Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

A greși este omenește, a repeta aceeași greșeală e „drăcesc", cam așa s-ar traduce cunoscutul dicton: errare humanum est, perseverare diabolicum. Buna creștere, politețea dacă vreți, ne îndeamnă să recunoaștem când am greșit și să cerem iertarea celui căruia i-am pricinuit o neplăcere; iertare este vechi în limba română și este moștenit din libertare - cuvânt latinesc preluat de băștinașii daci de la cuceritorii romani. De-a lungul timpului, cuvântul a suferit câteva modificări specifice românei: l inițial a dispărut ca în iepure (din leporem), b între două vocale a dispărut și el ca în a bea (din bibere). Atunci când cerem iertare ne recunoaștem mai întâi greșeala, dar poate mai important este că ne eliberăm de povara vinovăției, sperând totodată că suferitorul de pe urma greșelii noastre ne va trece cu vederea eroarea săvârșită și ne va ierta. și mai sperăm că, odată iertați, vom trăi mai departe în bună înțelegere și pace cu cel lezat de greșeala sau stângăcia noastră. și vom fi liberi. O minimă regulă a civilității este ca și cel lezat să fie îngăduitor și să accepte magnanim scuzele noastre.

Din verbul a ierta limbajul bisericesc l-a creat pe iertăciune, cuvânt rostit de preotul ortodox, în numele celui dispărut, și îndreptat către toți cei cărora, „cu voie sau fără de voie", mortul le-a pricinuit supărare ori suferință în timpul vieții. A ierta este creștinește. „Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac!” exclamă Isus pe cruce, dându-ne pilda iertării supreme. Neîndurătoarea justiție, în anumite circumstanțe, te poate ierta. Pentru acest concept a recurs la un termen specific care începe să se extindă și în limbajul cult cotidian : a exonera. Evident, cuvântul nu e moștenit de pe vremea romanilor, el este introdus târziu, odată cu modernizarea actului de justiție. Noi l-am preluat din francezul exonérer, dar rădăcina lui e tot latinească: exonerare, unde prefixul ex- indică direcția dinspre interior spre exterior (ca în exmatriculat „scos din matricolă” sau în exclus din ex + clavis „cheie", „zăvor"), iar onus, oneris înseamnă „povară".

Când am auzit prima oară cuvântul pardon eram copil. Îmi amintesc că acest cuvânt i-a șocat pe țăranii din Pâncota auzindu-l din gura „domnilor". L-au simțit în același timp prețios și pretențios, un corp străin, un intrus, care n-avea ce căuta în limba lor. În consecință l-au tratat cu ironie, persiflându-l în versuri improvizate:

Cu pardonu’

Omori omu’...

Ca mai toate neologismele din vremea aceea, cuvântul a fost împrumutat din francezul pardon. Astăzi se folosește la tot pasul. Ba mai mult, el a născut chiar urmași, precum a pardona „a ierta", pardonabil „ceea ce ar trebui iertat" și impardonabil „ceea ce este de neiertat". Originea mai îndepărtată a termenului o găsim în Dreptul roman adoptat și adaptat de francezi în Evul Mediu. Se întâmpla uneori ca, în urma cererii de grațiere, viața condamnatului la moarte să fie cruțată de judecător. Acesta pronunța solemn decizia salvatoare: perdonar la vida^[1], adică: „îți (re)dau definitiv viața, te iert". De la perdonare la pardon este, cum se vede și cum se aude, un singur pas.

P.S. Poetul François Villon (n. 1431) a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare pentru că a ucis într-o încăierare un preot. Așteptând executarea osândei, a scris „...cu unghia pe tencuială, / Pe un părete de firidă goală" tetrastihul:

Je suis François, dont il me poise

Né de Paris, emprès Pontoise,

Et de la corde d’une toise

Saura mon col que mon cul poise.

pe care, pentru românii anglofoni, îl redau gata tradus, în două variante; mai întâi a lui Nicolae Chirica:

Eu sunt François - și d-aia-s breaz! -

Făt din Paris, lângă Ponthoise.

În ștreang va ști bietu-mi grumaz

Cât trage c… la necaz.

și acum a lui Dan Botta:

Eu sunt Francoys (ăsta-i cusurul!)

de la Paris, mai dimprejurul.

Acum va ști, legat cu șnurul,

grumazul meu cât trage c…

O variantă din bogata mitologie literară creată în jurul lui François Villon ne vorbește de împrejurările în care un judecător l-a grațiat. șansa poetului ar fi fost că tetrastihul a ajuns la urechile regelui, care, încântat de umorul indecent-macabru al strofei, l-a înduplecat pe judecător să exclame răspicat în franclatina^[2] medievală de atunci: „te perdono la vita, Françoys!”

Cum se vede, în răspăr cu româna, unde cu pardonu' / omori omu’, la francezi cu pardonu' / salvezi omu’!