72 de intrări

686 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÁRE2, mări, s. f. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adânci și sărate, de pe suprafața Pământului, care de obicei sunt unite cu oceanul printr-o strâmtoare; parte a oceanului de lângă țărm; p. ext. ocean. ◊ Expr. Marea cu sarea = mult, totul; imposibilul. A vântura mări și țări = a călători mult. A încerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sunt minime. Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe. ♦ Fig. Suprafață vastă; întindere mare; imensitate. ♦ Fig. Mulțime (nesfârșită), cantitate foarte mare. – Lat. mare, -is.

MÁRE2, mări, s. f. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adânci și sărate, de pe suprafața Pământului, care de obicei sunt unite cu oceanul printr-o strâmtoare; parte a oceanului de lângă țărm; p. ext. ocean. ◊ Expr. Marea cu sarea = mult, totul; imposibilul. A vântura mări și țări = a călători mult. A încerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sunt minime. Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe. ♦ Fig. Suprafață vastă; întindere mare; imensitate. ♦ Fig. Mulțime (nesfârșită), cantitate foarte mare. – Lat. mare, -is.

MÁRE1, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins2, vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) Mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste.Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Lat. mas, maris.

mare2 sf [At: PSALT. HUR. 53710 / V: (reg) ~ră / G-D: mării, (înv) mariei, măriei / Pl: mări, (înv) mari, ~ / E: ml mare, -is] 1 Vastă întindere de apă stătătoare,adâncă și sărată, de pe suprafața pământului, care de obicei este unită cu un ocean printr-o strâmtoare. 2 Parte a oceanului de lângă țărm. 3 (Pex) Ocean. 4 (Pop; îe) Darea trece ~a Cu bani se poate face orice. 5 (Înv; îs) ~a ocheanului Ocean. 6 (Înv; îe) De la ~ până la ~ De la un capăt la altul al pământului Si: pretutindeni. 7 (Pop; îe) Peste mări negre Foarte departe. 8 (Pop; îe) Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări Foarte departe. 9 (Fam; îe) A făgădui (sau a cere) ~a cu sarea (și Oltul cu totul) A făgădui sau a cere prea mult. 10 (Îae; pex) A făgădui sau a cere imposibilul. 11 (Îe) A vântura (sau a cutreiera) țările și mările A hoinări. 12 (Fam; îe) A (în)cerca -a cu degetul A încerca să rezolvi ceva la întâmplare, cu foarte puține șanse de reușită. 13 (îae) A încerca imposibilul. 14 (Fig; udp „de”) Suprafață vastă, nesfârșită Mare de foc. 15 (Fig) Mulțime nesfârșită. 16 (Fig) Cantitate foarte mare.

mare3 s [At: (cca 1825) ARH. OLT. IV, 369 / V: mar, ~ră / Pl: ~ri / E: ns cf amar] (Îvp; precedat de „atâta” udp „de”) Număr sau cantitate mare Si: mulțime, grămadă.

mare1 [At: PSALT. HUR. 123v/6 / V: (reg) măre, mire / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: pbl ml mas, maris] 1 a (îoc mic) Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite, considerate în mod absolut sau prin comparație. 2 a (Îs) Literă (sau, înv, slovă) ~ Majusculă. 3 a (Îoc mic; îs) Degetul (cel) ~ Deget gros, opozabil, de la mână. 4 s (Îlav) În ~ Pe scară amplă. 5 s (Îal) După un plan vast. 6 s (Îal) În linii generale. 7 s (Îal) În rezumat. 8 s (Cmr; îal) Cu ridicata Si: angro. 9 a (Îe) A avea (sau a fi cu) gura ~ A fi certăreț. 10 a (Reg; îe) A lăsa (pe cineva) ~ și devreme A lăsa pe cineva dezamăgit. 11 a (D. ochi) Mărit de uimire, de groază etc. Si: holbat. 12 a (Îe) A face (sau a deschide etc. ) ochii (sau ochi) ~ri (cât cepele) A privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. 13 a (Olt; îs) Pământ ~ Pământ argilos. 14 a (D. suprafețe) Întins. 15 a (D. încăperi, recipiente etc.) Cu volum mare (1) Si: încăpător, spațios. 16 a (D. obiecte; îoc scurt) Lung. 17 a (D. lucruri sau ființe) înalt. 18 a (D. ape, gropi, prăpăstii) Adânc și lat. 19 a (D. ape curgătoare, viituri) Cu debit crescut Si: umflat. 20 a (îoc îngust) Lat. 21 a (Îoc subțire) Gros în diametru. 22 a (Trs; Ban; îs) Untură ~ Osânză. 23 a (Reg; d. femei) Însărcinată. 24 a (D. copil) Care a depășit frageda copilărie. 25 a (D. copil) Care a intrat în adolescență. 26 a (D. ființe) Care a ajuns la maturitate. 27 a (Îs) Fată - Fată la vârsta măritișului. 28 a (Îas) Virgină. 29 a (Îe) Să crești ~ Formulă cu care se răspunde unui copil la salut. 30 a (Îae) Formulă cu care i se mulțumește unui copil pentru un serviciu etc. 31 a (Îvp; îe) La ~ La adolescență. 32 a (Îvp; îae) La maturitate. 33 s (Îe) (Cu) mic, (cu) ~ Toată lumea. 34 s (îe) Nici mic, nici ~ Nimeni. 35 a (La comparativ sau la superlativul relativ) (Cel) mai în vârstă. 36 a (D. unități de timp) De lungă durată Si: îndelungat, lung. 37 a (Îs) Postul (cel) ~ Cel mai lung post din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. 38 a (Pop; îs) An ~ An bisect. 39 a (Arată cantitatea; îoc puțin) Mult. 40 a (D. valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată. 41 a (D. prețuri; îoc scăzut) Ridicat. 42 a (Îla) De ~ preț Foarte valoros Si: prețios, scump. 43 a (Reg; îc) La mai ~ Joc de noroc în care câștigă cel care dă zarul cel mai mare. 44 (Îe) La mai ~! Formulă de urare de bine, de propășire. 45 a (D. colectivități) Numeros. 46 a Intens. 47 a (Îvp; d. iarnă) Foarte friguroasă. 48 a (Îs) Ziua ~ Parte a dimineții, după răsăritul soarelui, când lumina este deplină, intensă. 49 a (Îe) Ziua în amiaza (sau, înv, ziua amiazăzi) ~ La amiază. 50 av (Reg; îe) A vorbi ~ A vorbi tare. 51 av (Reg; îae) A comanda. 52 av (Reg; îae) A vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. 53 av (Reg; îe) A râde ~ A râde cu hohote. 54 a (D. discuții) Aprig. 55 a (Reg; îs) Vreme ~ Furtună. 56 a (Îe) (A-i fi cuiva) mai ~ dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.) Se spune când cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.) 57 a (D. calamități, dezastre etc.) Cumplit. 58 a (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) De însemnătate deosebită Si: important, însemnat, valoros. 59 a (Îs) Duminica ~ sau (rar) duminica cea ~ Rusaliile. 60 a (Îas) Prima zi de Paști. 61 a (Pop; îs) Seara ~ Ajun al Crăciunului. 62 a (Pop; îs) Zi ~ Zi de sărbătoare. 63 a (Îla) De zile ~ri Deosebit. 64 a (Îs) Doliu ~ Doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. 65 a (Pop; îs) Prânzul (cel) ~ A doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii. 66 a (Îas) Masă principală de la amiază. 67 a (Pop; îas) Timp al zilei când se ia prânzul mare (66). 68 a (Pfm; îs) Drumul (cel) ~ Drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. 69 a (Îs) Strada (sau ulița) (cea) ~ Stradă sau uliță principală în unele localități din provincie. 70 a (Îs) Vorbă ~ Vorbă solemnă, hotărâtă, importantă, care angajează. 71 a (Îs) Vorbe ~ri Cuvinte bombastice. 72 a (Îas) Promisiuni goale. 73 a (Îas; rar) Laude. 74-75 a (Îs) Lucru ~ Lucru sau ființă de seamă, de valoare. 76 a (Îas; exclamativ) Extraordinar. 77-78 a (Îe) (Nu) e ~ lucru (Nu) este un lucru care impresionează sau trezește mirare. 79-80 a (Îae) (Nu) este un lucru semnificativ. 81-82 a (Îae; îcn) (Nu) este un lucru care reprezintă mult pentru cineva. 83-84 a (Îae) N-aș crede (că nu sau) că da. 85 a (Rar; îe) Cât un lucru ~ Cât nu se poate spune Si: foarte mult. 86 a (Rar; îe) A avea ~ri cuvinte să... (sau a...) A avea motive puternice, întemeiate să... 87 a Uimitor. 88 a (Exclamativ; fam; îe) (A fi) ~ minune (sau, înv, ciudă) sau minune ~ Exprimă uimire, admirație etc. 89 a (Reg; cu valoare de superlativ; îae) (A fî) foarte frumos sau bun etc. 90-91 a (Pfm; îe) (Ar fi) ~ minune să (nu)... Ar fi de mirare să (nu)... 92 a Categoric. 93 a Grav. 94 a Deosebit. 95 a (îs) ~ ținută îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. 96 a (D. ospețe, serbări) Plin de strălucire Si: bogat, fastuos Cf pompos. 97 a Cu calități excepționale Si: celebru, ilustru, renumit. 98 a Plin de generozitate, de noblețe. 99 a (Bis; d. Dumnezeu sau o însușire a divinității, în construcții exclamative) Atotputernic. 100 a întemeiat. 101 a Evident. 102 a Ieșit din comun Si: deosebit. 103 a (Îlav) Cu ~ greu (sau greutate) Cu dificultăți deosebite Si: anevoie. 104 a (Mol; îe) Cu ~ce Cu dificultăți deosebite. 105 a (Mol; îae; pex) În cele din urmă. 106 a Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie. 107 a (Îe) A se ține ~ A fi mândru, semeț. 108 s (Pop; îe) A trage (sau a călca) a ~ sau (nob) a o lua pe ~ A-și da importanță. 109 s (Îae) A căuta să ajungă pe cei sus-puși. 110 a (Fam; îe) La mai ~ Urare adresată unei persoane avansate în grad. 111-112 a (Îljv) ~ (și) tare sau tare și ~ (Care este) extrem de influent prin funcția pe care o deține. 113 a (Îe) A fi (sau a umbla) cu capul ~ sau a fi cap ~ (ori ~ de cap) A avea o părere foarte bună despre sine. 114 a (Îae) A fi încăpățânat. 115 a (Reg; îe) A se face ~ pe ceva (sau pe cineva) A face pe stăpânul unui lucru sau unei persoane. 116 a (Reg; îae) A face pe superiorul cuiva. 117 s (îe) A face pe ~le A-și da importanță. 118 s (Îae) A se considera sus-pus. 119 a De rang înalt Si: nobil. 120 a De familie bună. 121 a (Îs) Mamă ~ Bunică. 122 a (Îs) Tată ~ Bunic. 123 a Văr ~ Văr primar. 124-125 a (Pop; îs) Unchi (sau lele) ~ (Frate sau) soră a(l) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii. 126-127 a (Îs) Socru (sau soacră) ~ (Tatăl sau) mama mirelui, în ziua căsătoriei a doi tineri. 128-129 a (Îs) Nun (sau nună) ~ Fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvârșirea unei cununii religioase. 130 s (La comparativ, urmat de aps) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. 131-132 smf, a (Cu valoare de superlativ) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o ierarhie, care are funcția de conducător, de șef suprem. 133 sm (Pop; gmț; îe) Mai ~ peste mai mici și staroste de calici Se spune despre cei ce se mândresc prea mult cu o slujbă mică. 134 a (Înv; îs) Mai ~ Strămoș.

MÁRE1, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins2, vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste.Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MÁRE2, mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea.Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

MÁRE1, mari, adj. 1. (Indicînd dimensiunea; în opoziție cu mic) Care depășește dimensiunile obișnuite, care întrece măsura mijlocie. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, P. I 48. Ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I 57. Literă mare = literă folosită în mod obișnuit ca inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor cu care începe o frază. Degetul cel mare = degetul cei mai gros, format numai din două falange (și care, la mînă, se poate opune celorlalte degete). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I 54. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. [Evantia] deschise ochii mari cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. Cît toate zilele de mare v. zi. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa pe cineva dezamăgit, cu buzele umflate. Pupăza... își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa. CREANGĂ, 57. A fi (sau a umbla) cu capul mare = a fi încrezut, a-și da aere. ◊ (Adverbial; în legătură cu «a măcina», «a pisa») Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul, pisată mare. C. PETRESCU, Î. II 166. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast, larg. O țară așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Apa... în mari cercuri se-nvîrti. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ Fig. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. În mare = a) după un plan vast, în proporții vaste. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II 65; b) în linii generale, în rezumat. În linii mari v. linie. ♦ (În opoziție cu jos, scund) Înalt. Un deal mare ne desparte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ♦ (În opoziție cu scurt) Lung. Fată cu cosița mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. ♦ Încăpător, cuprinzător, spațios, voluminos. Au împlut un sac mare, mare. SBIERA, P. 184. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. ◊ Casa cea mare = camera cea mai frumoasă dintr-o casă țărănească, destinată oaspeților. ♦ (Despre cursuri de apă; în opoziție cu îngust, mic) Lat, adînc. Era o apă mare, ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II 11. 2. (Indicînd cantitatea, numărul sau intensitatea; în opoziție cu puțin, mic, redus) Mult, îmbelșugat, bogat, abundent, în cantitate însemnată; numeros. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele din coasta satului. SADOVEANU, M. C, 5. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. COȘBUC, P. 11 47. Se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla. Apa venise mare. În munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II 174. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Puternic, intens. Fă lampa mai mare! 3. (Despre diviziuni de timp; în opoziție cu scurt) De lungă durată, lung. Făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare. ISPIRESCU, U. 16. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Că ziua cîtu-i de mare Nime gînd ca mine n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 4. (Purtînd accentul în frază, adesea precedînd substantivul) În grad înalt, intens, adînc, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU, M. C. 7. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Mă, dă drept să-ți spun că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, O. A. 150. ◊ Mare viteză v. viteză.Loc. adj. De-a mai mare dragul v. drag.Expr. (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, necazul etc.) = (a-i fi cuiva) foarte drag, foarte bine, foarte plăcut (milă, rușine, necaz etc.). Și-n mijloc el, mai mare dragul. COȘBUC, P. I 241. Ți-i mai mare dragul să te duci la el. CREANGĂ, A. 19. Ziua-mare = moment al dimineții cînd soarele a răsărit de mult, cînd lumina începe să devină intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua-mare. NEGRUZZI, S. I 60. Ziua în amiaza-mare v. amiază. Îndata-mare v. îndată. ♦ (Despre sunet, glas; în opoziție cu slab, stins) Tare, puternic, ridicat. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. VII 28. Și-n glas mare îți urăm... Ani mulți. ALECSANDRI, P. II 110. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glasul ridicat, tare, strigînd. Striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. A fi cu gura mare = a fi certăreț. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic, aspru. Ger mare.Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. Vînt mare Se rădică. CONACHI, P. 265. ♦ (Adverbial, popular) Din cale-afară, peste măsură, tare. A să fie Mare mult omor! ALECSANDRI, P. I 54. Mare posomorîtu-i. id. T. 138. 5. (Despre ființe; în opoziție cu tînăr) Adult, matur, major, vîrstnic; (la comparativ) mai în vîrstă, mai bătrîn. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare. SADOVEANU, M. C. 17. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Aici nu sîntem la leș ca să mă iei în rîs. Acu-s mare!. ALECSANDRI, T. I 184. ◊ Fată-mare v. fată. Mamă-mare v. mamă. Coană-mare v. cucoană. Socru-mare v. socru.Tată-mare v. tată.Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni adult, matur. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, E. 33. ◊ (Substantivat) Ba mai bine îi dau eu una peste bot ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. ◊ (Expr.) Cu mic cu mare v. mic. 6. Vestit, renumit, ilustru. Viața marelui nostru poet Mihail Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. ◊ (În componența unor nume proprii) Ștefan cel Mare. Alexandru cel Mare. 7. (În opoziție cu inferior, de jos, subaltern) Care ocupă un rang superior într-o ierarhie; puternic, sus-pus. Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Șădea într-o chiliuță din casele unui boier mare. EMINESCU, N. 57. ◊ Expr. Mare și tare = puternic, influent. Iară mare și tare-i în comună primarele. C. PETRESCU, Î. II 11. A se ține mare = a fi mîndru, fudul, semeț. A călca a mare v. călca. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. ◊ (Substantivat) Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I 165. (Expr.) Mai-marele = șeful, superiorul. A luat poziție de drepți dinaintea mai-marilor, așa cum se ia la armată. PASS, L. II 24. Mai-marii lui văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. ◊ (Precedînd denumirile de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriilor respective) Mare ban, mare logofăt.Călărime, supt comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, O. I 13. ♦ (Despre familie, nume, neam) Nobil, ales, făcînd parte din protipendadă. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. 8. (În opoziție cu de rînd, obișnuit) Important, de seamă, hotărîtor. Lupta cea mare se va da odată. SAHIA, N. 40. Prînzul cel mare v. prînz. Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Săptămîna mare = săptămîna care precedă imediat sărbătoarea paștilor la creștini. Strada mare = nume dat în orașele de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte umflate, vorbe fără miez, bombastice, promisiuni goale. Aceia care vorbe mari aruncă. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. Cu mare ce v. ce. Mare lucru v. lucru (III 2). ♦ (Despre onoruri, glorie) Deosebit, ales, înalt. Fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ (Despre obiecte; în opoziție cu ieftin, neînsemnat) De preț, valoros, scump. Cu mari daruri l-au dăruit. CREANGĂ, P. 102. ♦ Uimitor, extraordinar. Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241.

MÁRE1, mari, adj. 1. Care depășește dimensiunile obișnuite. ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros care, la mînă, se poate opune celorlalte degete. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa (pe cineva) dezamăgit. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast. ◊ Expr. În mare = după un plan vast; în linii generale. ♦ Înalt. Un deal mare ne desparte (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Au umplut un sac mare, mare (SBIERA). ♦ (În expr.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat; adînc. Apă mare. 2. În cantitate însemnată, abundent, mult; numeros. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla; a inunda. ♦ (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. 3. De lungă durată. 4. În grad înalt; intens, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el (SADOVEANU). ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). Ziua-mare = moment al dimineții cînd lumina devine intensă. ♦ (Despre sunet, voce) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, strigînd. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic. Ger mare. ♦ (Adverbial, pop.) Din cale-afară, peste măsură. A să fie Mare mult omor! (ALECSANDRI). ♦ Grav. Greșeală mare. 5. Adult, matur, vîrstnic; (la comparativ) mai bătrîn. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni matur, adult. 6. Vestit, renumit, ilustru. 7. Care ocupă un rang superior, sus-pus. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț. A trage a mare = a-și da ifose; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. Mare și tare = influent, puternic. ◊ (Substantivat) Mai-marele = căpetenie, șef. ♦ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. 8. Important, de seamă; hotărîtor. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte bombastice; promisiuni goale. ♦ Deosebit, ales. Mare cinste.Lat. mas, maris.

