al majorității specialiștilor români și străini — cu modificările în cauză, dezacord pe care l-am exprimat consecvent, în mai multe rînduri, începînd cu articolul Diversiunea â din ziarul „România liberă”, 1991, nr. 14389 (355), p. 4, și 14390 (356), p. 4, și terminînd, deocamdată, cu ediția a doua a cărții Gramatica pentru toți, București, Editura Humanitas, 1997, p. 10. În esență, argumentele științifice împotriva adoptării scrierii cu â în interiorul tuturor cuvintelor sînt cele pe care le formulasem în prima ediție a cărții de față (capitolul al XII-lea, § 3); la ele se adaugă unele de natură practică, și mai ales, altele care privesc atît modul inadmisibil în care s-au luat decizii de normare lingvistică fără a se ține seama de opoziția lingviștilor, cît și manipularea demagogică a opiniei publice. Pentru cei interesați mai îndeaproape de această problemă recomand, din bogata ei bibliografie, următoarele: numărul 4/1992 al revistei „Limba română” de la București, consacrat în întregime ortografiei; Alf Lombard, Despre folosirea literelor â și î, în aceeași revistă, nr. 10/1992, p. 531-540; volumul colectiv Ortografia limbii române. Trecut, prezent, viitor, Iași, 1992; Mioara Avram, Problemele actuale ale ortografiei românești (raport la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iași-Chișinău, 6-9 iunie 1994), în nr. 3(15)/1994 al revistei „Limba romînă” de la Chișinău (rezumat în Buletinul Societății de Științe Filologice din România pe anii 1993-1994, București, 1994, p. 35-37); Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iași, 1997, p. 9-13. De altfel,cum poate constata orice cititor al tipăriturilor din dreapta Prutului, hotărîrea academică din 1993 nu a fost general acceptată, numeroase publicații periodice și edituri — nu întîmplător, dintre cele mai prestigioase — continuînd să practice ortografia rațională, cu î în toate pozițiile (cu excepțiile menționate și în această carte, sub XII 2). În stînga Prutului revenirea la scrierea cu alfabetul latin s-a făcut prin adoptarea ortografiei românești oficiale în 1989 și aceasta este și acum ortografia în vigoare în Republica Moldova, chiar dacă și aici există unii care încearcă șă tulbure apele.


Cartea de față poate fi folosită, în orice caz, și de cititorii care — din neștiință, din conformism, din obligație sau din greșită convingere — au acceptat modificările ortografice din 1993, întrucît, cu excepția celor privitoare la modul de scriere a vocalei [î] în interiorul cuvintelor, toate indicațiile pe care le conține corespund cu normele românești oficiale pretutindeni.


Pentru că i se recunoștea utilitatea, cartea mi-a fost cerută în ultimii ani și de alte edituri, care însă, din rațiuni comerciale, ar fi vrut să o adapteze la reglementările contrare convingerilor mele. Am dat-o editurii care nu mi-a cerut un asemenea compromis și sînt încredințată că prin aceasta nu fac un deserviciu, ci un serviciu culturii naționale.


Cuvînt înainte la ediția întîi

Normele ortografice ale limbii române sînt stabilite în lucrări academice cu caracter oficial, sînt discutate în diverse alte lucrări, sînt aplicate concret în îndreptare și dicționare normative, sînt învățate în școală. Cu toate acestea, existența greșelilor de scriere, la diferite niveluri, culminînd cu textele tipărite, este o realitate recunoscută. Cauzele pot fi variate: pe de o parte, insuficienta atenție și exigență a celor care predau scrisul, ortografia și limba română, în general, insuficienta atenție a celor care învață, insuficienta informare și autoperfecționare, în timpul și după absolvirea școlii; pe de altă parte, aceste cauze înseși se pot explica printr-o atitudine de neînțelegere a importanței pe care o are, pentru cultura națională, respectarea normelor unitare de scriere. Mă întreb însă dacă mulțimea greșelilor de scriere și neglijarea ortografiei nu se datorează și ideii, prea des repetate și subliniate, că ortografia noastră este ușoară (chiar foarte ușoară), idee care pare să reiasă și din spațiul redus acordat formulării regulilor în lucrările normative, printr-o simplificare excesivă a situației reale.


Ortografia românească este ușoară numai în raport cu unele limbi care au o ortografie mai grea. Ea nu este ușoară în sine, în mod absolut, ceea ce rezultă și din literele cu mai multe valori, și din literele cu valori comune, din neconcordanțele dintre scriere și pronunțare la multe cuvinte, din amestecul de principii pe care se bazează și de criterii luate în considerare, din numeroasele excepții de la reguli sau din numeroasele reguli particulare și chiar individuale, precum și din inaccesibilitatea unora dintre ele. Ortografia limbii române este ușoară și în raport cu ortoepia ei (pronunțarea ei literară), dar, în măsura în care ortografia este predominant fonetică mai exact, fonematică —, ea preia cea mai mare parte a dificultăților ortoepice. De aceea poate că învățămîntul și acțiunile de cultivare a limbii ar trebui să adopte tactica de a releva laturile dificile ale ortografiei, pentru a face să fie luată mai în serios, cu atenția sporită care se dă oricărei discipline grele.


Lucrarea de față este o demonstrație în acest sens: o demonstrație a existenței unor dificultăți reale, variate și complexe, care exclud posibilitatea de realizare a unei expuneri sintetice și, în același timp, utile. Demonstrația nu este făcută de dragul demonstrației. Cartea are scopul practic de a ajuta înțelegerea, însușirea și aplicarea normelor ortografice actuale ale limbii române nu prin ocolirea punctelor dificile, ci prin cunoașterea lor.


