divorț, trivial și carrefour sau despre 2, 3 și 4

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

DIVORȚ

Dicționarele ne spun că divorț provine în românește de la fr. divorce, care, la rându-i, provine din lat. divortium. E destul de probabil ca acest termen să fi fost adus în țară de tinerii români care au studiat dreptul în Franța. Se știe însă că și în alte țări în care au studiat tinerii noștri științele juridice (Italia, Austria, Germania), Dreptul roman era o disciplină care se bucura de mare prestigiu; și se mai știe că la această disciplină multe concepte și expresii erau conservate exact ca în latinește. Divortium era, fără îndoială, un termen curent și cunoscut de studenți, din moment ce acesta forma până și expresii specifice din dreptul familiei: divortium bona gratia era, de pildă, expresia juridică folosită de magistrat când pronunța despărțirea de jure a celor doi soți prin bună înțelegere între ei.

Așadar se prea poate ca divorț să nu fi avut nevoie de intermediar francez și să fi fost împrumutat direct din latină. Din punct de vedere semantic, lucrurile sunt și mai interesante; aceasta pentru că la început divortium însemna "locul în care se bifurcă un drum", apoi cuvântul a început să câștige sensuri mai abstracte, ca acela de "separare". Metafora este la ea acasă aici: doi călători pășesc o vreme pe același drum, la un moment dat însă ajung ei la o bifurcație și atunci unul o ia la dreapta și celălalt la stânga..., ceea ce, nu-i așa?, divorț se cheamă.


TRIVIAL

Dicționarele ne asigură că termenul din titlul nostru are la origine adjectivul latinesc trivialis, un derivat de la trivium "încrucișare a trei drumuri". În latina târzie trivialis era folosit pentru a califica banalitatea artelor minore. Acesta a ajuns în forma trivial mai întâi în Franța, unde e atestat încă din secolul al XVI-lea, la Franșois Rabelais, între alții, și era folosit cu sensurile: "banal, comun, familiar, neglijabil, puțin important". Nu este lipsit de interes pentru istoria limbii române amănuntul că, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în zona Năsăudului, s-au înființat, pentru populația locală, mai modestă, așa-numitele școli triviale (Trivialschulen), unde se preda în germană. E destul de evident că pe-atunci sensul lui trivial era foarte apropiat de cel din franceză: "comun, fără pretenții". Odată cu desființarea acestor școli, a dispărut atât termenul trivial, cât și sensul său originar. Peste aproximativ un secol, prin tinerii noștri care studiau la Paris, cuvântul a pătruns a doua oară în română, dobândind sensuri ușor diferite față de intermediarul francez, ca: "vulgar, licențios, obscen, indecent, scabros, periferic".

În cuvântul-bază trivialis, recunoaștem numeralul tres, tria "trei" și substantivul via "drum". Tres s-a dovedit a fi un element de compunere foarte productiv de-a lungul timpului: trident = furcă având trei dinți (lat. dens, ac. dentem = dinte), trimestru = trei luni (lat. mensis = lună), Tripoli = trei orașe/cetăți reunite (gr. πόλη = așezare, cetate, oraș), triumvirat = trei bărbați (lat. vir = bărbat)[1]. Adaug alte câteva compuse a căror etimologie este atât de transparentă, încât nu mai necesită explicații: tricolor, trifoi, trilion, trilogie, trinitate, triunghi, tustrei... și ar mai fi o mulțime, pe care le găsiți ușor în orice dicționar[2].

Mai puțin productiv, pe via "drum, cale" îl găsim în compusul viaduct (duco, ductum = a trage, a duce) și în toponime ca Via Appia sau Via Pontica. Rare și învechite sunt în limba noastră viagiu = călătorie și viatic = provizii de drum (cf. it. viaggio, provenit din sintagma curentă provvista per viaggiare). Ne putem întreba acum legitim: ce legătură semantică poate fi între trei drumuri și... banalitate sau vulgaritate? Teoretic aproape niciuna. și totuși, o punte se întrevede! Pe vremuri, locurile de popas - crâșma, birtul, spelunca, hanul sau cârciuma - se bucurau de excelent vad comercial tocmai pentru că acolo unde se întretaie două, trei sau mai multe drumuri se adună mai abitir mușteriii. Vorba cântecului:

Cine-a pus cârciuma-n drum

Ăla n-a fost om nebun.