MÁRE2 mări f. 1) Spațiu întins de apă stătătoare, sărată, situată între continente sau în interiorul lor. ~ea Mediterană. ~ea Caspică. ◊ A făgădui (a promite, a cere) ~ea cu sarea a făgădui (a promite, a cere) imposibilul. A încerca ~ea cu degetul a întreprinde ceva fără șanse de succes. A vântura mări și țări a călători foarte mult. 2) fig. Întindere mare; vastitate. O ~ de grâne. 3) Mulțime sau cantitate foarte mare. O ~ de flori. [G.-D. mării] /<lat. mare, ~is

MÁRE1 ~i adj. 1) Care are dimensiuni ce întrec pe cele obișnuite; de proporții considerabile. Râu ~. Sat ~. ◊ Literă ~ literă inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor de la începutul unei propoziții. A face ochi ~i a se mira; a privi uluit. În linii ~i (sau în ~) în general. Degetul ~ primul deget de la mână și de la picior. Casa (cea) ~ odaie împodobită în care se primesc oaspeții. 2) Care întrece cantitatea obișnuită. Recoltă ~. 3) (despre intervale de timp) Care durează mult; îndelung. Nopți ~i. ◊ Ziua în amiaza ~ în toiul zilei. 4) Care se manifestă cu intensitate. Temperatură ~. Furtună ~. 5) (despre sunete) Care se aude tare; puternic. ◊ A vorbi (sau a striga) în gura ~ a vorbi tare, cu glas ridicat. 6) (despre fenomene ale naturii, despre calamități) Care se produce pe neașteptate, cu repeziciune și violență. Vânt ~. Cutremur ~. Secetă ~. 7) (despre ființe) Care a ajuns la vârsta maturității. Băiat ~. Fată ~. ◊ A se face ~ a crește; a se dezvolta. Tată ~ bunic. Mamă ~ bunică. Socru (soacră) ~ tata (mama) mirelui. 8) Care posedă calități excepționale și se bucură de o faimă deosebită; celebru. ~ artist. 9) Care este de o importanță sau de o valoare deosebită. Zi ~. Faptă ~. 10) Care ocupă o treaptă mai înaltă într-o ierarhie; superior. Funcționar ~. ◊ ~ și tare care are putere și influență. A se ține ~ a fi mândru. Mai ~ele șeful; conducătorul. Să crești ~! urare cu care o persoană mai în vârstă mulțumește unui copil pentru un serviciu. Vorbe ~i cuvinte pompoase; promisiuni deșarte. Lucru ~ lucru important, valoros. ~ lucru, ~ socoteală lucru fără importanță, care nu merită atenție. Cu ~ ce cu greu. Săptămâna ~ săptămâna care precedă sărbătoarea Paștilor la creștini; Săptămâna Patimilor. /Probabil lat. mas, maris

mare f. 1. întindere imensă de apă sărată ce acopere cea mai mare parte a suprafeței pământului; 2. porțiune din această massă de apă: Marea Neagră; 3. fig. cantitate întinsă pe o suprafață mare: mare de grâu, mare de sânge. [Lat. MARE].

mare a. 1. care trece peste măsura mijlocie: om mare, casă mare; 2. considerabil: avere mare, plăcere mare; 3. remarcabil: caracter mare, fapte mari; mare și tare, a tot puternic, foarte influent; 4. ilustru prin geniul sau eroismul său: marele Shakespeare, Ștefan cel Mare; 5. titlul unor demnitari: mare logofăt, mare cancelar. [Lat. MAS, MAREM, bărbat considerat ca de o mărime tipică]. ║ adv. 1. mândru: a se ținea măre; 2. Mold. foarte: mare cald e, mare bună o fost AL.

mare f. pop. mulțime mare: a cârmuit atâta mare de ani ISP. de mari de veacuri se luptase OD.[Identic cu a mare; v. amar]. ║ adv. cu mare greutate: cu mare ce hălăduesc de deschid ușa CR.

2) máre adj. (vgerm. de sus orĭ gep. mâri, măreț, mare). Foarte întins în dimensiunĭ: om mare (maĭ des: om înalt, ĭar mare se zice maĭ des despre etate saŭ valoare); cal, casă, pădure, înălțime, adîncime mare. Înaintat în etate: copiĭ marĭ, frate maĭ mare, om mare. Intens, puternic: vînt, ploaĭe, curent mare. Fig. Ilustru, distins, genial, generos: om mare (pin fapte orĭ suflet). Care e făcut orĭ zis de un om mare, care impune pin valoare: fapte, cuvinte marĭ. Titlu dat suveranilor, demnitarilor și altora: Ștefan cel Mare, mare logofăt, mare cruce. Fată mare, fecĭoară, virgină. Boĭer mare, boĭer însemnat. Mare și tare, omnipotent, care poate face ce vrea. A te face mare, a crește mare, a înaonta în etate. A veni mare, a crește, a se umfla: rîu a venit mare. A te ținea mare, a face pe marele, a te arăta mîndru, a-țĭ da aere. Mare de anĭ, înaintat în etate. Mare cît toate zilele, cît ziŭa de mîne (Fam.), foarte mare. Mare (saŭ lung) cît o zi de post, lung și plicticos. S. m. pl. Ceĭ marĭ, 1. ceĭ înaintațĭ în etate, 2. ceĭ puternicĭ, bogațĭ, influențĭ. Adv. Fam. Mult, foarte: mare bun maĭ era! Cu mare ce, cu greŭ, cu mare greutate.

1) máre f., pl. mărĭ (lat. máre, it. mare, fr. mer, pv. cat. sp. pg. mar). Ocean, imensă întindere de apă care acopere cea maĭ mare parte a globuluĭ pămîntesc: corabie de mare. Parte maĭ mică din această întindere: marea Neagră. Suprafața imensă, imensitate: o mare de nisip, de oamenĭ. Ĭarbă de mare. V. ĭarbă. A cerca marea cu degetu, a te apuca cu forțe prea micĭ să facĭ un lucru prea mare. A promite marea și sarea, lucrurĭ imposibile, pe dracu și pe tată-su. Pe mare (Mold. nord pe marea), pe calea marină. – Marea acopere aproape treĭ sferturĭ din suprafața globuluĭ terestru și ocupă mult maĭ mult loc în emisferu austral de cît în cel boreal. Adîncimea apelor măriĭ e variabilă, oscilînd în mediŭ între 3000 și 4500 de metri. Dar pin unele locurĭ există depresiunĭ chear pînă la 8613 metri (la Tuscarora) și 9400 (la insulele Tonga). Apa măriĭ, pe lîngă urmele multor minerale, conține în disoluțiune multă clorură de sodiŭ (sare), care se extrage din saline marine. Dintre mișcările obișnuite ale măriĭ, unele-s întîmplătoare (ca valurile, care ajung pînă la o înălțime de 18 metri, dar al căror efect nu se maĭ simte la 20 de metri supt suprafața apeĭ), altele-s regulare, ca fluxu, refluxu și curentele.

AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr.Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Piesă sub formă de ac (1) la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. Acul de seringă. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens).Lat. acus.

ANEMÓNĂ, anemone, s. f. 1. (La pl.) Gen de plante erbacee cu flori mari de diferite culori, care înfloresc de obicei primăvara (Anemone); (și la sg.) plantă care aparține acestui gen. 2. (Zool.) Anemonă-de-mare = actinie. – Din fr. anémone, lat. anemona.

ARÍCI1, arici, s. m. 1. Animal mamifer insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit cu țepi (Erinaceus europaeus). ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm marin cu corpul sferic, acoperit cu țepi; echinidă (Echinus melo). 2. Instrument cu care se îndepărtează crusta depusă pe pereții unor canale. 3. (Mil.) Element de baraj împotriva tancurilor sau infanteriei, alcătuit din pari sau grinzi metalice dispuse cruciș. – Lat. ericius.

ÁȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricarea țesăturilor etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comportare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi aproape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut nimic. Până-ntr-un cap(ăt) sau până la un cap de ață = absolut tot. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion).Lat. acia.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus).Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene; buhai-de-baltă (Bombinator pachypus); b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă[1]. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2). (Hippocampus hippocampus).Lat. caballus.

  1. De fapt, conform definiției din Sistemul Internațional, 1 cal-putere reprezintă puterea necesară pentru a ridica într-o secundă o masă de 75 kilograme pe o distanță de un metru împotriva gravitației Pământului, adică o valoare de 735,499 W. — raduborza

CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).

CASTRAVÉTE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool. în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).

CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț.

CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus.

CẤINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris).Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nicio ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) cấne s. m.] – Lat. canis.

CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, din familia corvidelor, mai mare decât cioara, cu penele negre, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic; croncan (Corvus corax).Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. 2. Compuse: (Ornit.) corb-albastru = dumbrăveancă; corb-de-mare = cormoran; corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și cu pântecele alb-cenușiu (Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera australă. – Lat. corvus.

CRIN, crini, s. m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pâlnie și cu miros foarte puternic (Lilium candidum). ◊ Compuse: crin-de-pădure = plantă din familia liliaceelor, cu florile aplecate în jos, de culoare roșie-violetă cu pete purpurii (Lilium martagon); crin-de-toamnă = gen de plante decorative originare din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, care atârnă în mănunchi la vârful tulpinii (Hosta); crin-galben = a) plantă erbacee decorativă cu florile galbene-deschis (Hemerocallis flava); b) plantă erbacee cu flori mari de culoare roșie-gălbuie, cultivată ca plantă ornamentală (Hemerocallis fulva). 2. Compus: crin-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme cu aspect de floare, care trăiesc fixate în zone abisale; (și la sg.) animal din această clasă; crinoide. – Din sl. krinŭ.

CUȚÍT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. ◊ Expr. A avea pâinea și cuțitul (în mână) = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva), a se urî (cu cineva). A pune (cuiva) cuțitul în gât = a sili (pe cineva) să facă ceva. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație dificilă, precară. (A fi) pe (o) muchie de cuțit = (a se afla) într-o situație gravă, dificilă, la un pas de nenorocire. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adâncă. ♦ Instrument de os, de metal etc. asemănător cu un cuțit (1), cu care se taie hârtie sau foile unei cărți. ♦ Bisturiu; p. ext. operație, intervenție chirurgicală. 2. Sculă așchietoare pentru mașinile-unelte, având o parte activă cu un tăiș principal, confecționată din material rezistent la uzură. ◊ Cuțit de plug = parte a plugului, care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței. 3. Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 4. Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 5. (Zool.; în sintagma) Cuțit-de-mare = lamelibranhiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). – Probabil lat. *acutitus (< acutire < acutus). corectată

DEDIȚÉL, dediței, s. m. 1. Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase și cu flori mari, albastre-violete, cu proprietăți colorante și farmaceutice; adormițele, dediță (Pulsatilla pratensis). 2. (Zool.; în sintagma) Dedițel-de-mare = actinie. [Var.: dedețél s. m.] – Dediță + suf. -el. corectată

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie (căsătorită). ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. (Înv.) Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul.Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco).Lat. draco, „șarpe, balaur”.

IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

LEU1, lei, s. m. 1. Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie și cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia Meridională (Panthera leo). ◊ (În basme) Leu-paraleu = leu mare și cu o putere extraordinară; fig. om curajos, viteaz. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare, cea mai valoroasă din împărțeala unui bun și pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași. ◊ Compuse: leu-de-mare = mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, având o coamă pe gât, piept și omoplat (Otaria byronia); leul-furnicilor = insectă asemănătoare cu libelula, ale cărei larve se hrănesc cu insecte (Myrmeleon formicarius).Fig. Om puternic, viteaz. 2. N. pr. art. Numele unei constelații. ♦ Al cincilea semn zodiacal, între Rac și Fecioară, corespunzând perioadei 22 iulie – 23 august. – Cf. lat. leo.

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus).Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor, a hoților. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada de culoare neagră; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

MÁMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. 3. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 4. Compuse: Mamă-mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă-soacră = soacră. Mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri ademenind copii, ucigând oameni etc.; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 5. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) múmă s. f.] – Lat. mamma.

MĂLÁI, (2) mălaie, s. n. 1. Făină de porumb. ♦ (Reg.) Făină de mei. 2. Aliment preparat din făină de porumb, de mei sau de alte cereale, dospit și copt în cuptor; aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr). ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul = a îmbătrânit; s-a învechit, s-a uzat, s-a perimat. ◊ Compus: mălai-mare = om mâncăcios sau om bleg, lipsit de vlagă, prostănac. ♦ Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. 3. (Reg.) Porumb; p. restr. boabe de porumb. 4. (Reg.) Mei; p. restr. boabe de mei. 5. (Bot.; reg.) Mătură. 6. Compus: mălaiul-cucului = a) plantă erbacee cu flori brune, dispuse la vârful ramurilor (Luzula pilosa); b) plantă erbacee cu frunze liniare și flori brune sau gălbui, dispuse în spice (Luzula campestris). [Pl. și: mălaiuri] – Et. nec.

MĂLÁI, (2) mălaie, s. n. 1. Făină de porumb. ♦ (Reg.) Făină de mei. 2. Aliment preparat din făină de porumb, de mei sau de alte cereale, dospit și copt în cuptor; aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr). ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul = a îmbătrânit; s-a învechit, s-a uzat, s-a perimat. ◊ Compus: mălai-mare = om mâncăcios sau om bleg, lipsit de vlagă, prostănac. ♦ Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. 3. (Reg.) Porumb; p. restr. boabe de porumb. 4. (Reg.) Mei; p. restr. boabe de mei. 5. (Bot.; reg.) Mătură. 6. Compus: mălaiul-cucului = a) plantă erbacee cu flori brune, dispuse la vârful ramurilor (Luzula pilosa); b) plantă erbacee cu frunze liniare și flori brune sau gălbui, dispuse în spice (Luzula campestris). [Pl. și: mălaiuri] – Et. nec.

MẮRE interj. (Pop.) 1. Cuvânt care exprimă: mirare; curiozitate; nedumerire; surprindere, uimire; admirație etc. 2. Termen de adresare; mă, bre. ♦ Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. [Var.: mắri interj.] – Cf. alb. more, ngr. moré „prost, nebun”.

MĂRI2 interj. v. măre.

MÚSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt și înțepat[1], dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau a interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa Ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum).Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 49 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 48 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca. modificată

  1. În original, foarte interpretabil, adaptat pentru supt și înțelept. cata

PÉȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nicio vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi disperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-fierăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta e cu totul altceva. 3. (Astron.; n. pr. pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ♦ Una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PISÍCĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris).Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica).Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț. ◊ Expr. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea prefăcându-se că este preocupat de altceva, pentru a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri. A mâna porcii la jir = a sforăi tare în somn. N-am păzit (sau n-am păscut) porcii împreună, se spune cuiva pentru a-i atrage atenția că își permite gesturi de familiaritate. A îngrășa porcul în ajun = a încerca (zadarnic) să recupereze în ultimul moment timpul pierdut. A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci = a certa (pe cineva) foarte tare; a batjocori cu vorbe grele. ♦ P. restr. Carne de porc (1). ♦ Compuse: porc-spinos (sau -ghimpos) = (la pl.) gen de mamifere rozătoare, sălbatice, de talie mijlocie, cu spatele și părțile laterale acoperite de spini lungi (Hystrix); (și la sg.) animal care face parte din acest gen; porc-de-mare = pește marin de culoare neagră, cu corpul acoperit de solzi ascuțiți, veninoși (Scorpaena scrofa). 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, nerușinat, josnic, ticălos. ◊ Expr. Porc de câine = om de nimic, netrebnic, ticălos. – Lat. porcus.

RÂNDUNÍCĂ, rândunici, s. f. 1. Pasăre călătoare insectivoră cu coada adânc bifurcată, cu pene albe-gălbui pe burtă și negre-albăstrui pe spate (Hirundo rustica). 2. Compus: rândunică-de-mare = pește marin care înoată pe fundul apei cu ajutorul înotătoarelor pectorale (Trigla lucerna). 3. Ultima dintre cele cinci pânze ale unui catarg, așezată în vârful acestuia. – Rândun[ea] + suf. -ică.

RÂNDUNÍCĂ, rândunici, s. f. 1. Pasăre călătoare insectivoră cu coada adânc bifurcată, cu pene albe-gălbui pe burtă și negre-albăstrui pe spate (Hirundo rustica). 2. Compus: rândunică-de-mare = pește marin care înoată pe fundul apei cu ajutorul înotătoarelor pectorale (Trigla lucerna). 3. Ultima dintre cele cinci pânze ale unui catarg, așezată în vârful acestuia. – Rândun[ea] + suf. -ică.

SCORPÍE, scorpii, s. f. 1. (Pop.) Scorpion (1). ♦ (În basme) Ființă cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. (Astron.; pop.) Scorpion (2). 3. Compus: scorpie-de-mare = pește teleostean marin cu aspect respingător, cu țepii înotătoarelor foarte veninoși (Scorpaena porcus). – Din sl. skorpija.

SOÁCRĂ, soacre, s. f. Mama unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. ♦ Soacră-mare = mama mirelui. Soacră-mică = mama miresei. – Lat. socra (= socrus).

SÓCRU, socri, s. m. Tatăl unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. ◊ Socru-mare = tatăl mirelui. Socru-mic = tatăl miresei. ♦ (La pl.) Părinții unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. – Lat. socrus (= socer).

SPÚMĂ, spume, s. f. 1. (Adesea fig.) Strat albicios care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem dispers format într-un lichid în care sunt răspândite bule de gaz separate între ele de lichidul respectiv. ♦ Fig. Ceea e este (sau se crede că este) mai bun, mai ales, mai de preț (din ceva). 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente (lichide) în timpul fierberii sau al fermentației (și care trebuie îndepărtat). 3. Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. ◊ Expr. A face spumă (sau spume) la gură = a se înfuria foarte tare, a face scandal mare. 4. Compus: spumă-de-mare = piatră ponce. – Lat. spuma.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = Luceafărul-de-dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.

ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka.

TRANDAFÍR, trandafiri, s. m. 1. Nume dat unor specii diverse de plante perene sau de arbuști ornamentali cultivați din familia rozaceelor, cu lăstari spinoși și cu flori mari, parfumate, de culori variate, folosite mai ales în industria parfumurilor (Rosa).Trandafir sălbatic = măceș. ◊ Compuse: (Bot.) trandafir-de-munte = smirdar; Trandafir-galben = teișor (2); (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. 2. (În sintagma) Lemn de trandafir = lemnul unor arbori din America de Sud, din care se fac mobile de lux. 3. Cârnat din carne de porc tocată mare, cu satârul, și condimentată cu mult piper și usturoi. – Din ngr. triandáfillo „treizeci de foi” (apropiat, prin etimologie populară, de fir).

