Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â

Despre folosirea literelor î și â

Alf Lombard în Limba română, 1992, nr.10, p.531

1. Se discută mult, în aceste zile[1], despre o eventuală reformă a ortografiei limbii române, care ar consta în reintroducerea literei â în multe cazuri în care, după regulile în vigoare astăzi, se scrie î. Printr-o asemenea reformă cuvintele respective s-ar apropia mai mult de etimoanele lor latine. Dacă scriem, de exemplu, lână în loc de lînă, etimonul acestui cuvînt, moștenit din latină, care este lana, apare imediat. Dar părerile sunt împărțite.

Academia Română a dorit să cunoască și părerea unui observator din străinătate. Mi-a făcut onoarea să mă roage să mă pronunț asupra chestiunii respective.

Ca să-mi pot face o idee clară în această controversă și ca să pot urma tendințele actuale, pare potrivit să arunc o privire asupra istoriei recente a ortografiei române.

Dar ortografia, se știe, nu e altceva decît reproducerea în scris a limbii vorbite, a înșirării de sunete care constituie cuvintele și frazele. De aceea, să începem cu puțină fonetică...


2. Există într-un număr limitat de limbi europene moderne, cu anumite variante între ele, un sunet vocalic special care a creat probleme ortografice.

Sunetul apare în română, de exemplu sîn, în rusă, de exemplu sın „fiu” în turcă, de exemplu sırt „spate”. Este produs cu o poziție mai posterioară a limbii decît sunetul vocalic i (anterior, ca în rom. „vin”). O denumire potrivită e „i posterior”. Foneticienii îl notează cu semnul ɨ (i barat) sau ï (i cu tremă). În polonă, de exemplu syn „fiu”, și în ucraineană, de exemplu syn „fiu”, avem un sunet vocalic foarte asemănător[2].

Pentru reprezentarea în scris a sunetului „i posterior”, limbile menționate care folosesc alfabetul latin, adică româna, polona și turca, au litere diferite. Româna de azi își acordă luxul de a avea la dispoziție două litere, echivalente între ele, create în acest scop, și anume literele â („î din a”), de exemplu român, și î („î din i”), de exemplu rîde, hotărî; acum o sută de ani româna folosea și o a treia literă, anume ê („î din e”), de exemplu vênă, vênt, mormênt; în secolul trecut ea avea chiar și o a patra, anume û („î din u”) de exemplu adûnc (astăzi scriem vînă, vînt, mormînt, adînc). Și limba turcă redă sunetul ei cu o literă inventată dinadins pe baza literei i, anume ı - „i fără punct”; polona folosește litera y.


3. Să ne concentrăm acum asupra ortografiei limbii române. Cele patru litere românești speciale - adică â, î, și vechile ê și û - au în multe cazuri o rațiune de a fi (o motivare, o justificare) istorică, etimologică, deoarece amintesc de cuvîntul (sau elementul) latin care stă la bază, lat. romanus, ridet, -ire, vena, ventus, monumentum, aduncus, în cele șapte exemple date. Să ținem minte că unul din ele, î, are și o justificare fonetică, dat fiind că sunetul „i posterior” (î) e înrudit fonetic vorbind, așa cum s-a spus deja, cu sunetul „i (anterior)”.

Principiul fonetic și cel istoric-etimologic apar în oricare chestiune de ortografie. Adeseori ele sunt conforme și nu apare nici o problemă. În alte cazuri ele nu pot fi puse de acord, unul opunîndu-se celuilalt. Atunci ne găsim înaintea unei probleme: să menținem oare scrierea de altădată, ca să nu fie ruptă tradiția, sau să adaptăm grafia la pronunțarea actuală? În anumite limbi ortografia are un caracter general mai istoric, de exemplu în franceză și în engleză. Francezii scriu și astăzi de exemplu moi, conform pronunțării din secolul XII, care era moi (ca formă românească moi, la pluralul din moale, rimînd cu rom. doi, apoi etc.), cu toate că pronunțarea a evoluat și că în zilele noastre, cu 800 de ani mai tîrziu, se spune mua; englezii persistă în scrieri ca de exemplu knowledge, ce reprezintă o pronunțare medievală, foarte îndepărtată de aspectul fonetic actual al acestui cuvînt, care este noligi (g = rom. g din ger); și limbile celtice sunt deosebit de conservatoare, de constante, în normele lor ortografice. Scrierea altor limbi moderne e mai fonetică. Recordul (printre limbile cu alfabetul latin) îl deține ortografia finlandeză (ajutată de faptul că în limba finlandeză lipsesc anumite sunete necunoscute în limba latină și, de aceea, nereprezentate în alfabetul latin, de exemplu „i posterior” – ca în rom. râu, ș, č – ca în rom. cer, ğ). Ortografia română modernă ocupă un loc intermediar.