În acele locuri, fără pretenții subțiri, se făceau și se desfăceau afaceri, se legau ori se destrămau prietenii, se chefuia, se tăifăsuia; acolo se pierdeau averi la jocuri de noroc, se puneau la cale jafuri, dar mai ales acolo se trăgea zdravăn la măsea, se vorbea pe șleau, se spuneau anecdote indecente, măscări, vorbe urâte, batjocuri, ocări. Locul era perceput, după caz: fie banal sau popular, fie indecent sau vulgar, adică, până la urmă... trivial.


CARREFOUR

Aflu că în apropiere de intersecția a patru drumuri importante din Arad s-a deschis cu mare fast un Carrefour. Mă întreb: oare câți dintre cei care îi vor fi trecut pragul s-au gândit că la originea acestui nume, de negăsit în dicționarele noastre, stă latinescul quadrifurcus, compus a cărui traducere mot-à-mot ar fi "furcă având patru (dinți, se înțelege)"? Atât numai că cei patru "dinți" ai furcii imaginare au alcătuit un pătrat (lat. quadratus) și au făcut posibilă analogia cu întretăierea a patru (lat. quattor) drumuri, ceea ce în latină e quadruvium. În interiorul careului (din fr. carré, lat. quadratus) care s-a format astfel, întreprinzătorii au găsit locul propice pentru a construi un... carrefour.

Pe quattor îl mai recunoaștem în neologisme precum: cvartal, cartier, cuaternar, carieră (lat. quadrus lapis[3] = piatră cubică) etc.

P.S. Am scris astăzi despre 2, 3 și 4. Elanul cu care am pornit "la drum" m-a îmboldit să scriu și despre 5, dar mi-au răscolit memoria glorioasele versuri ale Epocii de aur:

Un cântec nou

Țara străbate:

Cincinalu-n patru

Ani și jumătate!

și mi-a trecut pofta de etimologii.


  1. Când vorbesc, oamenii uită sau pur și simplu neglijează originea cuvintelor. Vreau să spun că nu mai raportează termenul actual la etimonul lui. Filologii ar trebui să fie totuși mai atenți. Acum vreo 20 de ani, Facultatea de Litere din Timișoara avea în fruntea ei trei doamne profesoare care dețineau funcțiile de decan, prodecan și secretar științific. Un domn profesor de la filologie, întâlnindu-se cu mine pe coridor, îmi spune en toute innocence: "m-am cam săturat de triumviratul ăsta de la decanat"...
  2. În MDA, am găsit peste 30 de termeni care pornesc de la numeralul trei, majoritatea neologisme. Un compus surprinzător, vechi în limbă, care se bucură de o oarecare frecvență în graiurile din Banat, este anțărț = acum doi ani împliniți. Recunoaștem aici sintagma latină anno tertio = în anul al treilea. Cum a ajuns tertio să semnifice în grai "doi" este de înțeles: fapta s-a petrecut acum doi ani împliniți, iar cel care vorbește constată acest lucru la începutul celui de-al treilea an.
  3. Din lat. lapis, lapidis = piatră, decurg neologismele lapidar = concis (pe piatră scrii cu dificultate și atunci scrii "pe scurt"), a lapida = a ucide cu pietre, a delapida = a fura pietre (prețioase); în latina medievală lazulum, lazuli desemna "albastrul cerului"; se înțelege acum de ce piatra scumpă de un albastru opac e cunoscută sub numele lapislazuli și se mai înțelege de ce naționala de fotbal a Italiei e... squadra azzurra.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1