TRÉSTIE, trestii, s. f. Numele a două plante erbacee din familia gramineelor, cu tulpina rigidă: a) plantă erbacee care crește până la 4 sau 5 m înălțime, cu tulpina având numeroase noduri, cu frunze verzi-albăstrui și cu flori verzi-gălbui, pătate cu violet, dispuse în spice, a cărei tulpină se folosește la împletituri, îngrădituri etc. (Arundo donax); b) stuf. Compuse: Trestie de câmp(uri) (sau mică, noduroasă) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze late, cu flori verzi-deschis, violacee sau purpurii (Calamagrostis epigeios); trestie de zahăr = plantă erbacee din familia gramineelor originară din sud-estul Asiei cu tulpina înaltă și puternică, cu frunze lungi și înguste, cu inflorescența un panicul, cultivată în țările calde ca plantă industrială, pentru fabricarea zahărului (Saccharum officinarum); trestie-de-mare sau trestie-spaniolă = plantă din familia palmierilor, cu tulpina foarte lungă, subțire și flexibilă, din care se fac bastoane și împletituri (Calamus rotang). – Din sl. trĭstĭ. corectată

VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țările Române) Mare dregător din Sfatul domnesc, însărcinat cu supravegherea Curții, conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din Divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al Curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se exercita asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3). – Din sl. dvorĭnikŭ.

VÚLPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes).Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal. 2. Fig. Persoană vicleană, șireată. II. 1. (Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. 2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 4. Compuse; (Iht.) vulpe-de-mare = vatos; (Zool.) vulpea-deșertului = fenec. [Var.: húlpe s. f.] – Lat. vulpes.

ac sn [At: CORESI, ap. HEM 112 / Pl: ace / E: lat acus] 1 Ustensilă de oțel subțire, lustruită, ascuțită la unul din capete și prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir, care servește la cusut. 2 (Îe) (A scăpa) ca prin urechile ~ului (A scăpa) cu mare greutate dintr-o încurcătură, o primejdie etc. 3-4 (Îe) A călca (sau a umbla) ca pe ace A călca (sau a umbla) încet, cu grijă. 5-6 (Îe) Nici cât un vârf de ~ Foarte mic (ca dimensiuni, cantitate etc.). 7 (Îe) A căuta ~ul în carul cu fân A face o muncă zadarnică. 8-9 (Îe) A avea ~ de cojocul cuiva A avea mijloace de a înfrâna sau a pedepsi pe cineva. 10-11 (Îe) A băga (sau a ascunde) ~ în miere A face vrajbă între oameni. 12 (Îs) ~ cu gămălie Bold. 13 (Îs) ~ de siguranță Ustensilă alcătuită dintr-un ac și un sistem de închidere, folosit pentru prinderea materialelor textile. 14 (Îs) ~ de păr Agrafa. 15 (Pan; șîs ~ de gheață) Cristal de gheață lung și subțire, asemănător ca formă cu un ac (1). 16 Piesă în formă de ac care servește ca indicator la unele aparate sau instrumente (de măsură). 17-18 Dispozitiv montat la bifurcarea a două linii de tren sau de tramvai, care permite trecerea vehiculului pe una din liniile bifurcației Si: macaz. 19-20 (Zlg) Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe la unele animale, folosit pentru apărare sau atac. 21-22 (Zlg) Organ în formă de ac sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, servindu-le la apărare. 23 (Bot) Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 24 (Bot; îc) ~ul doamnei Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris). 25 (Bot; îc; reg) ~ul pământului Strașnic. 26 (Zlg) ~ de mare Pește marin cu corpul lung și subțire, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens).

anemo sf [At: BRANDZA, FL. 25 / Pl: ~ne / E: fr anémone] 1 (Bot; reg) Dedițel (Pulsatilla montana) 2 (Zlg; îc) ~ de mare Actinie (Actinia).

arici1 sm [At: PRAV. (1640), ap. GCR I, 90 / V: ~ice, h~(u) / Pl: ~ / E: ml ericius] 1 Mamifer patruped insectivor, acoperit pe spate cu țepi lungi, care se face ghem când simte primejdia (Erinaceus europaeus). 2 (Pop; îe) Parcă i-a spus (sau i-a șoptit) ~ul la ureche Se spune despre cineva care a luat o hotărâre înțeleaptă. 3 (Pop; îe) L-a îndemnat ~ul Se spune despre cineva care a luat o hotărâre greșită. 4 (Îe) ~ de barbă (sau barbă de ~) Barbă deasă și țepoasă. 5 (Îc) ~-de-mare Animal echinoderm marin cu corpul sferic, acoperit cu țepi (Echinus melo). 6 (Fig; pop) Nume dat unui om zgribulit de frig. 7 (Bot; reg) Ciumăfaie (Datura stamonium). 8 (Bot; reg) Rostogol (Echinops sphaerocephalus). 9 (Bot; Buc) Mușchi formând tufe, cu frunze ascuțite, având pe margini și pe dos dințișori ascuțiți, care crește pe marginea drumurilor, în locuri nisipoase și argiloase, în păduri până la 2500 m (Pogonatum urnigerum). 10 (Bot) Varietate de grâu cu spicul des (Triticum compactam). 11 (Trs) Tăciune (Ustilago tritici). 12 Ariceală. 13 (Pop) Bubă. 14 (Reg) Herpes. 15 (Reg) Bătătură în talpă. 16 (Reg; lpl) Hemoroizi. 17 (Reg) Cancer. 18 (Pop) Horă. 19 (Pop) Dans comic la nuntă, în care un dansator imită mișcările ariciului (1). 20 Instrument cu care se îndepărtează crusta de pe pereții unor canale. 21 (Mil) Element de baraj împotriva tancurilor sau infanteriei, alcătuit din pari sau grinzi metalice dispuse cruciș.

ață sf [At: PRAV. GOV., ap. TDRG / Pl: ațe / E: ml acia] 1 Fir subțire și lung, răsucit (de in, de cânepă, de bumbac etc.), pentru cusut. 2 (Pex) Mosor sau ghem de ață (1). 3 (Îe) Cusut cu ~ albă Evident fals. 4 (Îae) Care sare în ochi, de care îți dai seama imediat. 5 (Îe) A nu întinde ața (să nu se rupă) A nu întrece măsura (căci nu ți se va permite). 6 (Îe) A se ține numai într-un fir de (sau numai într-o) ~ A fi gata să se rupă. 7 (Îae) A fi în mare primejdie. 8 (D. viață; îae) A fi aproape de sfârșit. 9 (Îe) (Nici) un fir (sau un capăt) de ~ Fără valoare. 10 (Îe) A fi cu șerpar de ~ A fi foarte sărac. 11 (Îe) Până-ntr-un (sau la un) capăt de ~ Până la cel mai mic rest. 12 (Îe) A spune (sau a povesti) din fir până-n ~ A povesti cu toate amănuntele. 13 (Îe) Nu face ața cât fața Folos puțin și trudă multă. 14 (D. haine; îe) Mai mult ~ decât față Ros, de i se vede urzeala stofei. 15 (Îe) Mai scumpă ața decât fața E mai scumpă execuția decât materia primă. 16 (Îe) A-l trage (pe cineva) ața spre (sau la) ceva A fi atras irezistibil, ca de o forță a destinului. 17 (Îvp; îe) A rămâne cu ața mămăligii A rămâne sărac lipit. 18 (Pop; îc) Ața vieții Viața. 19 (Îe) A i se tăia ața vieții A muri. 20 (Înv; îs) Ofițer de ~ Ofițer de administrație sau intendență, care avea tresă albă pe epolet Si: (înv) ațist. 21 (Înv) Șir de mărgele. 22 (Lpl) Feluri (sau culori) diferite de ață (2). 23 (Lpl) Zdrențe. 24 (Pan) Fir de păianjen. 25 (Pan) Fibră din tulpina unei plante. 26 (Pan) Fir format la păstaia plantelor leguminoase când se maturizează. 27 (Pan) Fibră din came. 28 (Pop; îs) Ața limbii Membrană care unește partea inferioară a limbii cu gura Si: (pop) frâul limbii. 29 (Îs) Ața buricului Cordon ombilical. 30 (Înv; îs) Ața cuțitului Fir de metal care se desprinde prin continuă ascuțire. 31 (Pex; înv) Frânghie. 32 (Îrg; îs) Ațele ițelor Sfori de scripeți la războiul de țesut. 33 (Țes; îrg) O parte a urzitoarei. 34 (Țes; îrg) O parte a sucalei. 35 (Înv) Nojiță. 36 (înv) Funie cu care se trage clopotul. 37 (Înv; pex) Bătaie de clopot. 38 (Înv; îs) Ața zidarului Fir cu plumb. 39 (Înv; îe) Ca pe ~ în linie perfect dreaptă. 40 (Înv; îae) Foarte bine. 41 (Înv; îlav) ~ la... Drept la... 42 (Înv; îe) A merge ~ A merge direct, fără ocolișuri. 43 (Îrg) Fitil. 44 (Bot; reg; îc) Ața-apei Mușchi din familia batramiaceelor, înalt de 10 cm, de culoare verde-gălbui, ce crește în tufe dese, pe malul apelor (Philonitis fontana). 45 (Bot; reg; îae) Mușchiul Minium fontanum. 46 (Bot; reg; îae) Mătasea-broaștei. 47 (Bot; reg; îc) ~-de-mare Plantă acvatică, cu tulpină și frunze filiforme și flori verzui, care crește în ape limpezi sărate (Ruppia rostellata). 48 (Iht; îac) Peștișorul marin Nerophis ophidion teres, cu corpul filiform.

castravete sm [At: BIBLIA (1688), 101/2 / V: crasta~, crăstăv~ / Pl: ~eți / E: castraveți (pll) castraveț < bg краставица] 1 (Bot) Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus). 2 (Prc) Fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. 3 (Îe) A vinde ~eți la grădinar A da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 4 Castravecior (2). 5 (Bot; reg) Plesnitoare (Ecbalium elaterium). 6 (Zlg; îc) ~-de-mare Holoturie (Zygophylum fabago).

călúț sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, (reg) căiúți / E: cal + -uț] 1-2 (Șhp) Cal (1) (mic) Si: căiuț (1-2), călușel (1-2), călușor (1-2). 3 Nume al mai multor specii de lăcuste (lăcustă verde, cosaș, cosaș verde, cosaș mare, cosaș mic, cosariu, cobiliță, cobilițariu, scăluș) nedefinite mai îndeaproape. 4 (Îc) ~-de-apă Libelulă. 5 (Îc) ~-gălbiu, -pestriț, -roșietic Specie de lăcuste nedefinită mai îndeaproape Si: călușel (4). 6 (Îc) ~-de-iarbă Specie de lăcuste nedefinită mai îndeaproape Si: călușel (5). 7 (Îc) ~-de-mare Cal (37)-de-mare.

cățel sm [At: ANON. CAR. / V: ăl / Pl: ~ei / E: ml catellus] 1 Pui de câine (de curând născut, care încă suge). 2-3 (Pan; șhp) Câine (mic). 4 (Îe; îlav) (A pleca) cu ~, cu purcel (A pleca) cu întreaga familie și cu tot ce are. 5 (Îs) Ușa ~ului Ușă secretă. 6 (Zlg; îc) ~ul-pământului Orbeț (Spalax microphthalmus). 7 (Zlg; îc) ~-de-mare Corosbină (Blennius sanguinolentus). 8 (Zlg; îc) ~-de-frasin (sau ~ul-frasinului) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 9 (Îe) A asculta la ~ul-pământului A dormi adânc. 10 (Îae) A fi mort. 11 (Pan) Pui de orice alt animal (sălbatic) care seamănă cu câinele (lup, urs, vulpe etc.). 12 (Fig) Om lingușitor și fără scrupule. 13 (Fig) Expresie de dezmierdare adresată unui copil. 14 (Ent) Larvă de albină. 15 (Med; pop; șîc ~ei (-de-turbă) Boală la om (sau la vite) sub forma unor bășicuțe ce se fac sub limbă, primăvara. 16 (Med; pop; îae) Vine de sub limbă, pe care sunt înșirate mai multe formațiuni. 17 (Îe) A-i face cuiva ~ei pe inimă A-l supăra rău. 18 (Bot; mpl) Parte a unei căpățâni de usturoi. 19 (Țes; Ban) La râșchiat, unitate de măsură a firelor din motcă, egală cu 20 de jerbe (sau cu 60 de fire). 20 Dinte aflat la coada coasei, perpendicular pe aceasta, care intră într-o scobitură. 21 (Îdt) Parte în care intră veriga unei uși. 22-23 Parte (crestată) a cheii, care intră în gaura cheii. 24 (Țes) Scândurică cu crestături folosită pentru a opri sulurile războiului de țesut să dea înapoi Si: cordenci, cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. 25 (La construcții) Butuc pe care se sprijină o parte orizontală a unei mașini motrice care transmite mișcarea. 26 Capăt al unui stâlp, cioplit pentru a intra în scobitura altui lemn. 27 Zimț. 28 Trăgătoare care se întrebuințează la descălțatul cizmelor Si: slugă. 29 Stâlp. 30 (Trs; Mol) Piesă de metal găurită. 31 (Mol) Fire de barbă lăsate să crească numai sub buza inferioară Si: muscă. 32 (Ast; pop) Câinele-mic. corectată

câine sm [At: MOXA, 363/29 / V: (reg) câne[1] / Pl: ~ni / E: ml canis] 1 Mamifer carnivor din familia canidelor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris) 2 (Irn; îe) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca ~le cu pisica sau a se mânca ca ~nii Se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc și se ceartă întruna. 3 (Îe) A tăia frunză la ~ni A trândăvi. 4 (Îae) A nu avea nici o ocupație. 5 (Îe) A trăi ca ~le la stână A trăi bine. 6 (Îe) Nu e nici ~ nici ogar Nu are o situație clară. 7 (Îae) Nu aparține unei categorii determinate. 8 (Îe) Nu-i numai un ~ ciunt de coadă Aspectul în discuție este comun și altora. 9 (Îe) Viață de ~ Viață grea, plină de lipsuri. 10 (Irn; îe) Umblă ~nii cu covrigi (sau colaci) în coadă E mare belșug. 11 Epitet dat unui om rău. 12 (Ast; pop; îc) ~le-Mare Numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius). 13 (Ast; pop; îc) ~le-Mic Numele unei constelații boreale, situate între Hidra și Orion. 14 (Zlg; îc) ~-de-mare Rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achantias vulgaris). 15 (Ent; îc) ~le-babei Larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. 15 Masa de lucru a dogarului. corectată

  1. cânecâne Ladislau Strifler

corb1 sm [At: PSALT. HUR. 304/9 / Pl: ~i / E: ml corvus] 1 Pasăre semirăpitoare, omnivoră, din familia corvidelor, mai mare decât cioara, cu pene negre, lucioase, cioc și picioare puternice Si: croncan (Corvus corax). 2 (Îe) A crăpa ouăle ~ului sau A îngheța ouăle sub ~ A fi foarte frig. 3 (D. o persoană; îe) A face treabă sau slujbă ca ~ul A nu se ține de cuvânt. 4 (Îae) A nu fi de nici un ajutor. 5 (Îe) Negru ca ~ul Foarte negru. 6 (Orn; îc) ~-albastru Dumbrăveancă. 7 (Orn; îc) ~-de-mare Cormoran. 8 (Orn; îc) ~de-noapte Pasăre cu capul și ceafa negre, spinare cenușie și pântece alb-cenușiu (Nycticorax nycticorax). 9 (Îc) ~de-arătură Cioară-bălțată-de-câmpie. 10 (Îs) Zilele ~ului Perioadă cuprinsă între 19 și 24 martie, când este foarte frig. 11 (Reg) Vultur. 12 (Arg) Țigan. 13 (Prt) Cal slab, care nu mai este bun de nimic. 14 (Iht) Pește de mare, de culoare brună, cu cap mare și bot gros, rotunjit (Corvina nigra). 15 (Bot) Varietate de struguri pentru vin, cu boabe mari, negre și tari Si: crăcănată. 16 (Îc) ~-ciorăsc Struguri cu boabe mici și rare, asemănători cu stafidele. 17 (Ast; art) Constelație din emisfera australă.