4. Din acele două principii ortografice, cel fonetic e, firește, cel mai natural. Este și cel mai ușor de aplicat. Căci cu celălalt, cel istoric, apar diferite dificultăți:

  1. O cunoaștere sigură a etimologiei cuvintelor e necesară, ca și a modului de a reprezenta cuvintele străine sau de origine neclară. De pildă, în românește modul de a reprezenta anumite sunete din limba veche nu e așa de evident. Hasdeu, în venerabila sa operă lexicografică Etymologicum magnum Romaniae, publicată de Academia Română, scrie de exemplu[3]: gândi, respândi cu â, dar rînd, desăvîrșire cu î; vocala de bază, este respectiv, magh. o, v. sl. q, ę, ŭ.
  2. Cu o grafie de altădată apare inevitabil chestiunea: dacă ne întoarcem înapoi în timp, unde să ne oprim? Să ne întoarcem înapoi cu 5 secole? sau cu 10? sau cu 20, adică, în cazul limbilor romanice, pînă la latină? Principiul istoric ne-ar putea duce la absurd; de exemplu, începutul imnului național francez, al Marseliezei, ar deveni, cu aspectul grafic (pentru fiecare cuvînt) de acum două mii de ani: ambulamus, infantes de illam patriam!
  3. Există și cazuri în care principiul istoric e aproape inaplicabil; de exemplu cum să scriem, în mod etimologic, cuvîntul românesc stîlp, care provine din cuvîntul vechi slav stlǔpǔ?

Reformele ortografice au fost făcute, în general, în cele mai multe limbi, conform principiului fonetic: scrisul a fost apropiat de vorbirea actuală, de pronunțarea de azi, chiar dacă această apropiere înseamnă o îndepărtare față de etimologie. Tendința spre luarea în considerare din ce în ce mai mare a pronunțării actuale e clară și indiscutabilă.


5. În țările românești din secolul trecut situația era cam specială. Acolo, atunci, alfabetul chirilic, întrebuințat timp de sute de ani, a fost înlocuit cu alfabetul latin; această înlocuire reprezintă o apropiere de Occident, de limbile surori. Dar alfabetul latin posedă, firește, numai literele care sunt necesare pentru scrierea limbii latine clasice, nu și cele necesare pentru reprezentarea sunetelor inexistente în latină, ca sunetele specific românești. De aceea, în țările românești, s-au păstrat, întîi, literele chirilice respective; acestea au fost introduse în seria literelor latine. A rezultat un alfabet mixt.


6. Acel alfabet mixt nu a putut satisface mult timp. Printr-o reformă ulterioară, ultimele resturi ale alfabetului chirilic au fost eliminate și înlocuite cu litere din alfabetul latin înzestrate cu semne diacritice, anume accente (cel ascuțit și cel circumflex, împrumutate din franceză), semicercul (folosit uneori pentru indicarea caracterului scurt al unei vocale latine) și sedila (adăugată în Franța în anul 1529, la litera c, pentru indicarea pronunțării ca „s” a acestei litere); litera care să poarte semnul a fost aleasă conform etimologiei, în cuvinte (sau elemente) moștenite din latină: é, ó, â, ê, î, û; ă, ĕ, ĭ, ŭ; ḑ, ș, ț. S-a scris, de exemplu, seră, din lat. sera, pote pote(s)t (diftongii ea și oa din limba română au fost reproduși cu ajutorul accentului ascuțit); lână lana, câmp campus, ânger angelus, vênt ventus, avênd babendo, tênĕr tener, rîde ridet, rîu rivus, în in, hotârî (vine dintr-un radical împrumutat + -ire) (accentul circumflex a fost rezervat sunetului „i posterior”; casă casa, adevěr ad-de-verum, numer numērus, rěsare resalit, fiĭ filii, fiŭ filius; ḑice dicit, și sic, ține tenet (cuvinte care se scriu astăzi seară, poate; lînă, cîmp, înger, vînt, avînd, tînăr, rîde, rîu, în, hotărî; casă, adevăr, număr, răsare, fii, fiu; zice, și, ține). S-a scris și, de exemplu, „îmi”, unde î reprezintă un „zero” latin, etimonul fiind lat. m(ih)i. - În cuvinte nemoștenite (de origine nelatină), sunetul „i posterior” a fost redat în general prin litera î: dobîndă, stîlp, sfînt (împrumutate din vechea slavă). Toate acele grafii de altădată pot fi studiate de exemplu în opera citată a lui Hasdeu.


