Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Fenomenul plagiatului e vechi de când lumea. El a luat o amploare nemaiîntâlnită odată cu apariția internetului. Prin procedeul copy paste poți fura rapid din imensa bibliografie online textele sau descoperirile altuia pe care să le prezinți ca fiind ale tale și să obții astfel, fără efort, onoare (contrafăcută), titluri universitare (fără acoperire) sau beneficii frauduloase.

Până în urmă cu două decenii, neologismul plagiat circula mai ales în lumea scriitorilor și în mediile universitare. În ultimii ani însă, scandalul plagiatelor a umplut paginile ziarelor și a invadat ecranele televiziunilor. De plagiat au fost acuzați oameni importanți: miniștri, parlamentari, rectori și decani, scriitori. Despre plagiat se pronunță multă lume, dar puțini îi înțeleg sensul exact și încă mai puțini sunt conștienți de nocivitatea fenomenului.

Să începem cu etimologia. În latină, sensul verbului plagio era „a fura”. Cei mai detestabili tâlhari erau cei care furau sclavi de pe moșiile aristocraților, pe care îi vindeau apoi în piețe. Cu timpul, verbul nostru a dobândit un sens special: „a fura sclavi”. Cum cel mai ușor și mai profitabil pentru hoți era să fure și apoi să vândă copii, verbul a început să însemne „a răpi copii pentru a-i vinde ca sclavi”.

În lumea modernă, sclavii, în înțelesul vechi al termenului, au dispărut, la fel piețele de sclavi, cuvântul însă a rămas. Astăzi, DEX-ul îl definește astfel: „Operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație personală”...

Cum se vede - acum când îi cunoaștem istoria - cuvântul și-a modificat înțelesul în acord cu epoca, dar și-a păstrat în fibra-i intimă caracterul detestabil, ticălos și infam.

Un plagiat anume a ținut în România prima pagină a ziarelor zile în șir. Cineva a descoperit în teza de doctorat a unui personaj important peste o sută de pagini copiate ad litteram dintr-o lucrare apărută cu câțiva ani mai înainte. Plagiatul este atât de evident, încât un copil de zece ani - un chinez sau un thailandez - punând față în față cele două texte poate da verdictul fără a putea fi contrazis. Și, cu toate astea, o cohortă de simbriași ai profitului, academicieni printre ei, au sărit să-l nege, uzând de pseudoargumente.

Cineva zice: „nu ne putem pronunța, este nevoie de specialiști în materie”. Vasăzică: unul îmi fură cocoșul din ogradă, până și găinile simt că le lipsește ceva, eu îl văd pe hoț sărind gardul cu cocoșul meu în brațe, dar nu mă pot pronunța dacă nu-s doctor veterinar? Altul, mai deștept: „de la Platon și Aristotel, toată lumea a copiat”. Mai că-ți vine să-l crezi gândindu-te că și tu 1-ai copiat pe Pitagora ori de câte ori te-ai servit de tabla înmulțirii. Așa este, numai că nu ți-a trecut prin cap să zici că tu ai descoperit-o! Alt subtil: „e răzbunare politică”. O fi, dar vorba e: a copiat sau nu? În sfârșit, intervine un cioban: „păi voi nu vedeți că autorul adevărat i-a făcut el însuși cadou lucrarea? Așa-i de greu de priceput? Și mie mi-a dat Hagi primul milion, asta înseamnă că-s hoț”?

Ca de atâtea ori, în probleme universitare controversate (vezi regulile unei polemici civilizate), site-ul Universității din Oxford ne lămurește definitiv:

Plagiarism is presenting someone else’s work or ideas as your own, with or without their consent, by incorporating it into your work without full acknowledgement. All published and unpublished material, whether in manuscript, printed or electronic form, is covered under this definition. Plagiarism may be intentional or reckless, or unintentional. Under the regulations for examinations, intentional or reckless plagiarism is a disciplinary offence.