crin sm și, rar, sn [At: DOSOFTEI, V. S. 140/1 / V: (reg) clin sm / Pl: ~i și (rar, sn) ~uri / E: vsl криноу, bg крину, srb krinu cf crâm] (Bot) 1 sm (Șîc) ~ alb (sau de grădină) Plantă erbacee ornamentală, din familia liliaceelor, cu flori, în formă de pâlnie, care cresc în vârful unui lujer, cu petale mari, albe și strălucitoare și cu miros plăcut și puternic Si: (reg) lilie, lilie-albă, liliom, liliom alb, liliu, paparoase, stânjenei albi (Lilium candidam). 2 sm (Șîc) ~ de pădure (sau pestriț, sălbatic) Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina dreaptă și cu flori roz-violet, cu pete purpuriu închis și plecate în jos Si: (reg) aior, aișor, aișor-galben, alior, ain-de-pădure, cerluia turcească, fiere, leurdă, lilie, răsfug, usturoi, usturoiță (Lilium Martagon). 3 sm (Îc) ~-albastru Plantă erbacee din familia liliaceelor (Agapanthus umbellatus). 4 sm (Îc) ~-de-baltă Plantă erbacee din familia butomaceelor Si: (reg) fânul câinelui, garoafă de baltă, ghiocel, micșunea de baltă, micșuneaua apei, papură (de) rogojină, păpurică, pipirig înflorit, roșățea, țipirig cu flori (Butomus umbellatus). 5 sm (Șîc) ~-de-apă (sau ~-de-august, ~-de-sacsin, ~-francez, ~ul-fânului-alb, ~-grecesc) Plantă erbacee din familia liliaceelor (Hosta plantaginea). 6 sm (Îc) ~-de-toamnă (sau ~ul-fânului-albastru) Plantă erbacee din familia liliaceelor (Hosta ventricosa) Si: (reg) cală. 7 sm (Îc) ~-galben (sau ~de-toamnă, ~i-broștești, ~ul-fânului) Plantă erbacee din familia liliaceelor Si: (reg) dreț-galben, stânjeni, stânjeni galbeni (Hemerocallis lilio-asphalelus). 8 sm (Șîc) ~-galben (sau ~de-toamnă, roșu, ~ul-broaștei, ~ul-fânului, ~ul-focului) Plantă erbacee din familia liliaceelor Si: frunză lată, găitane, galbene, lalele, lilion, lilion galben, păpurică galbenă, păpușoraș, stânjen roșu, stânjenel, stânjenel galben, șuvar sălbatic, tulipan galben, tulipani (Hemerocallis fulva). 9 sm (Îc) ~-roșu Plantă erbacee din familia amarililacee (Amaryllis belladona). 10 sm (Șîc) ~-galben (sau ~-de-toamnă, ~-roșu, ~ul-fânului, ~ul-focului) Plantă erbacee din familia liliaceelor Si: (reg) casiță, căciță galbenă, cosiță galbenă, frunză lată, găitane galbene, lalele, liliom, liliom galben, păpurică galbenă, păpușoiaș, solele, stânjen roșu, stânjeni, stânjenel, stânjenei galbeni, șuvar sălbatic, tulipani, tulipan galben (Hemerocallis fulva). 11 sm (Reg; șîc) ~-albastru Stânjenei (Iris florentina). 12 sm (Reg; șîc) ~-albastru, ~-vânăt Stânjenei (Iris germanica). 13 sm (Reg; șîc) ~-galben Săbioară (Iris germanica). 14 sm (Reg; îc) ~-de-apă, ~-galben Stânjeni (Iris helophila). 15 sm (Reg; îc) ~-galben (sau ~de-apă) Stânjeni (Iris pseudacorus). 16 sm (Reg; îae) Rățișoare (Iris humila). 17 sm (Reg; șîc) ~-de-munte Larice (Larix decida). 18 sm (Reg) Coroana împăratului (Fritallaria imperialis). 19 sm (Reg; îc) ~-de-apă Obligean (Acarus calanues). 20 sm (Reg; îc) ~-de-apă (sau ~-vânăt) Săbiuță (Gladialus unbricatus). 21 sm (Reg; îc) ~-de-mare Nufăr alb (Nymphara alba). 22 sm (Reg; îc) ~-mărmurit Lalea pestriță (Fritillaria nieutalis). 23 sm (Reg; îc) ~-roșu Gladiolă. 24 sm (Reg; lpl; șîc) ~i-galbeni Crăițe (Tagetes erecta). 25 sm (Reg; lpl; îae) Crăițe (Tagetes patula). 26 sm (Reg; îc) ~ul mâței Brândușă-de-toamnă (Calchicucu autumnale). 27 sm (Reg; îc) ~ul-nevestei Cârciumărese (Ziunia elegans). 28 sn (Îc; lpl) ~i-de-mare Crinoide (1). 29 sn (Lsg; îae) Crinoid (2).

cuțit sn [At: TETRAEV. (1574), 248/ V: (reg) ât / Pl: ~e / E: ml *cotitus sau *acutitus (<acutire<acutus)] 1 Instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc. 2 (Îe) A avea pâinea și ~ul (în mână) A avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. 3 (Îe) A fi (certat sau a se avea) la ~e (cu cineva) A fi sau a ajunge[1] dușman neîmpăcat (cu cineva). 4 (Îe) A pune cuiva ~ul la gât A sili (pe cineva) să facă ceva. 5 (Îe) A-i ajunge (cuiva) ~ul la os A ajunge la capătul puterilor. 6 (Îae) A fi într-o situație dificilă, precară. 7-8 (Îe) (A fi pe) (o) muchie de ~ (A se afla într-o) situație gravă, dificilă, la un pas de un deznodământ nedorit. 9 (Îe) A-i da (sau a-i trece) cuiva un ~ prin inimă A simți o durere adâncă. 10 Cuter (3). 11 Bisturiu. 12 (Pex) Intervenție chirurgicală. 13 (Pex) Lovitură de cuțit (1). 14 (Fig; pex) Junghi. 15 (Fig; spc) Pneumonie. 16 Piesă tăioasă de metal la diverse mașini sau unelte. 17 (Îs) ~ de plug Parte a plugului care taie brazda în plan vertical, fiind situată înaintea trupiței Si: (reg) cuțitoaie (5), custură. 18 Piesă principală a cântarului, sensibilă la cea mai ușoară atingere, care indică greutatea unui corp. 19 Piesă componentă a unor aparate de conectare, care realizează o legătură electrică. 20 (Pop; îe) A descânta de ~ A vrăji cu un cuțit pentru a lua durerile. 21 (Pop; îe) A se afla pe ~ A se afla în ceasul morții. 22 (În superstiții, vrăji; îe) A pune cuiva ~ul sau a ursi un ~ A blestema pe cineva, prin formule vrăjitorești, să aibă dureri ca de rană de cuțit. 23 (Pop; îe) A pune (pe alții) la ~e A învrăjbi. 24 (Înv; îs) ~ pieziș Unealtă cu care rotarul netezește lemnul rotunjit cu scoaba. 25 (Îs) ~ de strung Unealtă cu vârful tare (de oțel special călit) cu care se strunjesc uneltele (de lemn, de metal etc.). 26 (Înv; imp) Sabie. 27 (Zlg; șîc) ~-de-mare Lamelibrahiat cu valvele de forma plăselelor de briceag, care trăiește în Marea Neagră (Solen marginatus). 28 (Îe) A lua (pe cineva) în ~e A-l ciopârți. 29 (Pop) Pneumonie. 30 (Pop; îe) A zăcea sau a boli de ~ A fi bolnav în urma vrăjilor cu cuțitul (22). 31 (Pop; îe) A descânta de ~ A vrăji cu un cuțit cununat pentru a dezlega vraja cu cuțitul. 32 (Îe) A-i intra (cuiva) un ~ la inimă A fi cuprins de un fior rece. 33 (Îae) A fi năpădit de griji 34 (Îe) A i se pune cuiva un ~ în inimă A fi cuprins de frică. 35 (Îe) A fi pe ~ A fi pe moarte. 36 (Îe) A-i sări ~ul din teacă A fi la ananghe. 37 (Tip) Mașina de tăiat hârtia și cărțile. 38 Cuțit de lemn cu care se taie mămăliga sau cașul. 39 (Îs) ~ul pieziș al rotarului Unealtă cu care se strunjesc obiectele din lemn, metal etc. 40 (La războiul de țesut) Cuțitul cu care se bat betele. 41 Limba melițoiului. 42 (Îs) Vârful ~ului Alesătură. 43 (Îe) A fi (sau a sta) pe ~e A fi nerăbdător să plece sau să afle ceva. corectată

  1. junge → ajunge — Ladislau Strifler

doámnă sf [At: (a. 1462), ap. TDRG / Pl: ~ne / E: ml dom(i)na] 1-2 Soție a unui domnitor sau a unui boier. 3 (Pgn) Soție. 4 Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. 5 (Îs) ~ de onoare Femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei regine, al unei prințese. 6 Stăpână a unei case, a unei gospodării. 7 (Bot; reg; îc) ~-mare sau ~a-codrului Mătrăgună (Atropa belladona). 8 (Bot; reg; lpl) Cârciumărese (Zinnia elegans).

drac sm [At: PSALT. HUR. 60r/24 / Pl: ~aci / E: ml dracoșarpe, balaur”] 1 Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău Si: demon, diavol, necuratul, satan, tartor, (îvr) belzebut, (pfm) naiba, (pop) aghiuță, benga, fareon, iazmă, idol, împielițatul, mititelul, micuțul, michiduță, nechematu, nefârtitul, neghiniță, nespălatul, nichipercea, pârdalnicul, procletul, pustiul, pârlea, sarsailă, tichiuță, vătafu, vicleanu, zmeu, cel-de-pe-comoară, cel-din-iarbă, duh necurat, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-tămâia, ucigă-l-toaca, (înv) împiedicatu, nepriitorul, chima-răului, chima-necazului, (îrg) afurisitu, arie, carcandilă, codea, (în)cornoratu, crucilă, hârdache, iscariot, iuda, ișpicu, întunecatu, lighioană, năchifor, năpustiul, neprietenul, pocitul, pocnetul, potca, rău, scalor, slabu, soca, spurc, spurcatul, spurcătură, șeitan, șotcă, ucigan, ucigașu, vrăjmaș, (îvr) al-ucigașului, arde-l-ar-focul, ăl-cu-coadă, ăl-din-piatră, bată-l-crucea, bată-l-crucea-și-tămâia, crucea-să-l-dărâme, despuie-l-crucea, măr-rău, mutul. 2 (Tlg; art) Înger revoltat contra lui Dumnezeu, prinț al demonilor, întruchipare supremă a răului, în tradiția iudaică și creștină Si: diavolul, Lucifer, Satana. 3 (Îe) Nici pe ~ul să-l vezi, nici cruce să-ți faci Să te ferești de omul îndoielnic. 4 (Îae) Să nu pierzi în loc să câștigi. 5 (Îe) A fi ~ul gol (sau împielițat) A fi rău, afurisit. 6 (Îae) A se descurca în orice situație. 7 (Îal) A fi poznaș. 8 (Îs) Omul (sau salba sau poama) ~ului, om al ~ului Om rău. 9 (Îas) Om descurcăreț. 10 (Îe) A se teme de ceva ca de -ul (sau ca ~ul de tămâie) A se teme foarte tare de ceva. 11 (Îe) A se uita la cineva ca la ~ul A se uita la cineva cu dușmănie. 12 (Îae) A se uita la cineva cu frică. 13 (Îe) E tot un ~ E același lucru. 14 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~aci A fi prost dispus. 15 (Îae) A fi energic, neastâmpărat. 16 (Îe) Parcă a intrat ~ul în el Se spune despre cineva mânios. 17 (Îae) Se spune despre cineva care are o energie inepuizabilă. 18 (Îae) Se spune despre cineva care a căpătat un viciu. 19 (Îe) A băga (pe cineva) în ~aci (sau în toți ~acii) A intimida (pe cineva). 20 (Îae) A face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). 21 (Îe) A fi un ~ la mijloc Se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate. 22 (Îae) Se spune când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit, a unei situații încurcate. 23 (Îe) Și-a băgat (sau și-a amestecat) ~ul coada Se zice când o situație care părea clară devine complicată pe neașteptate. 24 (Îe) A trage pe ~ul de coadă A fi foarte sărac. 25 (Îe) A căuta pe ~ul A intra singur într-o încurcătură. 26 (Îae) A-și provoca singur neplăceri. 27 (Îe) A da de (sau peste) ~ul A o păți. 28 (Îe) A vedea (sau a-și găsi) pe ~ul A o încurca. 29 (Îe) A căuta pe (sau a fugi de) ~ul și a da de tată-său A ajunge într-o situație și mai rea decât cea anterioară. 30 (Îe) A trimite (pe cineva) la ~ul, a da ~ului A blestema (pe cineva), pomenind de diavol. 31 (Îe) A trimite (pe cineva) de la -ul la tată-său A purta (pe cineva) de colo până colo. 32 (Îe) A cere pe ~ul și pe tată-său, a cere cât ~ul pe tată-său A cere (pe ceva) un preț exorbitant. 33 (Îe) A face pe ~u-n patru, a face și pe ~ul A face tot posibilul. 34 (Îe) A da (sau a lăsa) ~ului (pe cineva sau ceva) A abandona (pe cineva sau ceva). 35 (Îae) A renunța definitiv (la cineva sau la ceva). 36 (D. persoanele dezagreabile; adesea în imprecații; îe) A se duce ~ului A se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut). 37 (D. bunuri; îae) A se pierde. 38 (Îe) A se duce la ~ul A pleca unde vrea fără să știe nimeni unde și fără ca cineva să mai vrea să-l revadă. 39 (Îe) A-l lua ~ul (sau ~acii, mama ~ului) Se zice când este amenințat cineva. 40 (Îae) A muri. 41 (Îae) A o păți. 42 (Îs) La ~ul! Formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța definitiv la ceva. 43 (Îas) Exclamație care exprimă o nemulțumire. 44 (Îs) Pe ~ul! Nimic! 45 (Îs) Al ~ului! sau ptiu, drace! Exclamație care exprimă uimire. 46 (Îas) Exclamație care exprimă enervare. 47 (Îas) Exclamație care exprimă admirație. 48 (D. ființe; îe) A nu avea nici pe ~ul A fi perfect sănătos. 49 (D. lucruri; îae) A fi în stare perfectă. 50 (Îe) Lucru ~ului Lucru dificil, care creează neplăceri. 51 (Gmț; irn; îs) Iarba (sau buruiana, tămâia) ~ului Tutun. 52 (Îe) A face și pe ~ul A face orice. 53 (Îlav) La ~u-n praznic, la mama ~ului, unde și-a înțărcat ~ul copii, unde și-a spart ~ul opincile Într-un loc foarte îndepărtat, precizat sau nu. 54 (Îlav) Al ~ului (de...) Foarte rău. 55 (Îae) Dificil. 56 (Îae) Incomod. 57 (Îae) Peste măsură de... 58 (Îae) Energic. 59 (Îae) Descurcăreț. 60 (Îe) (Așa) de-al ~ului Fără nici un motiv întemeiat. 61 (Îae) Din răutate. 62 (Pop; îe) Scoate ~ace ce-ai furat, că te duc la spânzurat! Se zice când nu găsești un lucru pierdut. 63 (Fig) Om vicios. 64 (Fig) Om crud. 65 (Fig) Om isteț. 66 (Fig) Om poznaș. 67 (Îc) ~-de-mare Pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărei primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). modificată

leu1 sm [At: COD. VOR2 391 / Pl: lei / E: ml leo] 1 Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu blană scurtă de culoare gălbuie, și cu coamă bogată în jurul capului doar la mascul, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia meridională Si: (tcî) aslan (Panthera leo). 2 (În basme; îs) ~ paraleu Leu (1) mare și cu o putere extraordinară. 3 (Fig; șîs pui de ~) Om curajos, viteaz. 4 (Fig) Om agresiv, rău, crud etc. 5 (Îs) Partea ~lui Cea mai mare parte sau cea mai valoroasă pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași la împărțirea unui bun. 6 (Pgn; îas) Cea mai importantă, cea mai valoroasă parte a unui lucru. 7 Reprezentare plastică a leului (1). 8 (Rel; fig) Diavol. 9 (Rel; fig) lisus Hristos. 10 (Îc) ~-de-mare (sau, înv, ~-marin) Mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, cu coamă asemănătoare cu cea a leului (1), care trăiește pe coastele Americii de Sud Si: otarie (Otaria byronia). 11 (Îc) ~l-furnicilor Insectă răpitoare, cu corpul lung și subțire, asemănătoare cu libelula (Myrmeleon formicarius). 12 (Ast; art.) Constelație din emisfera boreală. 13 A cincea zodie a anului, situată între rac și fecioară, cuprinzând perioada între 23 iulie și 21 august Si: (pop) calul, gavădul (6). 14 Persoană născută în zodia leului (13). 15 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 15[1] (Reg; art) Melodie după care se execută dansul leul (15). 16 (Îc) Gura-~lui Planta Anthirrium majus.

  1. Numerotare incorectă a sensurilor: «15» după «15» — LauraGellner

măre1 i [At: M. COSTIN, ap. GCR I, 199/23 / V: ~ri (reg) ~o, ~le / E: cf ngr μωρέ (Vc lui μωρός) „prost, nebun”, bg море] (Pop) 1 (Urmat de un vocativ) Termen de adresare Vz bre, fă, măi. 2 Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. 3 Cuvânt care exprimă mirarea, nedumerirea, surprinderea. 4 Cuvânt care exprimă mâhnire. 5 Cuvânt care exprimă admirație.

scorpie sf [At: CORESI, EV. 30 / V: (reg) ~rtie, șc~, șcuorpă, șcurpie / Pl: ~ii / E: slv скорпиꙗ cf ngr σκορπίος] 1 (Îvp) Scorpion (1). 2 (Pop; mai ales art) Scorpion (2). 3 (Mai ales în basme; adesea și ca np) Ființă fantastică cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase Si: (reg) scorpioană. 4 (Pop; îe) A bea (sau a mânca) ca o ~ A bea (sau a mânca) foarte mult, cu lăcomie. 5 (Fam; dep) Persoană (mai ales femeie) foarte rea (și extrem de urâtă). 6-7 (Reg; dep) Vită rea (sau slabă). 8 (Reg) Viperă (Pelias berus). 9 (Reg) Specie de șarpe nedefinit mai îndeaproape. 10 (Reg) Broască țestoasă (Testudo graeca și ibera). 11 (Iht; îc) ~-de-mare Pește teleostean marin, lung până la 30 cm, cu corp greoi, acoperit cu solzi mici cafenii-cenușii, cu pete întunecate și cu țepii înotătoarelor venicoși Si: porc-de-mare (Scorpaena porcus). 12 (Orn; reg) Pescărel (Cinclus cinclus). 13 (Reg) Nume generic pentru vietăți. 14 (Reg) Lemn putred și găunos. 15 (Reg) Bucată de gheață care plutește pe mijlocul unei ape. 16-17 (Înv) Harapnic (1-2).

stea sf [At: PSALT. HUR. 115v/20 / V: ~a / Pl: ~ele / E: ml stella] 1 Corp ceresc cu lumină proprie format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată. 2 (Sens curent) Orice corp ceresc (cu excepția Lunii și a Soarelui) care strălucește noaptea pe bolta cerească. 3 (Îs) ~ cu coadă (sau cu coamă, cometă) Cometă (1). 4 (Îs) ~ căzătoare (sau ce cade) Meteor. 5 (Îs) ~ua ciobanului Luceafărul de seară. 6 (Îas; șîs ~ua serei) Planeta Venus. 7 (Îas; șîs ~ua păstorilor, ~ua dimineții) Luceafărul de dimineață. 8 (Îs) ~ua porcului Aldebaran. 9 (Îe) A vedea ~ele verzi Exprimă o durere insuportabilă pe care cineva o încearcă în urma unei lovituri, a unei strânsuri etc. puternice. 10 (Îc) A-i sări cuiva ~ele verzi A fi foarte obosit. 11 (Îe) A fi ca picat din ~ele Exprimă admirația pentru frumusețea unui om. 12 (Îe) A sta (a ședea, a rămâne) cu dinții la ~ele Exprimă starea oamenilor leneși (care rabdă de foame). 13 (În credințele populare) Stea (2) care se crede că ar aparține fiecărui om determinându-i destinul, viața etc. și care cade când acesta moare. 14 (Pex) Soartă (2). 15 (Îe) A crede în ~ua sa A fi optimist. 16 (Îe) A se naște sub o ~ norocoasă (sau rea) A (nu) avea noroc. 17 (Îe) Vai de ~ua mea (sau a ta, a lui etc.) Exprimă o amenințare sau un sentiment de compătimire. 18 Epitet dat femeii iubite. 19 (Fig) Artistă (de cinema) de (mare) renume (care deține rol principal într-un spectacol) Si: star1, vedetă. 20 Obiect alcătuit dintr-un disc de lemn, de carton etc. cu multe colțuri, bogat împodobit (și fixat într-o coadă de lemn) cu care umblă colindătorii în timpul sărbătorilor de Crăciun. 21 Colind de Crăciun cu un astfel de obiect. 22 (Îs) Cântec de ~ Colinde de origine creștină cântate de copii din prima seară a Crăciunului până în ziua de Bobotează. 23 (Îe) A umbla (sau a se duce etc.) cu ~ua A colinda cu steaua (20). 24 Semn distinctiv în formă de ~ (1) al unei funcții, al unei demnități sau al unui grad. 25 (Pex) Decorație care reprezintă acest semn. 26 (De obicei udp „de” care arată materialul din care este alcătuit) Ornament, podoabă în formă de stea (1). 27 (Teh; șîs ~ua roții) Parte a unei roți cuprinsă între bandaj și fus. 28 (Tip) Asterisc (1). 29 Pată albă de păr pe fruntea unui animal Si: țintă, steluță (12), (îvp) stemă (10). 30 (Îe) A fi (sau a avea) ~ în frunte A fi (sau a se considera) superior altora prin însușiri fizice, morale, intelectuale etc. deosebite Si: (îvp) a fi cu steaua (1) în frunte. 31 Rotocol mic de grăsime de pe suprafața unui lichid. 32 (Reg) Fulg de zăpadă. 33 (Îvr) Pistrui. 34 (Reg) Pată mai deschisă pe unul dintre incisivii calului. 35 (Bot; reg; lpl) Cornaci (8) (Trapa natans). 36 (Bot; reg; lpl) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 37 (Bot; reg; îc) ~ua-bălții Drențe (Callitriche verna). 38 (Bot; reg; îc) ~ua-fetei Steluță (15) (Stellaria nemorum). 39 (Bot; reg; îc) ~ele-chineze Săpunele Vz: săpunel (Aster novae-angliae). 40 (Bot; reg; îac) Scânteiuțe (Aster novi-belgii). 41 (Bot; reg; îc) ~ua-pământului Ciupercă de pământ sferică, de culoare brună, înconjurată la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus). 42 (Zlg; îc; lpl) ~-de-mare Clasă de echinoderme marine, cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea). 43 (Zlg; îac; lsg) Animalul din această clasă Si: asteridă (1).

știu1 sf [At: CANTEMIR, IST. 20 / V: (îrg) ștu~ / Pl: ~iuci, (rar) ~iuce / E: bg щука, srb štuka] 1 Pește răpitor de apă dulce, cu corpul alungit și turtit lateral, cu botul în forma unui cioc de rață și cu gura mare, cu numeroși dinți (Esox lucius). 2 (Pop; îlav) Când o cânta ~ca în baltă Niciodată. 3 (Olt; d. cai; îe) A se face ~ A slăbi din cauza lipsei de hrană. 4 (Îc) ~-de-mare Pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui (2), cu spinarea verzuie și partea ventrală albă și cu botul de forma unui cioc lung (Belone belone). 5 (Fam; fig; gmț) Pantof cu vârful asemănător unui bot de știucă1 (1).

știu2 sf [At: BUL. FIL. IX, 99 / Pl: ~iuci / E: ger Stuka] (Pop) Avion german de bombardament, folosit în al doilea război mondial.

vornic sm [At: (a. 1404) DERS / V: (înv) dv~, ~nec / Pl: ~ici / E: vsl дворьникъ] 1 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~, marele ~, ~ul cel mare, înv vel-~) Mare dregător în sfatul domnesc, însărcinat cu administrarea curților domnești din întreaga țară, având dreptul de jurisdicție asupra curtenilor și slujitorilor domnești care depindeau de acestea, precum și, în unele perioade, atribuții militare. 2 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII și în Țara Românească, în sec. XVII-XVIII; șîs ~ de Țara de Jos, mare ~ de Țara de Jos, marele ~ de Țara de Jos, ~ de Țara de Sus, mare ~ de Țara de Sus, marele ~ de Țara de Sus) Fiecare dintre cei doi mari dregători cu rang de vornic (1) care aveau aceleași atribuții și care își exercitau activitatea asupra unei jumătăți de țară. 3 (În sec. XVIII; în Țara Românească șîs vel-~ al treilea, vel-~ al patrulea) Fiecare dintre cele două mari dregătorii atribuite vornicilor (2). 4 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs ~ al doilea sau, înv, vtori-~) Subordonat al un vornic (1). 5 (În sec. XVIII-XIX, până la Unirea Principatelor) Titlu onorific, fără funcție, recunoscut sau acordat de domnie unor mari boieri. 6 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII; îs) ~ul doamnei (ori despre doamna) sau ~ul haremului, ~ de harem Dregător din suita doamnei, care se ocupa cu protocolul oficial al funcționării curții acesteia și cu administrarea veniturilor care îi reveneau din patrimoniul domnesc. 7 (Mol; din sec. XV până la Regulamentul Organic; îs) ~ de poartă (sau de gloată) Dregător care funcționa la Poarta domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea litigiilor, stabilindu-le pe cele care trebuiau înfățișate divanului domnesc, și în participarea la hotărniciile de moșii. 8 (Mol; la sfârșitul sec. XVIII și în epoca regulamentară; îs) (Vel-)~ de aprozi Mare dregător, de la curtea domnească, care avea atribuții judecătorești, urmărind prezentarea litigiilor în sfatul domnesc și executarea hotărârilor acestuia, precum și sarcina administrării închisorii datornicilor. 9 (Sfârșitul sec. XIII și începutul sec. XIX; îs) (Marele sau vel-)~ de poliție sau al poliției Dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări, București și Iași. 10 (În Țara Românească, la sfârșitul sec. XVIII și în prima jumătate a sec. XIX; în Moldova, în prima jumătate a sec XIX; îs) (Mun)Vel-~ al obștirilor sau (Mol) (mare ori vel-)~ de obște sau al obștii Mare dregător din sfatul domnesc care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești, mai ales succesorale. 11 (Înv; pex) Conducător (1). 12 (În perioada regulamentară; șîs marele ~ sau ~ul cel mare, înv, marele ~ al trebilor dinlăuntru, marele ~ dinlăuntru, ~ul pricinilor dinlăuntru, ~ul dinlăuntru) Ministru de interne. 13 (În perioada regulamentară; îs) ~ al temnițelor (ori de temniță, de închisori) sau ~ul temnițelor (sau închisorilor) Persoană care avea în sarcină conducerea și administrarea tuturor închisorilor. 14 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova) Reprezentant al domniei în târguri, la curțile domnești și în ocoalele dependente de acestea, care avea atribuții judecătorești, administrative și fiscale. 15 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova; îas) Locțiitor și subordonat al celor doi mari vornici (2) în orașele lor de reședință, având aceleași atribuții. 16 (Sfârșitul sec. XVII și prima jumătate a sec. XVIII; îs) (Marele) ~ de Târgoviște Locțiitor al domnului, în cea de-a doua capitală a Țării Românești. 17 (În sec. XVI-XVIII; șîs ~ de Câmpulung) Dregător domnesc în ocolul autonom Câmpulung Moldovenesc, având atribuții judecătorești și administrative, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele cincisprezece sate ale ocolului. 18 (În sec. XVII și până la Regulamentul Organic; îs) ~ de Vrancea Dregător domnesc al zonei autonome Vrancea, subordonat starostelui de Putna și marelui hatman, având atribuții judecătorești, administrative, fiscale și de supraveghere a hotarului, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele douăsprezece sate ale Vrancei. 19 (Înv) Sol1. 20 (În Țara Românească, în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Subaltern, în județe, al marelui vornic (1), care avea atribuții judecătorești și fiscale, iar din sec. XVII și îndatoriri militare în timp de război Si: vornicel (1). 21 (Mol; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant al puterii centrale în satele domnești sau al stăpânului feudal în satele aservite, care avea atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (2). 22 (Mol; în ocoalele Vrancea și Câmpulung Moldovenesc; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant ales al obștilor sătești și subordonat al celor doi vornici (2), care avea aceleași atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (3). 23 (Mol; în perioada Regulamentului Organic și până la începutul sec. XX) Primar2 (al unui sat). 24 (Îrg) Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor, a dispozițiilor etc. Si: (înv) crainic2 (3), pristav. 25 (Pop; adesea determinat prin „mirelui” sau „miresei”) Vornicel (5) la nuntă. 26 (Trs) Membru al unui grup de flăcăi care pregătesc și merg cu jocul țurca la Crăciun, care are în grijă procurarea mâncării și a băuturii sau recită o colindă la terminarea jocului. 27 (Buc; îcs) De-a ~ul Joc de băieți în care cel ales conducător aruncă un băț în sus, iar ceilalți participanți încearcă să lovească bățul din zbor cu bețele lor, pentru a lua locul conducătorului.

vulpe sf [At: (a. 1449) DERS / V: hu~ / Pl: ~pi / E: ml vulpes] 1 Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust Si: vulpoaică (1) (Vulpes vulpes). 2 (Îc) ~-argintie Specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. 3 (Îe) A avea ochi de ~ A avea o privire vicleană. 4 (Îe) A tocmi ~a din pădure A negocia un lucru pe care nu îl ai (la îndemână). 5 (Îe) A umbla cu ~a în sac A recurge la procedee incorecte. 6 (Îe) A-i intra ~a în sac A nu mai ști ce să facă pentru a scăpa dintr-o încurcătură. 7 (Îae) A-și pierde cumpătul. 8-9 (Prc) Blana prelucrată a vulpii (1-2). 10 (Fig) Persoană vicleană, ipocrită. 11 (Reg) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, trebuie să-l dea flăcăilor din satul miresei. 12 Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 13 Ferestruică în acoperișul caselor țărănești prin care iese fumul din pod. 14 (Iht; îc) ~-de-mare Vatos (Raja clavata). 15 (Zlg; îc) ~a-deșertului Fenec2 (Fennecus zerda).

bengal, -ă adj. 1 Foc bengal = foc de artificii, puternic și viu colorat. △ Fig. Îți par banalități, fantezii ușoare, un foc bengal de cuvinte (DEMETR.). 2 Bengalez. • pl. -i, -e. /<fr. [feu de] Bengale; cuv. hindi.

bou s.m. 1 (zool.) Mascul adult, din familia bovinelor, castrat, folosit ca animal de tracțiune și pentru carne (Bos taurus); bourean; ext. taur. Prin munții și pădurile bătrîne... trăia un bou sălbatic (AGÂR.). ◊ Bou sur = bour (Bos primigenius). Bou moscat v. moscat. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) (toți) boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și a venit (sau s-a întors) vacă = se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească într-o problemă și care s-a întors mai puțin instruit sau lămurit decît plecase (deși a încercat, a făcut eforturi). A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). A lăsa (pe cineva) în boii lui = a renunța să mai convingă pe cineva, să mai discute. A băga boii în cîrd cu cineva v. băga. A(-i) lua (cuiva) caii (sau boii) de la bicicletă v. bicicletă. A pus carul înaintea boilor v. car. Greu la deal cu boii mici v. greu. Bou încălțat v. încălțat. A băga sau a-și pune boii în plug cu cineva v. plug. A sta (sau a rămîne, a se uita) ca boul la poarta nouă v. poartă. A da șapte boi și șapte vaci v. șapte. ♦ Fig. (injur.) Om mărginit la minte; om prost. 2 Compuse: bou-vagon = vagon de cale ferată în care se transportă vitele mari; (iht.) bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușiu-închis, cu capul gros și lățit, cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); (zool.) bou-de-baltă = numele a două specii de broască, una avînd pe pîntece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); (ornit.) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gîtul alb (Botaurus stellaris); bou-de-noapte = bufniță (Bubo bubo); (entom.) bou-de-apă = gîndac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = rădașcă (Lucanus cervus); boul-popii = buburuză (Coccinella septempunctata). 3 (reg.) De-a boul =joc de copii care constă în aruncarea repetată a unui băț. • pl. boi. /lat. *bŏvus = bos, bovis.

vornic s.m. 1 (în Ev. Med., în Țările Rom.; și mare vornic, marele vornic, vornicul cel mare, vel-vornic) Unul dintre cei mai importanți dregători din sfatul domnesc care, în anumite perioade, a avut sarcina de conducător al curții domnești, de locțiitor al domnului în probleme de judecată sau, în lipsa domnului, de comandant al armatei în timp de război. Pînă la cumplita domnia lui Aron Vodă... este scris letopisețul țării de Ureche vornicul (COSTIN). ◊ (Mare) vornic al Țării de Sus, (Mare) vornic al Țării de Jos = fiecare dintre cei doi mari dregători care își exercitau autoritatea asupra unei jumătăți de țară. (Mare) vornic al obștii (sau de obște) = mare dregător din sfatul domnesc, care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești. Vornic de poartă (sau de gloată) = dregător care funcționa la curtea domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea pricinilor, în stabilirea celor care trebuiau înfățișate Divanului domnesc și, uneori, în participarea la hotărniciile de moșii. Patru vornici de poartă sînt cu șederea dinafară de curte și desfac acolo pricinile cele mai mici (CANT.). (Vel-)vornic de aprozi = mare dregător de la curtea domnească, cu atribuții judecătorești, care prezenta pricinile în sfatul domnesc, urmărea executarea hotărîrilor acestuia și administra închisoriile datornicilor. Chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă pășeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să între în posturile de ispravnici și de vornici de aprozi (ALECS.). Vornic de politie (sau al politiei) = dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări românești, Moldova și Țara Românească. E în sfîrșit un vornic de politie, care ia o parte din sarcina agăi (DOC.). ♦ (în perioada Regulamentului Organic; și marele vornic, vornicul cel mare, înv., marele vornic al trebilor din lăuntru) Ministru de interne. Mare vornic, Costache Filipescu era unul dintre cei mai aleși prieteni ai lui Bălcescu (CA. PETR.). ♦ (în Ev. Med., mai ales în Mold.) Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. Vornicul de tîrg strînge dijma din toată marfa carea să vinde cu măsura și cu cumpăna (CANT.). 2 (înv., pop.) Primar al unui sat sau al unui tîrg; (înv., pop.) vornicel. Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic Era și un om de samă, un fruntaș... fusese vornic (EMIN.). ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel. Ion Lungul repetă starșina, Ion Lungu, mai strigă și vornicul (PER.). 3 (pop.) Vornicel la o nuntă țărănească. Atît mirele cît și mireasa prin vornicii lor cheamă cunoscuții și neamurile (POP.). • pl. -ci. / <slav. дворьникъ.

vulpe s.f. I 1 (zool.) Mamifer carnivor, sălbatic, din familia canidelor, de mărimea unui cîine, cu blana deasă, roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust, care se hrănește mai ales cu animale mici și cu păsări (Vulpes vulpes); vulpoaică. Au simțit vreo vulpe prin împrejur (SLAV.). ◊ Vulpe polară (sau albă) = (specie de) vulpe cu blana de culoare brună sau cenușie-albăstruie vara și albă iama, care trăiește în regiunile polare (Vulpes lagopus). Vulpe argintie = (speacie de) vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu, obținută prin selecție din vulpile canadiene (Vulpes fulva argentata). ◊ Expr. A tocmi vulpea din pădure = a neegocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemînă). Să nu mai tocmim vulpea din pădure; să nu ne mai certăm pe ceea ce nu are nimeni dintre noi (BOLL.). ◊ Compar. (cu aluzie la șiretenia animalului, la agerimea ochilor etc.) Patrioții... cu evlavie de vulpe, ca în strane șed pe locuri Și aplaudă (EMIN.). △ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. ♦ Blană de vulpe (prelucrată). Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului..., strîngînd pe sine scurteica de vulpe (SADOV.). ♦ Obiect de îmbrăcăminte confecționat din această blană. 2 Fig. Persoană vicleană, șireată, abilă. Ești tînăr încă, naiv, ăsta e vulpe bătrînâ, își face treburile cu dumneata (CĂL.). 3 Compuse: (iht.) vulpe-de-mare = pește marin, cu corpul rombic, turtit și lățit dorsoventral, acoperit cu spini, asemănător cu calcanul, din ficatul căruia se extrage vitamina A (Raja clavata); vatos; (zool.) vulpea-deșertului = fenec (Fennecus zerda). II 1 (reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. Plătește..., fără cea mai mică împotrivire, vulpea cerută (POP.). 2 (vit.) Varietate de struguri, cu ciorchinele lung, cu boabele dulci, de culoare roșie înainte de coacere (înșelătoare la privire), care produce un vin roșu. Avusese o vie, numai vulpe și mischet, la Dealul-Mare (BASS.). 3 (reg.) Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. • pl. -i. și hulpe s.f. /lat. vulpes, – is.

ANEMÓNĂ, anemone, s. f. 1. (La pl.) Gen de plante erbacee cu flori mari de diferite culori, care înfloresc de obicei primăvara (Anemone); (și la sg.) plantă care aparține acestui gen. 2. (Zool.; în sintagma) Anemonă-de-mare = actinie. – Din fr. anémone, lat. anemona.

ARÍCI1, arici, s. m. 1. Animal mamifer insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit cu țepi (Erinaceus europaeus). ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm marin cu corpul sferic, acoperit cu țepi (Echinus melo). 2. Instrument cu care se îndepărtează crusta depusă pe pereții unor canale. 3. (Mil.) Element de baraj împotriva tancurilor sau infanteriei, alcătuit din pari sau grinzi metalice dispuse cruciș. – Lat. ericius.

AȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comparare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi apoape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut tot. Viață cusută cu ață = viață plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion).Lat. acia.

CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, mai mare decât cioara, cu penele negre, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic; croncan (Corvus corax).Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. 2. Compuse: (Ornit.) corb-albastru = dumbraveancă; corb-de-mare = cormoran; corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și cu pântecele alb-cenușiu.(Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera australă. – Din lat. corvus.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

LEU1, lei, s. m. 1. Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie și cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia meridională (Panthera leo) ◊ (În basme) Leu-paraleu = leu mare și cu o putere extraordinară; fig. om curajos, viteaz. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare, cea mai valoroasă din împărțeala unui bun și pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași. ◊ Compuse: leu-de-mare = mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, având o coamă pe gât, piept și omoplat (Otaria byronia); leul-furnicilor = insectă asemănătoare cu libelula, ale cărei larve se hrănesc cu insecte (Myrmeleon formicarius).Fig. Om puternic, viteaz. 2. (Art.) Numele unei constelații. – Et. nec. Cf. lat. leo.

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus).Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

MÁMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. Compus: mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) múmă s. f.] – Lat. mamma.

MẮRE interj. (Pop.) 1. Cuvânt care exprimă: mirare; curiozitate; nedumerire; surprindere, uimire; admirație etc. 2. Termen de adresare: Măi, bre. ♦ Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. [Var.: mắri interj.] – Cf. alb. more, ngr. moré „prost, nebun”.

PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica).Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț. ◊ Expr. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A mâna porcii la jir = a dormi sforăind tare. N-am păzit (sau n-am păscut) porcii împreună = nu suntem egali spre a-ți permite gesturi de familiaritate cu mine. A îngrășa porcul în ajun = a încerca (zadarnic) să recuperezi în ultimul moment timpul multă vreme pierdut. A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci = a certa (pe cineva) cu vorbe aspre, injurioase. ♦ P. restr. Carne de porc (1). ♦ Compuse: porc-spinos (sau -ghimpos) = (la pl.) gen de mamifere rozătoare, sălbatice, de talie mijlocie, cu spatele și părțile laterale acoperite de spini lungi, puternici și cu pieptul și abdomenul prevăzute cu peri tari (Hystrix); (și la sg.) animal care face parte din acest gen; porc-de-mare = pește marin de culoare neagră, cu corpul acoperit de solzi ascuțiți care conțin venin (Scorpaena scrofa). 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, nerușinat, josnic, ticălos, mișel. ◊ Expr. Porc de câine = om de nimic, netrebnic, ticălos. – Lat. porcus.

SCÓRPIE, scorpii, s. f. 1. (Pop.) Scorpion (1). ♦ (În basme) Ființă cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. (Astron.; pop.) Scorpion (2). 3. Compus: scorpie-de-mare = pește teleostean marin cu aspect respingător, cu țepii înotătoarelor foarte veninoși (Scorpaena porcus). – Din sl. skorpija.

SÓCRU, socri, s. m. Tatăl unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. ◊ Socru-mare = tatăl mirelui. Socru-mic = tatăl miresei. ♦ (La pl.) Părinții unuia dintre soți, în raport cu celălalt soț. – Din lat. socrus (= socer).

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.

ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare înarmată cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață; mârliță (Esox lucius). ◊ Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., scr. štuka.

TRANDAFÍR, trandafiri, s. m. 1. Nume dat unor specii diverse de plante perene sau de arbuști ornamentali din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori divers colorate și plăcut mirositoare, folosite mult în industria parfumurilor (Rosa).Trandafir sălbatic = măceș. ◊ Compuse: (Bot.) trandafiri-de-munte = smirdar; Trandafir-galben = teișor (2) (Kerria-japonica); (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. 2. (În sintagma) Lemn de trandafir = lemnul unor arbori din America de Sud, din care se fac mobile de lux. 3. Cârnat din carne de porc tocată mare, cu satârul, și condimentată cu mult piper și usturoi. – Din ngr. triandáfillo „treizeci de foi” (apropiat, prin etimologie populară, de fir).

VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

VÚLPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes).Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal. 2. Fig. Persoană vicleană, șireată. II. 1. (Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. 2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 4. Compuse: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos; (Zool.) vulpea-deșertului = fenec. [Var.: húlpe s. f.] – Din lat. vulpes.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură (numită «ureche») prin care se trece ața; servește la cusut. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. ◊ Expr. A coase în urma acului (sau peste ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puțin în urma împunsăturii precedente, pentru a obține o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a umbla încet și cu mare grijă, șovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta ceva imposibil de găsit/ a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vînt iute și rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de gheață. SADOVEANU, O. VI 73. ◊ Compus: ac-de-mare = pește marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuințări practice; în expr.) Ac cu gămălie = ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuințat spre a fixa una de alta două bucăți de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăța ceva; bold. Ac de siguranță = ac îndoit, avînd la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuințat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată = ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să țină nodul cravatei. Ace de împletit = ace lungi și groase, cu ajutorul cărora se împletește; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate și rotunjite (ca să nu înțepe), întrebuințat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) = mică piesă în formă de ac, care se fixează la diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-i transmite vibrațiile produse prin alunecarea lui în șănțulețele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care servește la dirijarea roților unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contrașina respectivă. V. macaz. 5. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. Acul albinei. Acul scorpionului. ♦ (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos etc.). 6. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuțită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii lui-ace de brazi. CASSIAN, H. 26.

ANEMÓNĂ, anemone, s. f. 1. Dedițel. 2. (Numai în expr.) Anemonă-de-mare = actinie. Anemonele-de-mare... Adînc sub undele amare. Vor țese lumea lor suavă. BENIUC, V. 69.

ARÍCI, arici, s. m. 1. Animal mamifer, insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit pe deasupra cu ghimpi, în așa fel încît, strîns, pare un ghem țepos. Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină un arici – O mică vietate ghemuită. TOPÎRCEANU, P. O. 134. Toate lighioanele, pînă și cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși... toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. Ariciul cu meșteșug să prinde și vrabia cu mei. PANN, P. V. II 125. Merge pașa pe ulițe Cu trei mii de sulițe (Ariciul). ȘEZ. I 26. ◊ Expr. Barbă de arici = barbă țepoasă. Mai întîi am văzut două chipuri de bărbați, unul spînatic și uscat, altul c-o barbă de arici cărunt. SADOVEANU, N. F. 62. Zbîrlit ca un arici = supărăcios, ursuz. (Familiar) I-a spus ariciul la ureche = a presimțit, a bănuit. Flăcăiandrul... se furișă și de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dînsul. ISPIRESCU, L. 240. ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm, cu corpul acoperit cu țepi, care trăiește în unele mări și oceane. 2. Nume dat unor boli ale vitelor, cailor și mieilor. V. ariceală. «Ariciul» e o boală de picioare... care trece de la sine cînd vitele își schimbă felul traiului, adică cînd din ploaie, din glod și din șura urîtă le trecem în grajduri curate. ȘEZ. III 145. 3. Piesă făcută din bare de fier forjat sau sudat, prevăzută cu patru brațe ascuțite la vîrf; un număr mare de astfel de piese așezate pe șosea sau pe teren reprezintă un baraj contra oamenilor, animalelor și autovehiculelor cu pneuri. ◊ Arici antitanc = arici mare folosit contra autoblindatelor și tancurilor. Arici de sîrmă = arici constituit dintr-un schelet de lemn sau de fier pe care se înfășoară sîrmă ghimpată.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse.În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz.Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

CAR2, care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf.Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Soldați învinețiți, degerați, în cete mici, grămădiți în jurul unei căruțe... trasă de căluții ce-și frămîntau oasele lunecînd la fiecare pas. AGÎRBICEANU, S. P. 37. Am găsit poarta deschisă și lîngă șură trei căluți roibi cu tarnițele pe ei. SADOVEANU, N. F. 38. Hai, căluțul meu! CREANGĂ, P. 197. Un voinic... P-un căluț de la Buzău Suie drumul. TEODORESCU, P. P. 350. ◊ Compus: căluț-de-mare = cal-de-mare. 2. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. V. călușel (3). Numirea de căluți sau căiuți a acestor... insecte le vine de acolo, după cum spun o seamă de romîni. din Bucovina, pentru că au ochi mari boldiți și cap ca la cai, și pentru că sar prin iarbă ca și caii împiedicați de picioarele dinainte. MARIAN, INS. 520. – Pl. și: (2) căiuți.

CÎÍNE, cîini, s. m. (Și în forma regională cîne) 1. Animal mamifer carnivor, din aceeași familie cu lupul și cu vulpea, domesticit și folosit pentru pază, vînătoare etc. Cînele zvîcni înainte și prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni... «Te-or răzbuna copiii mei!Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîni!» COȘBUC, P. I 114. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne. CREANGĂ, P. 330. În satul fără cîini, te plimbi fără băț (= unde nu te simți în primejdie, nu-ți iei măsuri de apărare). ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A trăi ca cîine cu pisica sau a se mînca ca cîinii = a nu se înțelege de loc, a trăi în certuri, în dușmănie. A tăia frunză cîinilor (sau la cîini) = a trîndăvi, a nu lucra nimic. A trăi ca cîinele la stînă = a trăi bine. A petrece ca cîineie în car = a petrece rău. Nu e nici cîine nici ogar = n-are nici o trăsătură distinctivă. Nu-i numai un cîine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face. Cîinele care latră nu mușcă = cel care face multă gură nu e totdeauna cel mai primejdios. Îi mănîncă cîinii din traistă v. mînca. Cîine-cîinește v. cîinește. Porc de cîine v. porc. A ieși ca cîinele din iarnă = a fi foarte slab. A da cu căciula în cîini v. căciulă. Viață de cîine = viață grea, lipsită de bucurii. ◊ (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e belșug. (Cu o construcție mai rară) Trăiesc de cînd cîinii purtau colaci în coadă. ALECSANDRI, T. I 358. ◊ Fig. Nume dat unui om rău, hain. Ne-ai vîndut cu mîinile legate, cîine! DAVIDOGLU, O. 111. ◊ Expr. A fi cîine = a fi rău, hain. Destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. Dar, zău, doru-i mare cîne, Peste multe dealuri vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. A-i fi cuiva cîine = a te purta cu cineva cu cruzime, în mod hain. 2. Compuse: cîine-de-mare = specie de pește de mare cu pielea foarte tare; cîinele-mare = numele unei constelații boreale (din care face pafte și Sirius, cea mai luminoasă stea de pe boltă); Cîinele-mic = numele unei constelații boreale, între Hydra și Orion; cîinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cîrlig osos la unul din capete. Cînele-babei e flocos ca un cîne și mușcă. MARIAN, INS. 277; laptele-cîinelui v. lapte. – Variantă; (Transilv., Mold.) cîne s. m.

CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, cu penele negre și ciocul puternic (Corvus corax). Corbi fîlfîiră spre albăstrime din brazii rîpelor și pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite. SADOVEANU, B. 90. Din zare depărtată răsare-un stol de corbi. EMINESCU, O. I 128. Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. A. 112. Corb la corb nu scoate ochii (= asupritorii, exploatatorii, legați prin interese comune, nu-și fac rău unul altuia și nu apără niciodată pe cei exploatați). Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. Trei cai... Unu-i roșu ca focu, Altu-i negru ca corbu; Și pe care șez călare, Pintenog de trei picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. ◊ Fig. (Depreciativ; mai ales la pl.) Nume dat exploatatorilor, imperialiștilor, ațîțătorilor la războaie, celor dornici de vărsări de sînge. Popoarele au învățat mult din experiența celui de-al doilea război mondial. Ele nu vor să-și mai verse sîngele, să-și vadă distruse țările, să-și vadă spulberate familiile și căminele pentru a îngrășa pe corbii profiturilor de război, pentru a satisface setea de putere a aventurierilor pretendenți la dominația mondială. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2693. Nu sîntem carne de ospețe. Să afle corbii și să-nvețe. BANUȘ, B. 123. ♦ (Adjectival) Negru, foarte negru. Dădea... la o parte o șuviță de păr corb. SADOVEANU, P. S. 80. ◊ (Adverbial) Pletele-i dese și negre corb se îndoaie în unde. din creștetul frunții pînă la umerii obrajilor. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Compuse: corb-albastru = dumbrăveancă; corb-de-mare = cormoran: corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și pîntecele alb-cenușiu; trăiește pe lîngă bălți (Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare, rar întîlnit în Marea Neagră, lung de 18 – 25 cm, cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Articulat) Numele unei constelații din emisfera australă.

CUCOÁNĂ, cucoane, s. f. (Azi pe cale de dispariție, uneori cu nuanță disprețuitoare; și în forma cocoană, sau familiar, prescurtat, coană) 1. Denumire pentru femeile din clasele dominante, titlu cu care cineva se adresa acestora; doamnă. Da unde-i dus boierul, cucoană? ISPIRESCU, L. 180. Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură fu care era o cucoană. CREANGĂ, P. 329. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. Lenea e cocoană mare, Care n-are de mîncare. PANN, P. V. I 105. 2. Soție a unui reprezentant al claselor exploatatoare. Du-te, mă, la cucoana domnului director. PAS, Z. I 284. Cucoană (mai adesea coană) – mare = denumire pe care o dau subalternii unei femei mai în vîrstă dintr-o familie, de obicei soacră sau mamă, pentru a o deosebi de fiica sau nora ei. 3. (Învechit) Fată tînără dintr-o familie domnitoare de la noi. Astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor doamnei Chiajna. ODOBESCU, S. I 137. – Variante: cocoánă, coánă s. f.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui unei femei căsătorite căreia i se adresează sau despre care vorbește cineva. Domni cu monoclu și doamne cu buze vopsite. ISAC, O. 90. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă și fără pălării. IBRĂILEANU, A. 7. [În caretă] se afla o doamnă a cărei frumusețe era încă strălucitoare. MACEDONSKI, O. III 16. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Franțuzism; urmat de adj. posesiv) Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (Învechit, totdeauna cu determinări adjectivale) Soție de boier; jupîneasă. Orice-i zicea boieriul sau doamna acestuia să facă, ea pe loc și făcea. MARIAN, O. II 386. ◊ (Azi, fără determinări) Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormînt. IBRĂILEANU, A. 15. ♦ Nume dat în trecut de copiii de școală învățătoarelor și profesoarelor căsătorite. 2. (Într-o epocă mai veche) Soție a unui monarh sau a unui prinț. V. regină, principesă. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Domnule, măria-ta, Pe Codreanul nu-l ierta, Că... pe doamna ți-a fura. ALECSANDRI, P. P. 90. ♦ Regină, suverană. (Fig.) Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna: Doamna mărilor ș-a nopții. EMINESCU, O. I 148. 3. Compus: (Bot.) doamnă-mare = mătrăgună. Strînge dumneaei și zamă de mătrăgună, ce se cheamă la noi «doamnă-mare». SADOVEANU, N. F. 35.

IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părți aeriene sînt verzi, subțiri și mlădioase și servesc ca hrană animalelor erbivore. Un fir de iarbă.Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. BUJOR, S. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție. IOSIF, V. 72. Pe cîmpie Liniște era, Iarba cea verzie Nici se clătina. ALECSANDRI, O. 171. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult pînă ți se va împlini ceea ce dorești sau ce ți s-a promis de către cineva. Din pămînt, din iarbă verde = oricare ar fi greutățile, cu orice preț, negreșit, neapărat. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba v. frunză. 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care [dușmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. Aleargă din stîncă-n stîncă Și cată, culege ierburi. CONACHI, P. 86. ◊ Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, dăunător societății. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Expr. A căuta (pe cineva) ca iarba de leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba de leac v. leac. 3. (Uneori determinat prin «de pușcă») Praf de pușcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndul, nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. Punea iarbă cu mîna Și gloanțe cu chivăra. ȘEZ. II 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării) = plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formînd adesea întinse pajiști submarine; se folosește în tapițerie (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morsus- ranae); iarba-fiarelor sau (mai rar) iarba-fierului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice ușă, lacăt, încuietoare etc.; p. ext. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obținut. Cei ce au avut interesul să le tăinuiască aveau și iarba-fiarelor care descuia lacătele. PAS, Z. III 256. Manlache are iarba-fiarelor și nu-l atinge glonțul. POPA, V. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaștele. ALECSANDRI, T. I 447; iarbă-creață = mentă, izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, frunze înguste și flori verzi, care crește prin păduri, în locuri umbroase și umede (Poa nemoralis). Frunză verde iarbă-deasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată și flori galbene (Portulaca oleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. ȘEZ. I 103; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdilea nasul. CONTEMPORANUL, VI 291; iarba-șerpilor = broscariță (2). – Pl. și: ierbi (COȘBUC, P. II 281).

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer sălbatic, carnivor, care seamănă cu un cîine, dar are capul ceva mai mare, botul și urechile mai ascuțite și coada mai stufoasă (Canis lupus). Dintr-o dată s-au sculat cu mînie scroafele asupra lupului, clefăind și pălindu-l cu sfîrlele. SADOVEANU, B. 103. Argatul... a murit sărmanul mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II 46. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure, neagră, deasă, mare, înfiorată... de un urlet flămînd de lupi. EMINESCU, N. 23. Ochii bancherului se înflăcărară; ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. BOLINTINEANU, O. 393. ◊ (În proverbe și zicători) Pe ciobanul fără cîine Lupii-l lasă fără pîine (= cel care nu-și ia măsuri de prevedere păgubește). Lup îmbrăcat în piele de oaie (sau lup în pielea oii), se spune despre un om șiret, rău, care se preface că e bun și cu vorbe mieroase caută să-și ajungă scopul. Lupul mănîncă și din oile numărate v. numărat. Lupul, cu slugi rămîne flămînd (= cine nu se servește singur rămîne păgubit). Ori îi urla ca lupul, ori îi cînta ca cucul (= tot una este). A intrat lupu-n coșar (= păzește-te de hoț). Vorbești de lup și lupul la ușă, se spune atunci cînd, pomenind numele cuiva, acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului (= a lăsa pe cineva la discreția unui dușman al lui). Lupul își schimbă părul, dar năravul ba (= deprinderile rele și învechite nu se schimbă ușor). ◊ Loc. adv. De cînd cu lupii albi v. alb.Expr. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stînă = a avea dușmani în casă. A înghiți (sau a mînca) ca (sau cît) lupul = a înghiți sau a mînca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului v. gură (I 1). A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a scăpa, a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. Gură de lup v. gură.Fig. Om hrăpăreț și crud. Și lupii s-or frînge amarnic de rău De-or vrea să se-atingă de leagănul tău. FRUNZĂ, S. 11. 2. Compuse: lupul-bălții = știucă; lup-de-mare = numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat. Femeia... vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. BART, E. 225; lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinare cenușie și cu aripile și coada negre; se hrănește cu păsări mici, șoareci și insecte (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gîndăcel viu colorat a cărui larvă trăiește în stupii de albine, producînd pagube (Trichodes apiarius); (Bot.) barba-lupului v. barbă; gura-lupului v. gură; ochiul-lupului v. ochi; părul-lupului v. păr; spinarea-lupului v. spinare; talpa-lupului v. talpă. 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frînă pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. Nume dat la diverse mașini folosite în filaturi pentru curățirea sau prelucrarea materialelor textile.

MĂLÁI s. n. (Și cu pronunțare regională malai) 1. Făină de porumb; p. ext. (regional) făină în general. Doi pumni de mălai ia mama din copaie. STANCU, D. 51. Nu-mi văz capul de necaz. Uite cîți așteaptă să le fac mălai. SADOVEANU, M. C. 29. Ar fi trebuit să-i prezenți... prepelițe tăvălite în mălai. ODOBESCU, S. III 39. 2. Aliment preparat din aluat de făină de porumb, dospit și copt în cuptor; înlocuiește uneori pîinea de grîu; turtă de făină de porumb, frămîntată cu lapte. ◊ Fig. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt malaiul. CREANGĂ, P. 294. ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul = a îmbătrînit, s-a învechit, s-a perimat. De mult v-ați trăit traiul, V-ați mîncat de mult mălaiul. ALECSANDRI, P. I 207. Mălai mare = poreclă dată unui om bleg, prostănac sau unui om care mănîncă mult. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. 3. (Regional) Porumb. Frunză de mălai. ȘEZ. I 73. 3. (Regional) Mei. Mălaiul, păsatul sau meiul se cosește după ce i s-au secerat spicele. PAMFILE, A. R. 150. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa malai. CREANGĂ, P. 5. Mare zgîrcit îi! Îi în stare să taie un fir de mălai în opt. ALECSANDRI, T. I 316. ◊ Expr. Vrabia mălai visează = fiecare se gîndește la ceea ce-i place mai mult.

MẮRE interj. (Mai ales în literatura populară; și în forma mări) Cuvînt care exprimă mirare, surprindere, uimire, admirație. Și mîndre palaturi mai avea zîna, măre. ISPIRESCU, E. 77. Iată, mări, că deodată O poiană se arată. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ (În legătură cu un vocativ) Da ce vrei, mări Cătălin? Ia dut’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Greu la deal, măre copile. PANN, P. V. II 57. – Variantă: mări interj.

NÁLBĂ, nalbe, s. f. Nume dat la mai multe plante: a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri și cu flori mari, roșii, purpurii sau albe; frunzele, florile, uneori și rădăcinile sînt folosite în medicină (Malva silvestris); b) (și în forma nalbă-de-grădină) plantă erbacee înaltă, cu flori roșii, galbene, violete sau pestrițe, cultivată în grădini, cu întrebuințări în medicină (Althea rosea); c) (și în forma nalbă-mare) plantă erbacee cu rădăcina cărnoasă, care crește în locuri umede și ale cărei frunze, flori și mai ales rădăcini se întrebuințează în medicină ca emolient (Althea officinalis). Își făcu un ceai de nalbă și rămase frumușel acasă. ANGHEL-IOSIF, C. L. 80. Ea are față albă, Ca tăiată-n flori de nalbă. COȘBUC, P. II 209. Ești ca floarea cea de nalbă. ALECSANDRI, P. P. 340.

PÉȘTE, pești, s. m. (Uneori cu sens colectiv) 1. Animal vertebrat, cu temperatura corpului variabilă, care trăiește în apă și, în majoritatea cazurilor, are corpul acoperit cu solzi; respiră prin branhii, iar pentru înot are niște aripioare. Peștele nu trage la pescarul cu undiță scumpă și bagaje multe. SADOVEANU, Î. A. 18. Cînd chiuie o dată... mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. Zece care mocănești... Iar în care ce avut, ce merinde-s de vîndut? Pești de apă curgătoare și de apă stătătoare. ALECSANDRI, P. II 105. Peștele de la cap se impute (= corupția începe de la cei mari, de la cei de sus). Caută să-ți fie supușii vrednici... Dă-le pildă bună, pentru că peștele de la cap se împute. NEGRUZZI, S. I 250. Peștele mare înghite pe cel mic (= cei mici, slabi, neputincioși sînt prada celor puternici). ◊ Pești migratori = pești care trăiesc periodic în fluvii și în mare, migrînd din mare în fluvii și invers. Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și execută un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale mai dezvoltate. Li s-au mai înfățoșat un lucru vrednic de privire pe fața mării, adecă: o mulțime de pești zburători, care, ivindu-se din apă, strălucea ca soarele. DRĂGHICI, R. 31. Untură de pește = grăsime a unui pește (Gadus morrhua) din mările nordice, folosită ca medicament fortifiant pentru copii. ◊ Expr. Cît ai zice pește = foarte repede, într-o clipă; cît ai clipi (din ochi). A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nimic, a nu scoate un cuvînt; a tăcea chitic. Tace ca peștele și tremură ca varga de frică. CREANGĂ, P. 23. A se zbate ca peștele pe uscat = a se lupta neputincios cu ceva; a o duce greu. A trăi ca peștele-n apă = a-i merge bine, a se simți bine, a trăi bine. A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a face planuri cu privire la un lucru înainte de a-l poseda, a se lăuda înainte de izbîndă. Asta e altă mîncare (de pește) v. mîncare. Cînd o prinde mîța pește = niciodată. Ciudă mi-i și rău îmi pare, C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește, Cînd a prinde mîța pește Și coada de urs o crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Compuse: pește-ferăstrău = numele unui pește cu botul lung, turtit și dințat (Pristis pectinatus); pește-lup = pește răpitor, cu o gură largă, care înoată foarte repede și trăiește mai ales în rîurile mari (Aspius-aspius); avat, boulean; pește-porcesc = porcușor; pește-țigănesc = pălămidă-de-baltă (Pungitius platygaster); pește-de-piatră = pietrar; pește-cu-spadă = pește de mare, cu corpul lunguieț, în formă de fus, cu capul mare și cu falca superioară prelungită (Xiphias gladius); pește-de-mare = calcan. 2. (Bot.; în compusul) Pește-de-pădure = hamei. Hameiul... se mai numește și curpăn sau pește-de-pădure. ȘEZ. XV 40. 3. (Astron.; la pl., art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, compusă din numeroase stele mici.

PORC, porci, s. m. Mamifer domestic, omnivor, de talie mică, cu botul ascuțit, cu corpul acoperit cu un păr scurt, cu firul tare, care prin îngrășare își poate mări mult cantitatea de grăsime și carne (Sus scrofa domestica); carnea acestui animal, întrebuințată ca aliment. Uite, Mărie, să-mi dai banii ce i-am strîns pentru porc, fiindcă plec la Uniunea minieră și-mi trebuie bani de drum. DAVIDOGLU, M. 72. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Vom face plachie cu costițe de porc de cele afumate. CREANGĂ, O. A. 132. ◊ (În expresii și zicători populare sau familiare, de obicei cu caracter ironic sau batjocoritor) Nu se (mai) îngrașă porcul în ajun (sau în ziua de Ignat), se spune cînd cineva se apucă prea tîrziu de o treabă. Cine se amestecă (sau se bagă) în tărîțe (sau în lături) îl mănîncă porcii (= amestecul printre cei stricați, cu purtări rele, are urmări neplăcute). Mărul cel frumos îl mănîncă porcii, se spune despre un om incapabil să prețuiască un lucru de valoare pe care l-a dobîndit. Toată ziua țop și hop, Sara nu-i ce da la porc, se spune despre cei care se țin numai de petreceri și nu au cu ce să întrețină o casă. E mai mare porcul decît cotețul, se zice despre cineva care s-a îngrășat prea mult și nu-l mai încap hainele sau despre o recoltă bogată care nu încape în magazie. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) (= a păstra tăcere desăvîrșită, a tăcea chitic, mai cu seamă cînd te simți vinovat și ți-e frică). A mîna porcii la jir = a sforăi tare. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, O. A. 240. A face (pe cineva) albie sau troacă de porci = a insulta, a batjocori, a terfeli (pe cineva). ◊ Compuse: porc sălbatic = mistreț. Colo, un porc sălbatic fără două picioare Și mai la vale vulpea se tăvălește, moare. ALEXANDRESCU, P. 111; porc-de-mare = pește de mare, de culoare cenușie brăzdată cu negru, avînd numeroși solzi ascuțiți pe una din părțile laterale (Scorpaena scrofa); scorpie (3). ♦ (La pl.) Numele unei constelații din emisfera boreală; scroafa cu purcei, vierii. ♦ Fig. (Depreciativ, despre oameni; mai ales la vocativ) Obraznic, grosolan, nerușinat; josnic, ticălos, mișel. Porcule... De ce nu mi-ai așternut mai bine? Cum să dorm pe scîndura goală:.? CAMILAR, N. I 222. ◊ Expr. Porc-de-cîine = om de nimic, netrebnic, pungaș, ticălos. Măi Mir el, mare porc-de-cîine ești tu, măi! GALAN, Z. R. 134. Ce porc-de-cîne ești tu, de cărțile domniei-mele nu le bagi în seamă. ODOBESCU, S. A. 284.

SCÓRPIE, scorpii, s. f. 1. Numele popular al scorpionului (1). În preajma noastră, de cu seară potrivite, Mitraliere Străjuiesc ca scorpii ațipite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Sub piatra cea mai frumoasă scorpia ascunsă zace, sau scorpia cu limba dulce te linge, și cu coada te-mpunge, se zice despre oamenii fățarnici. ♦ Fig. Termen de ocară pentru o femeie rea. V. viperă. Scorpie bătrînă! N-ai să scapi nepedepsită. Vei rămîne-aici! Flămîndă, singură și oropsită. EFTIMIU, Î. 67. Pleacă furioasă la Huși... să... smulgă cu sila din mîna scorpiilor pe băiat. BASSARABESCU. V. 22. O scorpie! bate slugile pînă la sînge, le-nțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat, roșit în spirt. CARAGIALE, O. I 314. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana căreia i se atribuie termenul) Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt, ca să înghită pe Greuceanu. ISPIRESCU, L. 225. ♦ (În basme) Ființă fantastică, închipuită ca un șarpe cu limbi de foc sau cu cap de om. V. balaur. Aici sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Să-i iasă-n cărare D-o scorpie mare, Cu gura căscată, Cu limba-nfocată. TEODORESCU, P. P. 465. 2. Numele popular al constelației scorpionul. Scorpionul se numește scorpia. PAMFILE, CER. 172. 3. (Iht.) Porc-de-mare.

SOÁCRĂ, soacre, s. f. Mama unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. Aia bătrînă e baba Rada, mama lui nenea Alviță, soacra soră-mi Evanghelina. STANCU, D. 176. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră. CREANGĂ, P. 4. Foaie verde păr uscat, Tînără m-am măritat Și rea soacră-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ (Popular) Soacră-mare = mama mirelui. Soacră-mică = mama miresei.

SÓCRU, socri, s. m. Tatăl unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. Într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătășel, din partea lui socru-său. GALACTION, O. I 52. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. De nu agă, dar măcar socru... Tot m-am căptușit cu ceva. ALECSANDRI, T. I 101. (Familiar și popular, la gen.-dat. neart., urmat de un adj. pos.) Ipate... zice socru-său: tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, P. 169. ◊ (Popular) Socru-mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Iar mai spre-amiazi, din depărtări Ivitu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii-mari și cu nuntași. Și nouăzeci de feciorași Veneau călări. COȘBUC, P. I 56. Cucule, măria-ta, Am venit la dumneata Să-mi dai calul dmnitale, Să mă duc la socrul-mare. GOROVEI, C. 381. Socru-mic = tatăl miresei; (la pl.) părinții miresei. (La pl.) Părinții unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. CREANGĂ, P. 86.

SPÚMĂ, spume, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) 1. Strat albicios care conține bule de aer și care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subțiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. RALEA, O. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan și se frîngea de mal, plin de turbare și de spumă. GALACTION, O. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume. BOLINTINEANU, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ Fig. Spicurile ierbii și spuma miilor de flori de cîmp... fierbea domol la adierea vîntului. GALACTION, O. I 39. Lunca... era albă și trandafirie de spuma florilor de cireși și de caiși. I. BOTEZ, ȘC. 76. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. ◊ (În metafore și comparații) Împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. EMINESCU, N. 4. Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel. Fețișoara lui, Spuma laptelui. ALECSANDRI, P. P. 3. (Sugerînd delicatețea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am țesut cu mîna mea. COȘBUC, P. I 238. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (și care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceață. 3. Clăbuc de săpun. ◊ Praf de spumă v. praf. ♦ Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară Și pe cai în spume ce ca vîntul zboară. BOLINTINEANU, O. 10. ♦ Clăbuc de salivă. O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea... Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Despre persoane) A face spumă (sau spume) la gură = a avea salivație abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Și regii de trusturi fac spume la gură. DEȘLIU, G. 55. Amețit de-atîta tocmeală... De făcuse... spume chiar la gură. CONTEMPORANUL, III 206. Nenorocitul domn... spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. 4. (Numai în expr.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaților de magneziu, albicios, ușor și poros, din care se fac pipe și alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicinuiască să tragă dintr-o lulea cît un degetar, de spumă-de-mare. CAMIL PETRESCU, O. II 347. (Eliptic) Erich își aprinse pipa sa de spumă. SLAVICI, la TDRG.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNIC-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V.66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător.Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V.R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S.P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M.C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

TRANDAFÍR, trandafiri, s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, cu flori roșii, albe sau galbene, cu miros plăcut și cu fructe cărnoase, roșii; crește sălbatic sau se cultivă în grădini, florile lui fiind întrebuințate în industria parfumurilor (Rosa); floarea acestui arbust (v. rujă). Vor cultiva cîteva pogoane de trandafiri și vor trăi toți anii vieții lor din iubire și din cîștigul uleiului de roze. GALACTION, O. I 143. S-a oprit La trandafiri, și mîna-i dragă S-a-ntins la flori ca să aleagă. COȘBUC, P. II 258. Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. EMINESCU, O. I 72. ◊ (În comparații și metafore) Se cunoaște, Floricico, că pe-aici a mers botișorul tău de trandafir și dințișorii tăi de șoricuț. HOGAȘ, M. N. 18. Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri... Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri. ALECSANDRI, P. III 12. Bine-ai venit sănătos, Trandafirul meu frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 146. ◊ Trandafir de dulceață = trandafir cu flori roșii, din ale cărui petale se face dulceață. Trandafir sălbatic = măcieș. Ea are flori de crîng la sîn Și-n păr un trandafir sălbatic. COȘBUC, P. I 181. ◊ Expr. De departe trandafir, de aproape borș cu știr, se spune despre o persoană care de departe pare foarte frumoasă, iar de aproape se vede că e urîtă. ◊ Compuse: (Bot.) trandafir-de-munte = smirdar; (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. ♦ Lemn de trandafir = lemnul anui arbore din America de Sud (care miroase a trandafir) din care se fac mobile de lux. Lemnul de trandafir strălucea cald. DUMITRIU, N. 52. 2. Cîrnat de porc cu mult piper și usturoi. Trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire... și cu mămăliguță caldă se duc unse pe gît. CREANGĂ, A. 103. Știa unde se găsea pelinul cel mai bun și unde se frigea trandafirii cei mai gustoși. GHICA, S. 61. Ea a tăiat o bucată de trandafir de porc, a fript-o și a mîncat-o. ȘEZ. IX 58.

TRÉSTIE, trestii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, care crește pînă la 3-4 m înălțime, cu tulpina dreaptă, lemnoasă, goală în interior, cu frunze lungi, tăioase pe margini, cu flori în buchete la vîrful tulpinii, cu semințe aripate; crește în soluri umede, pe marginea lacurilor sau în ape liniștite, puțin adînci și este întrebuințată la diverse împletituri și îngrădituri (Phragmites communis); stuf. Păduri de trestii, ascuțite-n vînt, Se nasc și mor, în soare și viforniți. DRAGOMIR, P. 25. Trestiile galbene... foșneau atingîndu-și pămătufurile. SADOVEANU, O. VI 527. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină... Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 54. ◊ (În metafore și comparații) Era înaltă, subțire trestie, cu ochi verzi. STANCU, D. 11. ◊ (Și în forma compusă trestie-de-baltă) Simțeam cum bolta se-nfioară, cum sînu-i uriaș tresaltă, Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie-de-baltă. GOGA, C. P. 10. Mijlocul tău ca trestia-de-baltă și mersul tău ușor. DELAVRANCEA, A. 59. ◊ Compuse: trestie-de-cîmpuri (sau trestie-mică) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze late, cu flori verzi-deschise, violete sau purpurii; crește prin fînețe, pe margini de păduri și pe malurile rîurilor (Calamagrostis epigeios); trestie-de-zahăr = plantă erbacee, din familia gramineelor, cultivată în țările calde ca plantă industrială, din al cărei suc se fabrică zahăr (Saccharum officinarum). Încă din 1512 s-a început importul de negri din Africa pentru plantațiile de ananas, trestie-de-zahăr, cafea. RALEA, O. 28. Exploata zeci de moșii și visa culturi rare de orez și trestie-de-zahăr în țara noastră. SADOVEANU, E. 173; trestie-de-mare sau trestie-spaniolă = plantă din familia palmierilor, cu tulpina lemnoasă, foarte lungă, subțire și flexibilă, din care se fac bastoane și împletituri (Calamus Rotang). (Eliptic) O luă spre Jidovița agale... învîrtind între degete un baston de trestie. REBREANU, I. 60; trestie-mirositoare = obligeană.

TRIFÓI, trifoi, s. m. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole în trei lobi și cu florile strînse în măciulii, dintre care unele se cultivă ca plante de nutreț (Trifolium). Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Se simțea stăpînul lor și-și făcea planurile cum va ara fîneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi. REBREANU, I. 92. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ◊ Compuse: trifoi-mare = sulfină; trifoi-mărunt = plantă cu tulpină ramificată, cu flori galbene-aurii (Trifolium strepens); trifoi-măcriș = măcrișul-iepurelui; trifoi-de-lac (-de-baltă sau -amar) = trifoiște (2); trifoiul-caprelor = sulițică; triîoi-galben = trifoiaș; trifoi-alb = trifoi cu tulpină tîrîtoare, cu flori albe sau trandafirii (Trifolium repens).

VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (În vechea organizare administrativă a țărilor romînești) Mare slujitor la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării și cu atribuții judecătorești. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 137. Vornicul Nicolae Roset a scris la 1727 o broșură asupra vieții lui Nicolae-vv. Mavrocordat. BĂLCESCU, O. I 64. ◊ (Glumeț) Măi motane! De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu o dată boieria ce-i, sărmane. EMINESCU, N. 43. Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintîi boier din divan, avînd sarcina de cîrmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Toate privirile se îndreaptă spre boierul care, cu bărbuța dreaptă, neagră, cu privirea tăioasă, înfruntă liniștit, dar dîrz, privirea marelui vornic. CAMIL PETRESCU, O. I 296. Hatmanul se uită mirat La marele vornic. COȘBUC, P. I 289. La anul 1675, Miron fiind de vreo cîțiva ani vornic mare în țara de jos, fu trimis de Dumitrașcu-vv. Cantacuzino în două rînduri în Polonia pentru tratații de pace. BĂLCESCU, O. I 185. (În Moldova) Vornic de Țara de jos (sau de sus) = demnitar cu competință și atribuții mai mici decît ale vornicului, întinzîndu-și autoritatea asupra unei jumătăți de provincie. Vornicul de Țara de jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre umeri capu-i de leu cărunt. SADOVEANU, O. VII 111. Fiecare căpitănie se împărțea în 10 roate de 100 oameni, supt un sutaș. Aceștia stau supt ascultarea vornicului de Țara de jos și vornicului de Țara de sus. BĂLCESCU, O. I 119. Îmi închipuiesc cîteodată că au ieșit din mormînt un strămoș, un vornic de Țara de sus. RUSSO, S. 33. (În timpul Regulamentului Organic) Vornic al închisorilor = supraveghetor al închisorilor. Mi-a trimis pe cap pe serdarul Lețu, vornicul închisorilor. CAMIL PETRESCU, O. II 21. 2. (Învechit) Primar al unui sat sau al unui tîrg. Cine era pe lumea asta ca vornicul lor, Brandabur? CAMILAR, N. II 249. Au trimis după vornicul din sat. SBIERA, P. 280. Scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. Un sătean vra să se facă vornic în satul său. RUSSO, S. 6. ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, cu chemarea sătenilor la adunări, cu anunțarea știrilor oficiale; crainic, pristav. Ion Lungul mai strigă și vornicul. CONTEMPORANUL, III 777. 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, potrivit datinilor; vornicel. Aice au aflat toți oaspeții la masă și pe femeia omului șezînd în capul mesei cu mirele, cu vornicul și cu preutul. SBIERA, P. 201. Cinstite vornice de loc, Dumnezeu, să-ți dea noroc. TEODORESCU, P. P. 179.