7. Litera û a fost recomandată numai în puține cazuri, mai ales în patru forme din verbul a fi, anume (1) eu sûnt, (2) (noi) sûntem, (3) (voi sûnteți), (4) (ei) sûnt; adjectivul adûnc, cu adûncime etc., ocupă un loc special. (Noi, astăzi, scriem: sînt, sîntem, sînteți, sînt, adînc).

Grafia (ei) sunt sau sunt arată foarte latină; Cicero și Cezar scriau numai așa, sunt. Provine oare forma românească din forma latină citată? Nu este așa de simplu.

În cele patru funcții verbale, latina are respectiv sum sumus estis sunt. Formele românești respective din secolul XVI sunt următoarele: (1) sănt/sămt/sint, (2) sem/săm, sau (spre sfîrșitul secolului) săntem/sîntem/sintem, (3) seți/set/siți, sau (spre sfîrșitul secolului) sănteți/ sînteți/sinteți, (4) sănt/sămt/sint. Evoluția de la latină la română e încurcată; lingviștii au discutat mult istoria morfologică a verbului a fi. Formele 2 și (mai ales) 3 au fost complet refăcute; tradiția a fost ruptă. În limba română din prima epocă formele cu vocala u nu apar; scrierea cu ă, sau (mai ales înaintea grupului nt) cu i, ne orientează spre „i posterior”, nicidecum spre u; grafiile cu î apar devreme.

În secolele mai recente, forma (ei) sunt are, repet, un aspect foarte clasic. Dar este în parte o iluzie, o aparență înșelătoare. Toată această serie de patru forme are un caracter dublu. Pe de o parte, ele au fost introduse în limba cultă de școala latinistă din secolul XIX (v. Dicționarul limbii române al Academiei, s.v. fi, p. 113 b; Gramatica limbii române a Academiei, vol. I², 1966, p. 280); prin acest u școala menționată a vrut să ne amintească de formele latine clasice sunt și sumus (a fost propusă pentru limba română și forma complet latină (eu) sum). Pe de altă parte, acel u caracterizează variante interesante care se găsesc în dialectul anumitor regiuni din România modernă; nu e imposibil ca acele variante să provină dintr-o tradiție cu origini în antichitate tardivă. Dar cele patru forme din limba română standard, cu sunetul „i posterior”, sînt forme refăcute, create în limbajul popular, probabil în evul mediu, prin influența conjuncturii, care avea în latină formele sim simus sitis sint.

Adjectivul pe care noi îi scriem adînc (Hasdeu scrie sîntem, cu î, dar adânc cu â; v. op. cit., vol. I, p. XXVII și col. 261) reprezintă un caz foarte rar și nu cu totul clarificat de lingviști. A trecut oare cumva u latin la „i posterior”? (Forma verbală mănînc manduco oferă un caz asemănător, dar nu identic). Dat fiind că italiana are adjectivul adunco, cu u, este greu de presupus, lîngă forma clasică aduncus, existența unei forme latine neatestate *adincus.

Formele românești sunt -em -eți, cu u, din limba generală (standard) au avut un anumit succes; se văd și se aud și în zilele noastre. Dar trebuie recunoscut că au un caracter artificial, că nu reprezintă o tradiție, o moștenire, un patrimoniu, ci, mai degrabă, sau un latinism (parțial), sau un regionalism. De fapt, sunteți e abia mai latin decît sînteți. Dimpotrivă, concurentele lor cu „i posterior” își au obîrșia în româna din prima epocă, probabil chiar și în latina tardivă.

Înainte de a părăsi pe sîntem și sînteți (sâ-, sû-, su-), să considerăm accentuarea. Oricum ar fi vorbită și scrisă prima lor silabă, cele două forme se accentuează sau pe această silabă, sau pe silaba următoare; acel contrast e cunoscut și prin cele două accentuări ale formelor corespunzătoare din alte verbe, ca de exemplu rămînem -eți, ținem -eți, (a)párem -eți/ (a)părém -éți. Dar există o deosebire între prezentul verbului a fi și cel al celorlalte verbe citate: lîngă rămînem -eți etc. avem infinitivul rămîneá/ rămíne, țineá/țíne, (a)părea/ (a)pare, care ne permite să constatăm dacă verbul respectiv este unul din cele care aparțin conjugării de tipul -ea sau unul din cele care aparțin celei de tipul -e. Aceste două conjugări se deosebesc numai la patru forme verbale: cea în -ea are de exemplu tăcém-tăcéți la prezent și tăceá/ tăcére la infinitiv (scurt și lung) (din lat. tacemus -etis -ere), pe cînd cea în -e are, la formele corespunzătoare, de exemplu fácem -eți și fáce/ fácere (din lat. facimus -itis -ere); la toate celelalte forme verbale (la prezent tac -i -e și fac -i -e etc. etc.) cele două conjugări se confundă. Formele sîntem -eți nu aparțin, firește, conjugării în -i, așa cum s-ar putea crede judecînd numai după formele care le servesc de infinitiv (scurt și lung), anume a fi și fire. Ne întrebăm dacă formele sîntem și sînteți aparțin conjugării în-ea (ceea ce ar da accentuarea pe terminație, sîntem -eți) sau celei în -e (ceea ce ar da accentuarea sîntem -eți). Probabil că răspunsul corect este: ele aparțin acelui sistem de forme verbale de tipul -ea/-e/ în care, la cele mai multe forme, contrastul între cele două conjugări nu apare. - La întrebarea „care din cele două accentuări din sîntem -eți e preferabilă, deci merită să fie considerată normativă?”, scrierea din texte nu ne dă răspunsul; scrisul nu arată accentul. Singurul argument ni-l pune la dispoziție frecvența: în limba standard de azi accentuarea pe a doua silabă pare să fie cea mai folosită[4]. Gramatica Academiei (vol. I, p. 279) dă în primul rînd sîntém -éți și în paranteză varianta síntem -eți.


8. Cu timpul, vechea ortografie, de acum un secol, a fost simțită ca nesatisfăcătoare. S-a recunoscut, între altele, că folosirea a patru litere, â, ê, î, și û, pentru scrierea unui singur sunet vocalic, a „i-ului posterior”, este cam mult (fac aici o rezervă pentru u din formele verbale discutate, respectat de multe persoane culte). Printr-o reformă din 1904 literele e și u au fost suprimate. Din cele două care au rămas, s-a acordat preferință literei î. S-a suprimat și litera ĕ: sunetul „e posterior” a fost scris peste tot cu ă: adevăr, număr, cu ă, ca în casă.

Diferite modificări au fost sugerate, între alții, de A. Lambrior și H. Tiktin. V. de exemplu cartea lui Tiktin Rumanisches Elementarbuch, Heidelberg, 1905, P. 16-17.

Regulile ortografice votate de Academie în 1932 și decretate de Ministerul Instrucțiunii în același an au stabilit că „i posterior” e scris cu î în două cazuri: (1) la începutul unui cuvînt, exemplu în, îm- și în- (prima silabă a nenumărate cuvinte, de exemplu împărat, împlini, înainte, încă, începe, înger, îngust), și în compuse ca neînsemnat, preaînalt, a subîmpărți, și (2) în verbele în -rî cu derivatele lor, exemplu hotărî, hotărîtor, urît, chiorîș; dar cu â în toate celelalte cazuri, exemplu lână, vânt, sânt, râde, român, sfânt. Regulile pot fi studiate în detaliu în: S. Pușcariu și T, A. Naum, Îndreptar și vocabular ortografic, Editura Cartea românească, 1932.

Reforma aceea reprezenta, în multe cazuri, o respectare a principiului istoric-etimologic, o apropiere a ortografiei de aspectul cuvîntului de origine, ca în lână lana, român romanus, în in, împărat imperator, înainte in-ab-ante, hotărî -ire. Dar în alte cazuri reforma reprezenta, dimpotrivă, o nerespectare a acestui principiu, ca în înger angelus, îngust angustus, strânge stringere, sân sinus, râde ridet, râu rivus, vânt ventus, adânc aduncus, ca și în cuvinte de origine străină de exemplu stâlp, sfânt. Noua ortografie a vrut să țină seama în același timp și de principiul istoric, și de necesitatea de a formula o regulă cît mai simplă, ușoară. A vrut să îmbine cît se putea de mult principii diferite, fără să fie neglijat nici unul, nici altul.

Reforma din 1932 a marcat o dată importantă în istoria ortografiei românești: regularizarea a devenit mai strictă, deciziile oficiale mai ascultate, și mai bine intrate în conștiința publică. Însă în excelentul dicționar al lui I. A. Candrea, care formează prima parte a volumului Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” de Candrea-Adamescu, din 1931, autorul urmează în parte principiile lui personale: scrie de exemplu lînă, înger, rîde, român (grafii care vor fi lege mai tîrziu, în 1953 și 1965).


9. Dar foneticienii severi nu erau mulțumiți cu regulile din 1932; compromisurile nu erau pe gustul lor. Două litere pentru același sunet în loc de patru însemnau, e drept, un pas înainte; dar scopul va fi atins, după ei, abia cînd „i posterior” va fi scris peste tot cu aceeași literă. Pentru reprezentarea în scris a sunetului respectiv trebuia acum să se facă și ultimul pas, de la două litere la una singură. Dar care din cele două litere existente, â și î, să fie aleasă? Desigur, litera î, căci ea subliniază înrudirea cu „i anterior” (i propriu-zis) și este, prin urmare, superioară celeilalte din punct de vedere fonetic. Să scriem, deci, nu numai - ca înainte -în, hotărî, înger, ci și lînă, vînt, romîn. Punctul de vedere istoric-etimologic - care înainte era sacrificat în favoarea sistematizării numai în anumite cazuri, ca în înger, râde (cf. lat. angelus, ridet) - a fost atunci sacrificat complet. Litera î a fost generalizată. Așa era scris atunci „i posterior” în toate cazurile, oricare ar fi originea cuvîntului. De atunci înainte, oricare altă literă cu circumflex era exclusă din alfabetul limbii române (numai în cîteva nume de familie a fost admisă păstrarea scrierii tradiționale cu â, de exemplu Gâdei). Aceasta a fost hotărîrea din 16 septembrie 1953[5]. Ea a marcat victoria totală a „școlii” fonetice. Cît despre cuvintele nemoștenite, străine, ele nu mai ridicau nici o problemă. Deoarece reforma nu ținea seama deloc de etimologie, se oferea posibilitatea de a scrie fără vreo ezitare și cuvintele împrumutate (de origine nelatină); regula e cît se poate de simplă și grafii oficiale ca stîlp și sfînt deveneau cu totul naturale.


10. S-ar fi putut scrie atunci necrologul literelor â, ê și û. Ultimele două nu au avut viață lungă. Dar au contribuit la familiarizarea publicului cu accentul circumflex și cu rolul lui de simbol al sunetului „i posterior”. În această funcție a devenit o trăsătură caracteristică a limbii române scrise.

Reforma a mers în etape: de la etapa â ê î û ne-a dus la etapa â î, iar de la aceasta la etapa î. Cele trei concurente erau eliminate. Nu se putea merge mai departe.

Fără îndoială. Dar se putea merge înapoi. Litera â va cunoaște o reînviere. Regula din 1953 include o serie de cuvinte deosebit de sensibile din punct de vedere semantic, și anume cele care se scriau pînă atunci (și astăzi se scriu) România, român, românesc, româncă, a româniza etc. S-a constatat că regula fatală din 1953 era prea rigidă, prea „rucksichtslos”. Familia de cuvinte menționată conține o idee sacră prin care aceste cuvinte nu pot fi tratate cu severitatea regulilor obișnuite: originea lor e numele mamei noastre a tuturora, Dea Roma. Grafia român etc., cu â, constituia un omagiu adus originilor latine ale limbii, ca și memoriei lui Traian.

Român cu â și romîn cu î sună la fel; dar, de fapt, scrierea cu î nu arată bine. Tradiționaliștii au putut accepta, cu timpul, cu ezitare, litera î de exemplu în vînt, mai tîrziu și în lînă, în ciuda etimologiei care este cu vocala e (ventus) sau cu a (lana); dar a venit ziua cînd grafia romîn, cu î, a fost considerată prea sfidătoare. S-a simțit, cu timpul, că trebuie făcută o rezervă pentru cuvîntul român și familia lui. Așa a fost și decis oficial; printr-o hotărîre nouă, din 1965, s-a stabilit că cuvintele român etc., de atunci înainte, se scriu așa, cu â, conform etimologiei; în toate celelalte cazuri va fi menținută litera î (v. Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, publicat de Academie în 1965; nouă ed., 1971)[6].

Schema următoare dă o vedere de ansamblu a ultimelor decrete referitoare la alegerea dintre â și î:

lana romanus ridet
pînă în 1904: â â î
anii 1904-1953: â â â
anii 1953-1964: î î î
începînd cu anul 1965: î â î


11. Astăzi, în 1992, se discută altă reformă eventuală: anumiți specialiști competenți au propus să meargă și mai departe calea întoarsă: se recomandă reintroducerea literei â pe o scară mai mare, mai mult sau mai puțin după legea din 1932.

Exemplele de mai sus au arătat că grafia din 1965 este conformă etimologiei în multe cazuri, și anume în cuvintele care provin dintr-o formă latină cu vocala a: litera â din lână, câmp, târziu (scrise azi lînă, cîmp, tîrziu) are drept bază litera de origine a acestor cuvinte, care este a; chiar în cele patru cuvinte, în care a latin a dat în română diftongul „i posterior + i silabic”, grafia câine, mâine, mâini, pâine (scriem astăzi cîine, mîine, mîini, pîine) redă în mod cît se poate de fidel aspectul latin canis, mane, (pl. din mînă) manus, panis. Dar în multe alte cazuri scrierea cu â nu ar avea drept consecință nici un fel de conformitate cu etimologia, și anume: (1) în cuvintele (sau elementele) care provin dintr-un cuvînt latin (sau un element latin) cu altă vocală decît a, ca de exemplu rîde, rîu, (hotăr)î, vînt, vînă, mormînt, (av)înd, adînc, în care vocala românească vine dintr-un i, e sau u latin; singurul fel, atunci, de a proceda etimologic, de a relatiniza scrierea modernă, ar fi de a păstra litera î și de a reintroduce, în același timp, literele ê și û din epoca pre-hasdeană - dar o astfel de soluție pare că nu e în intenția nimănui (de ce, atunci, să nu reîncepem să scriem și seră, pote, adevěr, di, iubesce, Bucuresci etc.? chiar dacă am face acest pas enorm îndărăt, ar mai rămîne nerezolvată problema reprezentată de sfînt, stîlp); (2) în cuvintele (elementele) nemoștenite din latină, ca dobîndă, sfînt, stîlp.

Superioritatea fonetică a literei î a fost recunoscută de mult. Apare prin faptul că, la o epocă în care „i posterior” era reprodus în română prin 2, 3 sau 4 litere, litera î a fost aleasă (în principiu) pentru nenumăratele cuvinte a căror origine este sau nelatină (nemoștenită; exemplu dobînda), sau neclară (exemplu întîmpla), sau necunoscută, sau cu un „zero” latin (exemplu îmi).

Să nu uităm că sunetul „i posterior” vine dintr-un a, e sau i latin, arareori dintr-un o sau u latin (fîntînă, adînc) sau dintr-un „zero” latin (îmi); și că vine din diferite sunete nelatine. În aceste condiții, cum trebuie scris în mod etimologic acel sunet? Întrebarea e grea nu numai dacă o adresăm unui lingvist care cunoaște bine evoluția limbii, deoarece răspunsul „cu 5 (6) litere deosebite” nu poate fi acceptat. Devine și mai grea dacă e adresată unui nelingvist. Căci trebuie să găsim o soluție care

  • să fie simplă,
  • să constituie o regulă ușor de formulat, de înțeles, de aplicat, de reținut,
  • să satisfacă pe foneticienii severi, adică să realizeze (sau cel puțin să se apropie de idealul „un sunet - o literă”,
  • să satisfacă pe tradiționaliști, adică să nu șocheze pe istoricii severi, etimologiștii severi.

În comparație cu această problemă, cvadratura pare a fi un joc de copii.

În situația de față este necesar ca să sacrificăm ceva, să renunțăm la una din condiții. Dar la care? La care este cel mai ușor de renunțat? Singurul răspuns posibil este; la ultima condiție, adică la cea la care au renunțat cei ce, acum cîteva generații, s-ău împăcat cu grafii ca vînt (vânt) sau zic, cu toate că istoria, etimologia, tradiția cereau imperios literele e(e) și d(d). Cu alte cuvinte: să sacrificăm etimologia. Soluția poate fi simțită ca dureroasă pentru mulți, dar alta nu văd. O justificare detaliată a acestei aserțiuni, adică o enumerare a tuturor factorilor de caracter „pro” și „contra”, și o cîntărire a acestora, ar însemna, în mare parte, doar o reiterare de lucruri constatate mai sus. Este preferabil să încercăm aici să prevenim principalele obiecții posibile ale tradiționaliștilor.

Este adevărat că î din lînă și vînt nu corespunde etimologiei latine a acestor cuvinte. Dar:

  1. Evoluția prin care vocala accentuată din lat. lana și cea din ventus au dat în română același sunet vocalic ca cea din ridet este ineluctabila. Legile fonetice au un caracter biologic, sînt un fel de legi ale naturii și nu pot fi schimbate, oprite sau eludate.
  2. Litera î din lînă și vînt nu e mai nelatină decît z din zic, decît cele două c din cinci, nici decît r din fir. Și nimeni nu a propus în zilele noastre, pe cît știu eu, să fie întrodusă vreo grafie latinizantă care să arate etimoanele lat. dico, quinque și filum (străbunicii românilor de azi, latiniști buni, scriau primul cuvînt cu „d cu sedilă”).
  3. În cele trei cuvinte românești care provin din lana, ventus și ridet avem un sunet vocalic absolut identic, deci unul singur, nu două sau trei. Avem un sunet consonantic, unul singur, la începutul cuvintelor zic și zel; avem unul singur în cinci și cer; avem unul singur în fir și rău. Dacă folosim aceeași literă în zic ca în zel, în cinci ca în cer, în fir ca în rău, de ce să facem o distincție între lînă, vînt și rîde?
  4. Dacă vrem ca grafia să țină seama de etimonul cuvintelor românești de origine „transparentă” ca lînă, vînt, rîde etc., atunci logica cere ca ea să țină seama de etimonul cuvintelor de origine „netransparentă” sau străină (sînt multe!), ca (a se) întîmpla (etimologia lat. *intemplare e nesigură, discutată), stîlp, sfînt etc., etc. Cum să le scriem, în mod etimologic satisfăcător, pe toate acestea? E drept că poate provoca o suferință unui istoric sau unui patriot de a constata cît de des limba s-a indepărtat de originile ei latine și s-a lăsat ispitită de elemente străine (nelatine); poate fi dureros pentru ei ca grafia să le amintească la fiecare pas, cînd citesc sau scriu, de acele schimbări, de acele incursiuni peste hotare, de acele noutăți, de acele sute și sute de barbarisme. Dar istoria în general, deci nu numai aceea a limbii și nu nimai acea a României, e plină de fapte care ar putea șoca un observator modern riguros. Trebuie recunoscut, în cazul limbii române, că inconvenientele practice și fonetice ale unei reforme ortografice consecvente, realizate pe scară mare, ar cîntări mai greu decît avantajele istorice-etimologice.


12. În concluzie, hotărîrea din 1965, în vigoare acum, îmi pare mai bine făcută și acceptabilă astăzi; nu merită, cred, să fie schimbată. În cazuri în care respectul față de o pronuntare actuală bine înrădăcinată e incompatibil cu respectul față de etimologie - cu alte cuvinte, cînd principiul fonetic și principiul etimologic nu pot fi puse de acord unul cu altul - legea din 1965 lasă pe primul, cel fonetic, să decidă, ceea ce îmi pare o metodă corectă. Așa au procedat, în general, „post-hajdeienii” care, în cursul ultimilor o sută de ani, au reformat ortografia românească; așa a evoluat scrierea și în cele mai multe limbi moderne (e drept, relativ puțin în franceză și engleză) și s-a aflat că metoda funcționează bine. - În ce privește scrierea cuvîntului român și familia lui, ea constituie o anomalie, o concesie acordată etimologiei, o excepție, o „favoare”. Dar merită să fie pastrată, cazul acesta fiind cu totul special.

Menținerea literei î (în afară de cuvîntul român etc.) are avantaje fonetice clare: (1) este conformă principiului fonetic natural după care un sunet dat trebuie scris peste tot cu aceeași literă (eventual cu același grup de litere); (2) subliniază înrudirea sunetului „i posterior” („i”) cu sunetul „i anterior” („i”). Din punct de vedere istoric se poate nota că litera î amintește în anumite cazuri de etimologie (exemplu rîde, rîu etc, etc.); o grafie acceptabilă care să amintească în toate cazurile de originea cuvîntului respectiv e inimaginabilă. - Din punct de vedere morfologic se poate constata că litera î reprezintă, față de i, în flexiunea anumitor cuvinte, alternanța vocalică î/i, adică subliniază înrudirea morfologică de exemplu a formelor (eu, ei) vînd, să vîndă, vîndut etc. cu formele (el) vinde, (tu) vinzi, (a) vinde etc. și a formelor de singular cuvînt, vînă, sfînt etc. cu formele corespunzătoare de plural cuvinte, vine, sfinți, etc. Dar dat fiind numărul mare, în morfologia limbii române, al alternanțelor vocalice de tipul masă/mese, floare/flori, acest argument din urmă nu cîntărește greu.

Cît despre cele patru forme discutate ale verbului a fi, mă simt nesigur: să acordăm preferință lui î sau lui u? Aș crede că nu există, nici în acest caz, motive suficiente ca să schimbăm starea actuală; adică propun să menținem pe î, și să scriem și să spunem (eu) sînt, (noi) sîntem, (voi) sînteți, (ei) sînt; aceste forme sînt cele care reprezintă cel mai bine tradiția românească.) - În pronunțarea formelor sîntem și sînteți, accentuarea pe terminație merită să fie recomandată, dar accentuarea pe prima silabă poate fi acceptată: nici una nici alta nu e greșită.

Dacă scriem (1) lână, (2) vânt, (3) râde, cu â, tradiția cuvintelor latine lana, ventus, rident, e respectată numai în primul din cele trei cazuri. Dacă scriem lînă, vînt, rîde, cu î, e respectată numai în al treilea; dar tradiția fonetică e respectată în toate cele trei. Dacă scriem lână cu â, vent cu e, rîde cu î, ca acum o sută de ani, nu respectăm faptul că sunetul e același în cele trei cazuri, cu toate că originile sînt diferite. Între aceste trei posibilități, â â â, î î î, și â e î, alegerea îmi pare ușoară. În 1953, cînd ortografia oficială a trecut de la două litere, â și î, la una singură, a și fost aleasă, cu drept cuvînt, litera î, pentru reprezentarea generală a sunetului respectiv.

Pare că nu ne putem apropia de scop mult mai mult decît au putut reformatorii din 1953 și 1965. Primii au generalizat folosirea literei î; cei din 1965 au introdus cu tact o rezervă de caracter tradiționalist. Eu personal votez, în concluzie, pentru statu-quo. Totuși mă bucur că am avut ocazia să studiez aici problema întreagă, sub diferitele ei aspecte. Dacă expunerea studiului meu poate fi de interes și pentru alții, ca o contribuție la discuție, mă bucur și mai mult.

Mai-iunie 1992

  1. N.R. Este vorba de anul 1992, cînd a fost scris articolul.
  2. Cf. A. Lombard, La prononciation du roumain, Uppsala, 1935, p. 122-124.
  3. În vol. I, 1886, la p. XXV, XXIV, XXVII, XXIX.
  4. Despre istoria formelor verbului a fi, v. Alf Lombard, Le verbe roumain, etude morphogique, Lund, 1954-1955, p. 704-733; despre formele prezentului folosite în secolul XVI, v. p. 713-714; despre evoluția acestor forme, v. p. 718-721; despre ortografia lor, v. p. 733 și sf. p. 1128-1129; despre formele cu su-, v. p. 721; despre confuzia între aspectul actual al formelor verbului a fi, cu variantele, v. A. Lombard și C. Gândei, Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, Lund și București, Editura Academiei, 1981, p. 1191. Despre întreaga evoluție a verbului a fi, v. A. Rosetti, Istoria limbii române, I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 147-148.
  5. Hotărîrea aceasta a intrat în vigoare la 1 aprilie 1954, în învățămîntul superior, în restul învățămîntului valabilitatea ei a început cu anul școlar 1955-1956. V. Revista Limba Română, II, 1953, nr. 5, p. 13-15; din cele 16 puncte ale hotărîrii, folosirea generală a literei î constituie întîiul. Aplicarea legii se vede în detaliu în Mic dicționar ortografic, publicat în 1953 de Institutul de Lingvistică a Academiei.
  6. Revista „Limba Română”, publicată de Academie și citată mai sus, își scrie numele așa, cu â, pînă la numârul 5 din anul II, 1953, ca și începînd cu numărul întîi din anul XVI, 1965; la fel în text peste tot unde apar cuvîntul respectiv și derivatele lui. În intervalul dintre aceste două date, adică de nr. 6 (ultimul) din 1953 pînă la nr. 6 din 1961, ea se numește „Limba Romînă”, cu î.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dezbateri

Diverse

DOOM2

DOOM3

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Îndreptarul ortografic, ediția a V-a : Punctuația

Mioara Avram

Misterele cuvintelor

Monitorizarea presei

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1

Vasile Alecsandri