Ea nu este un tratat complet de ortografie și nu prezintă nici măcar toate dificultățile ortografiei noastre, ci se limitează la principalele dificultăți constatate în practica scrisului sau semnalate de diverși solicitanți ai unor lămuriri. Cu toate limitele impuse prin selectarea a numai 30 de dificultăți de fapt, mai numeroase prin aspectele fiecăreia dintre ele —, lucrarea a căpătat proporții care aparent sînt incompatibile cu destinația ei „pentru toți”, dar care vorbesc de la sine despre complexitatea materiei. Pentru a nu falsifica realitatea și a fi eficientă, descrierea normelor trebuie să aibă în vedere toate aspectele, mergînd pînă la semnalarea existenței unor reguli individuale, care, în mod fatal, nu totdeauna pot fi cuprinse exhaustiv și pentru care rămîne în continuare necesară consultarea unor lucrări cu liste alfabetice.


Majoritatea dificultăților reținute sînt prezentate, în însuși titlul capitolelor respective, drept întrebări care exprimă ezitarea și așteaptă răspuns de la tratare, referindu-se la situații în care se pune problema alegerii între două sau mai multe soluții teoretic posibile.


Scopul practic al lucrării și destinatarii avuți în vedere toți cei care vor să învețe ortografia în cunoștință de cauză explică absența discuțiilor teoretice și limitarea la strictul necesar a terminologiei lingvistice și a notației fonetice cu care se operează. Termenii folosiți fac parte de obicei din categoria celor învățați în gimnaziu și prezenți în dicționarele explicative curente; în eventualitatea necunoașterii unora dintre ei cititorul poate găsi definițiile necesare în lucrarea Gramatica pentru toți (București, 1986), al cărei pandant este cartea de față.


O dificultate majoră a ortografiei românești este faptul că are reguli, de grade diferite ca sferă de aplicare și ca importanță, care se bazează pe criterii etimologice. Fundamentală este, în multe situații, o distincție care cere nu atît cunoștințe, cît sensibilizarea unui simț lingvistic înnăscut, conștientizarea unei distincții obiective care funcționează și în aspectul nescris al limbii, în pronunțare, între cuvintele din fondul tradițional, vechi și popular (moștenite din latină, preluate din substrat și împrumuturi slave, maghiare, grecești și turcești), și neologisme (cuvinte împrumutate în perioada modernă), iar la cele din urmă distincția între neologismele adaptate (asimilate, integrate, modificate din punct de vedere formal în spiritul limbii române) și cele neadaptate. Componenta neologică a limbii de cultură creează dificultăți specifice în ortografie (adoptarea unor litere în alfabet, folosirea altora cu valori speciale, în combinații sau cu semne neobișnuite) și, mai ales, dilema permanentă a opțiunii între adaptare și păstrarea unui aspect apropiat de original, care facilitează circulația internațională a unor termeni.


Cartea nu conține soluții ortografice și păreri personale, ci expune, sistematizează și explică normele în vigoare, chiar atunci cînd unele amănunte ale acestora nu corespund preferințelor autoarei. Detalierea diverselor reguli și a aspectelor pe care le ia aplicarea lor servește indirect și la analiza critică a unor inconsecvențe în vederea posibilei îmbunătățiri viitoare a regulilor, dar nu acesta a fost scopul cărții.


Între numeroasele lucrări de ortografie apărute în ultimii ani, care, și cînd se prezintă drept practice, pun accentul pe latura teoretică sau pe cea de metodologie didactică și nu o dată amestecă expunerea regulilor oficiale cu critici și opinii personale, lucrarea de față are scopul modest de a constitui, în problemele tratate, un ghid în lumina normelor oficiale pentru cititorii care nu se mulțumesc cu aflarea rapidă a unei soluții concrete în


Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație (ediția a IV-a) și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ci vor să-i cunoască justificarea și încadrarea într-o regulă sau într-un ansamblu de reguli.


Abaterile înregistrate și discutate în scop corectiv reprezintă, într-un fel, rațiunea de alcătuire a cărții. Deși o ortografie trebuie respectată în toate elementele ei, abaterile nu au același grad de gravitate. Împotriva părerii celor care cred că reașezarea periodică a normelor este cauza principală a greșelilor curente, cele mai multe și cele mai grave dintre ele se referă la norme ortografice vechi de peste o sută de ani. Deosebirile în ce privește gravitatea greșelilor sînt nu numai de ordin pur lingvistic, ci și social și funcțional: încălcarea normelor este totdeauna mai gravă la oamenii cu pretenții de cultură și îndeosebi în textele cu circulație largă (prin tipar, televiziune etc.). Felul de a scrie este o carte de vizită care poate onora sau compromite.


Autoarea nu-și face iluzia că lucrarea de față va contribui la dispariția greșelilor, dar speră ca lectura ei să le reducă numărul, fie și numai prin receptarea recomandării de a nu folosi cuvinte noi cu scrierea neverificată în prealabil.

Note

  1. * Vezi: Rodica Zafiu, în „Luceafărul” s. n. I, 1990, nr. 38, p. 4; Ștefan Badea, în „România literară” XXIV, 1991, nr. 5, p. 5; Ștefan Gencărău, în „Cercetări de lingvistică” XXXVI, 1991, nr. 1-2, p. 112-113; Andra Șerbănescu, în „Limbă și literatură” 1991, nr. 2, p. 201-203; Laura Vasiliu, în „Limba română” XL, 1991, nr. 5-6, p. 302-303; N. Mihăescu, în „Libertatea” II, 1991, nr. 287, p. 4.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

DOOM2

Încercări de îndreptare

Istoria regulilor ortografice

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu