Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

„A sta treaz noaptea, a păzi, a supraveghea o activitate” - cam acestea ar fi sensurile principale ale verbului a veghea. Cuvântul este vechi și provine din lat. vigilare. Infinitivul lung al verbului a veghea este veghere și e folosit ca substantiv; îl găsim la Alecsandri:

S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,

S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.

Din același verb, româna a creat, prin derivare regresivă, substantivul veghe, pe care îl regăsim în locuțiunea verbală a sta de veghe sau în locuțiunea adverbială de veghe. (De veghe în lanul de secară e, tradus în românește, titlul romanului The Catcher in the Rye al scriitorului american J.D. Salinger.) Din familia lui vigilare limba noastră s-a îmbogățit cu câteva neologisme: vigilent din lat. vigilantis, prin fr. vigilant, vigilență din lat. vigilantia, fr. vigilance, vigil din lat. vigil, fr. vigile. De altfel, vigilare a lăsat urmași în toată Romania: fr. veiller, it. vegliare, port. și sp. vigilar.

Alături de prepoziția per - care s-a transformat în română întâi în pre, apoi în pe -, în latină mai exista un adverb per având sensul „până la capăt”. Acest al doilea per s-a abstractizat treptat încât a devenit un simplu element de compunere, așa încât, servindu-se de el, latina a putut crea verbul pervigilare care însemna „a păzi pe cineva toată noaptea”; nu e greu de ghicit că de la acest cuvânt provine verbul românesc a priveghea^[1]. Cuvântul priveghi este, asemenea lui veghe de mai sus, tot un derivat regresiv. Privegherea mortului este un obicei specific ortodoxismului răsăritean. Majoritar catolice, popoarele romanice din vest nu veghează mortul. Înțelegem acum de ce numai româna, dintre limbile neolatine, a moștenit verbul pervigilare.

Privighetoarea este „cântăreața nopților ș-a iubirii”, zice Sadoveanu, iar Lucian Blaga îl completează încă mai liric în Catren-ul său:

Ușor nu e nici cântecul. Zi

și noapte nimic nu-i ușor pe pământ;

căci roua este sudoarea privighetorilor

ce s-au ostenit toată noaptea cântând.

Acest cuvânt este un derivat obținut pe teren românesc. Toate componentele sale: adverbul per- (devenit un fel de pseudoprefix încă din latină), verbul vigilare și sufixul -toare sunt latinești. În restul lumii neolatine cuvântul nu este cunoscut ceea ce-i în firea lucrurilor din moment ce nici verbul pervigilare nu a lăsat urmași în vestul României. În latină, privighetoarei i se spunea luscinia, cuvânt care s-a perpetuat în limbile romanice cu excepția românei: fr. rossignol^[2], it. usignolo, port. rouxignol, sp. ruiseñor. Un sinonim pentru luscinia era în latină philomela, un cuvânt împrumutat de romani de la greci (philos = cel care iubește, prieten și melos = muzică, melodie). Termenul a fost preluat apoi pe cale cultă de franceză, de unde a ajuns la noi ca neologism: filomelă. Îl găsim, între alții, la Macedonski, în poemul Lewki:

Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,

Și divin e sentimentul ce măriți cu valul roz,

Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz

Cu magii de filomelă și cu tremolo de graur.

Ar trebui adăugat aici că în română mai există un sinonim pentru privighetoare, anume onomatopeicul biulbiul, împrumut lexical din tc. bülbül^[3].

După ce veacuri la rând româna a pierdut contactul cu limbile neolatine, începând de prin a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu reluarea legăturilor economice și culturale cu Occidentul, limba noastră a început să împrumute masiv cuvinte latinești. Acestea nu au pătruns însă direct din latină, ci au sosit la noi (cele mai multe) din limba franceză care le-a preluat - pe cale naturală uneori, savantă alteori - de la cuceritorii romani ai Galliei Transalpine. Prin urmare, aceste cuvinte sunt vechi în franceză, dar noi în română. Astfel, vigilare a devenit în franceză veiller. De aici s-a format substantivul masculin veilleur = cel care te are în grijă. Cum bolnavii erau lăsați noaptea în „veghea” femeilor, femininul veilleuse l-a înlocuit pe veilleur. Prin analogie, veilleuse a fost numită lampa cu abajur care stă „de veghe” în timpul nopții, adică pe românește: veioza.

Din familia lui veiller mai fac parte verbe precum: éveiller = a trezi pe cineva din somn și réveiller = a trezi pe cineva brusc din somn, ba chiar din morți^[4]. De la réveiller franceza a mai creat două substantive: réveille = ceas deșteptător și réveillon = noaptea de la cumpăna anilor, adică Revelionul nostru, când toată lumea e... deșteaptă.