VÚLPE, vulpi, s. f. 1. Mamifer carnivor, de mărimea unui cîine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă; se hrănește cu animale mici și cu păsări (Vulpes vulpes). Vulpea stă lîngă vizuină și nu se îndură să meargă la vînat. GÎRLEANU, L. 18. Vulpile codane, cu blana împlinită de iarnă, sar sprintene încoace și-ncolo. ANGHEL-IOSIF, C. L. 169. Era odată o vulpe, vicleană ca toate vulpile. CREANGĂ, O. A. 295. Merge iarna pe poiană Și-i gătită ca ș-o doamnă (Vulpea). GOROVEI, C. 398. La mîncare lup și la treabă vulpe, se spune despre omul leneș și mîncăcios. Vulpea, cînd n-ajunge la struguri, zice că sînt acri.Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-1 ai (la îndemînă). Să nu mai tocmim vulpea din pădure; să nu ne mai certăm pe ceea ce nu are nimeni dintre mi. BOLLLAC, O. 227. 2. Blană de vulpe (1). [ Curtenii ] în vremea lui Radu Mihnea-voievod... purtau... cabaniță cu jder și cu vulpi. BĂLCESCU, O. I 122. 3. Fig. Persoană vicleană, șireată. Dacă apoi relațiile între cele două partide ar ji fost așa de încordate, se putea să. nu fi simțit nimic vulpea fină care era Iordache Ruset? IORGA, L. I 315. Ce folos că ești frumoasă... Că-mi ești vulpe cam șireată Care-nșală lumea toată. PANN, la CADE. 4. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. Avusese o vie, numai vulpe... la Dealul Mare. BASSARABESCU, la CADE. Unele gospodine culeg... din speciile care au bobițele mai tari, precum sînt strugurii de poamă, coarnă, verde, mare, vulpe etc. PAMFILE, I. C. 240. 5. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 6. Compus: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos. 7. (Regional) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, e obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. Dacă... mirele voiește ca atît lui cît și miresei să nu i se întîmple nimica, plătește mai intri fără cea mai mică împotrivire vulpea cerută. MARIAN, NU. 603.- Variantă: húlpe (SADOVEANU, O. A. II 105, PAMFILE, C. 440) s. f.

ANEMÓNĂ, anemone, s. f. 1. (Bot.) Dedițel. 2. Compus: anemonă-de-mare = actinie. – Fr. anémone (lat. lit. anemona).

ÁȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă = evident fals, mincinos. A întinde ața = a întrece orice măsură. Se ține (numai) într-un fir de ață = abia se mai ține; fig. a fi în mare primejdie. A-l trage ața la ceva = a fi mînat de un imbold irezistibil spre o țintă. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit. Mai multă ață decît față = jerpelit. Mai scumpă ața decît fața sau nu face fața cît ața = costă mai scump executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui; fig. trudă multă și folos puțin. Nici un capăt de ață = nimic. Pînă-ntr-un cap(ăt) de ață = tot. Viață cusută cu ață = viață grea. ♦ (La pl.) Zdrențe. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial) Direct la..., fără să se abată din drum. Acea măiestrită șosea... se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor (ODOBESCU). ♦ (Pop.) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fig. Dîră subțire. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care le prezintă uneori zeama de varză. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform (Nerophis ophidiontares). – Lat. acia.

MÎRĂ s. f. (Rar) Ceartă continuă, sîcîială. – Din mîr.

ANEMÓNĂ s.f. Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase și cu flori mari, albastre-violete; (pop.) dedițel. ◊ Anemonă de mare = actinie. [< fr. anémone, cf. it. anemone, lat. anemona].

ANEMÓNĂ s. f. 1. plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase și cu flori mari, de diferite culori; dedițel. 2. ~-de-mare = actinie. (< fr. anémone, lat., gr. anemone)

CASTRAVÉTE ~ți m. 1) Plantă leguminoasă, având tulpina târâtoare, frunze mari acoperite cu peri aspri, flori galbene și fruct verde alungit. 2) Fructul comestibil al acestei plante. 3): ~-de-mare animal marin nevertebrat, cu corpul moale și alungit; holoturie. /<bulg. krastavec

CĂLÚȚ ~i m. (diminutiv de la cal) 1): ~-de- mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 2) Insectă din familia lăcustei. /cal + suf. ~

CRIN ~i m. 1) Plantă erbacee perenă, cu tulpina erectă, cu flori albe, strălucitoare, în formă de pâlnie, cu miros puternic. 2): ~-de-mare animal marin în formă de floare, care trăiește fixat în zonele abisale. /<sl. krinu

DOÁMNĂ ~e f. 1)(folosit ca termen de politețe și de adresare, izolat sau înaintea numelui) Femeie căsătorită. 2) Soție a domnului. 3) înv. Stăpână a unei case boierești. ◊ ~ mare plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brune-violete și cu fructe negre, întrebuințată în medicină; mătrăgună. /<lat. dom[i]na

LUP ~i m. Mamifer carnivor, asemănător câinelui, care are blană sură, cap mare cu bot ascuțit, gât gros și coadă stufoasă. * ~ în piele de oaie om rău și nesincer. Vorbești de ~ și ~ul la ușă se zice când vorbești despre cineva și acesta tocmai atunci apare. A da oile în paza ~ului a lăsa pe cineva sau ceva la dispoziția răuvoitorilor. ~ul își schimbă părul, dar năravul ba deprinderile rele nu se uită (ușor). ~ bătrân om hâtru și cu experiență bogată. A scăpa ca din gura ~ului a scăpa cu greu dintr-o mare primejdie. A mânca ca un ~ a mânca mult și cu lăcomie. Foame de ~ foame mare. A se duce ca pe gură de ~ a dispărea repede și fără urme. Și ~ul sătul și oaia întreagă se spune când se face dreptate ambelor părți aflate în conflict. Iarna n-au mâncat-o ~ii iarna încă nu s-a sfârșit. 2): ~ul-bălții știucă. ~-de-mare a) pește marin cu dinți puternici; b) specie de focă; c) marinar experimentat. ~ul-vrăbiilor pasăre răpitoare cu spinarea cenușie, cu aripile și coada neagră. ~ marsupial mamifer carnivor, de talia unui câine, cu blană cenușie și cu dungi pe spate. 3) art. Constelație din emisfera sudică. /<lat. lupus

MẮRE interj. 1) (se folosește pentru a exprima mirare, nedumerire, curiozitate). 2) (folosit și ca termen de adresare) Măi. [Var. mări] /cf. alb. more, ngr. moré

NÁLBĂ ~e f. Plantă erbacee cu tulpina erectă ramificată, cu frunze palmat lobate și cu flori roșii, cu dungi negre. * ~- mare nalbă cu tulpina foarte înaltă, cu frunze păroase pe ambele părți și cu flori albe-roz. ~-de-grădină plantă erbacee cu tulpina erectă și înaltă, cu frunze zbârcite, dințate și cu flori purpurii; rujalină. [G.-D. nalbei] /<lat. malva

SOÁCRĂ ~e f. Mamă a unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. * ~-mare mama mirelui. ~-mică mama miresei. [G.-D. soacrei; Sil. soa-cră] /<lat. socra

SÓCRU ~i m. Tată al unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. * ~-mare tatăl mirelui. ~-mic tatăl miresei. [Sil. so-cru] /<lat. socrus

ȘTIÚCĂ ~ci f. Pește dulcicol răpitor, de talie medie, cu corp prelung, cu botul asemănător unui cioc de rață și cu gură largă. ◊ ~-de-mare pește marin de talie medie, cu botul în forma unui cioc de barză, având corp cilindric de culoare verzuie pe spate și albă pe burta; zărgan. [G.-D. știucii] /<bulg., sb. štuka

VÚLPE ~i f. 1) Mamifer sălbatic carnivor, de talie medie, cu blană roșcată, cu botul ascuțit și cu coadă lungă și stufoasă. ◊ ~ argintie vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ~ polară vulpe cu blana albicioasă. 2) Blana acestui animal. 3) fig. Persoană șireată, vicleană. 4) dar (bani sau vin) pe care, după obiceiul popular, mirele, din alt sat, îl dă flăcăilor din satul miresei. 4): ~-de-mare pește marin, lung, cu corpul turtit, acoperit cu spini. [G.-D. vulpii] /<lat. vulpes

ac-de-mare m. pește în forma unui ac lung și subțire (Syngnathus acus).

Adriatica (Marea) f. golf mare al Mediteranei între Italia, Istria și Dalmația.

Albă (Marea) f. vast golf al Oceanului Glacial arctic, pe coasta Rusiei europene.

Aral (Marea de) n. lac mare în Azia apuseană (Turkestan rusesc), lung de 500 km.

Asfaltit (Lacul) n. sau Marea Moartă, lac în Palestina în care se aruncă Iordanul (și de unde se scotea asfalt).

Azov (Marea de) n. 1. golf la N. Mării Negre; 2. oraș rusesc în fundul acestui golf: 25.000 loc.

Baffin (Marea de) n. vast golf în America septentrională; descoperit în 1616 de navigatorul englez Baffin.

Baia-Mare f. oraș în Maramureș, numit de Unguri Nagy-Bánya, aproape de granița Transilvaniei, cu mine de aur, argint și plumb.

Baltica (Marea) f. vast golf al Europei între Suedia, Rusia, Germania și Danemarca.

Becikerecul-Mare n. (sau Nagy-Béczkerek), capitala comitatului Torontal, pe râul Bega, aproape de vărsarea-i în Tisa: 25.000 locuitori.

Belt (Marele și Micul) n. strâmtori în insulele daneze, cari unesc Cattegatul cu Marea Baltică.

Bering m. navigator danez în serviciul Rusiei, descoperi marea și strâmtoarea ce-i poartă numele (1725-1728). ║ 1. (Strâmtoarea de), braț de mare între Azia și America de N.; 2. (Marea de), partea septentrională a Oceanului Pacific, între Azia și America.

Britania f. 1. (Marea), regat coprinzând: Anglia, Wales, Scoția și Irlanda, împărțită în 117 comitate cu 47 mil. loc.; cap. Londra. Colonii cu 275 mil. loc.; 2. (Noua), numele posesiunilor engleze în America de N. (Britanic).

Careii mari pl. numit de Unguri Nagy-Károly, oraș în mijlocul Pustei, în apropierea Crasnei, cap. județului Sălaj: 160.000 loc.

Caspică (Marea) f. lac imens situat între Europa și Azia. Pescărie abundantă.

Dealu-Mare n. podgorie în județul Prahova, acoperită de dealuri și vii.

doamnă f. 1. od. soția Domnului: ce faci tu, copilă? zise Doamna mare BOL.; 2. stăpână: (luna) Doamna mărilor și a nopții varsă liniște și somn EM.; 3. titlu de onoare ce se dă femeilor. [Lat. vulg. DOMNA = clasic DOMINA].

Gâsca (mare, mică) f. insule în dreptul jud. Ialomița.

Ghenesaret n. lac în Palestina numit și Marea Tiberiadei.

Grecia-Mare f. nume dat în antichitate Italiei meridionale, colonizată de Greci.

Ionic a. Marea Ionică, partea Mediteranei între Italia de S. și Grecia: Insulele Ionice, grup de insule în Marea Ionică: ordin ionic, unul din cele cinci ordine de arhitectură greacă caracterizat printr’un capitel ornat de două spirale laterale.

Irlanda f. 1. una din Insulele Britanice spre apus de Anglia, de care o separă Marea Irlandei: 5 mil. loc. Cap. Dublin; 2. (Marea), partea Oceanului Atlantic între Anglia, Irlanda și Scoția; 3. (Noua) insulă în Melanezia (Irlandez). V. Sinfeiner.

mai-mare m. cap, căpetenie: mai-marele oștilor.

mare-cruce f. 1. rangul cel mai înalt al unei decorațiuni; 2. cel învestit cu această demnitate.

Marea-Neagră f. numită în vechime Pontus Euxinus, mare între Rusia, România, Bulgaria și Turcia (numită astfel din cauza deselor ei furtuni).

Marea-Roșie f. sau Golful Arabic, între Arabia și Egipt, comunică cu Marea Mediterană prin canalul de Suez.

Marmara (Marea de) f. porțiunea Mediteranei între strâmtoarea Dardanelelor și Bosforul.

măre! (mări!) int. Mold. de chemare sau de provocare: măre, ia ascultă! [Cf. sinonimul albanez MORÈ].

mări! int. Mold. V. măre: că venia, mări, venia POP.

Mediterana f. Mare situată între Europa, Azia și Africa; ea comunică cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea de Gibraltar, cu Marea Neagră prin Dardanele și Bosfor, cu Marea Roșie și Oceanul Indian prin canalul de Suez. Mediterana prezintă mai multe golfuri, ce poartă asemenea numele de mare, Marea Tireniană, Adriatica, Marmara, Marea Neagră și Marea de Azov.

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918).

nalbă f. gen de plante coprinzând mai bine de 100 specii; nalba mare, crește prin locuri umede, pe malurile râurilor: foile ei sunt întrebuințate în medicină ca emolient (Althaea). [Lat. MALVA].

Nord (Capul) n. promontoriu la N. Norvegiei. ║ (Canalul): strâmtoare între Irlanda si Scoția. ║ (Marea de), partea Oceanului Atlantic coprinsă între Norvegia, Danemarca, Germania, Olanda, Belgia, Franța si Anglia.

Novgorod n. numele a 2 orașe rușești: Novgorod cel Mare (Velikii): 28.000 loc. și Novgorod cel mic (Nijni): 15.000 loc. Monumente interesante. Bâlciu anual (blănuri, piei, ceaiu), vizitat de vr’o 300.000 de oameni veniți din toate părțile Rusiei.

Ocna f. 1. sau Ocnele-Mari, orășel în jud. Vâlcea cu bogate saline: 5800 locuitori. Penitenciar și stabilimente balneare; 2. (Târgu-Ocna), orășel în jud. Bacău cu cele mai mari saline din țară: 9500 loc. Stațiune climaterică și balneară. Mare penitenciar pentru cei osândiți pe vieață; 3. (Sibiului) numit de Unguri Vizakna și de Sași Salzburg, localitate la N.-V. de Sibiu, cu băi și mine bogate de sare: 3772 locuitori.

Oradia-Mare f. numită de Unguri Nagy-Várod și de Sași Gross-Wardein, oraș mare și frumos așezat pe Crișul-Repede: 70.000 loc. Academie juridică și Seminar catolic.

România Mare f. alt nume dat Munteniei și în special părții sale din dreapta Oltului (numire modernă și necunoscută documentelor).

România Mare f. nume recent dat (după răsboiul cel mare de liberare) Statului român, care a întrunit ramurile împrăștiate ale neamului. Teritoriul ei, coprins între Nistru, Tisa, Dunărea și Marea Neagră, are astăzi o suprafață de aproape 300.000 km. p., cam de mărimea Italiei sau a Angliei. România Mare, locuită de aproape 18 mil. suflete, ocupă în această privință al optulea rang între statele Europei. Dintre acești locuitori, 14 mil. sunt Români, restul e format de Nemți (Șvabi, Sași), Slavi (Sârbi, Ruteni, Poloni, Ruși), Armeni, Greci, Țigani și Evrei, în afară de Unguri (Ceangăi, Săcui), Turci și Tătari. Sub raportul administrativ, România Mare se împarte în 7 mari regiuni teritoriale coprinzând 71 județe împărțite în 322 plăși formate fiecare dintr’un număr de comune. Pentru descentralizare, fiecare regiune este administrată de câte un director ministerial local cu reședința la București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași, Timișoara. În fruntea județelor stă câte un prefect, plășile sunt conduse de câte un pretor, iar comunele au câte un primar.

Satu-Mare n. județ în Ardeal: 368.000 loc. cu cap. Satu-Mare, pe Sameș: 35.000 loc. Reședința episcopului român unit.

Sălăușul Mare n. localitate în jud. Târnava-Mare cu 6000 loc.

Șinca (Mare) f. târg ardelenesc, în dreptul Făgărașului.

Ștefan-cel-Mare m. sat în jud. Romanați cu 2000 loc.

Tătaru-Mare m. pisc al Carpaților în jud. Prahova.

Teodoric (cel Mare) m. rege al Ostrogoților (474), născut în Panonia, învinse și ucise pe Odoacru, regele Herulilor și se proclamă rege al Italiei: el reconstitui administrațiunea romană și promovă civilizațiunea în Italia (493-526). ║ TEODORIC I, regele Vizigoților, se uni cu Aețiu în contra lui Atila (419-451).

Teodosiu I (cel Mare) m. împărat roman, opri invaziunea barbarilor, ocroti creștinismul și la moarte împărți imperiul între cei doi fii ai săi, Honoriu și Arcadiu (379-395); TEODOSIU II, împărat din Orient, fiul lui Arcadiu, autorul Codicelui Teodosian (408-450); TEODOSIU III, împărat din Orient, abdică în favoarea lui Leon Izauricul (716-777).

Tyrhenian a. ce ține de Etruria (Toscana): Marea Tyrheniană, partea Mediteranei coprinsă între Italia, Corsica, Sardinia și Sicilia.

Urbea-Mare f. alt nume dat orașului Oradea-Mare.

Valahia-Mare f. numele Tesaliei în sec. XIII.

Vasile (St.) m. 1. cel Mare, arhiepiscop din Cezarea Capadociei, unul din cei mai iluștri părinți ai Bisericii ortodoxe, fundatorul vieții monahale și aprig luptător în contra arianismului: Omelii (329-379); 2. ziua de 1 Ianuarie, Anul Nou; 3. unul din sfinții trei Ierarhi.

maĭ-máre m. Șef, superior, comandant: maĭ-mariĭ oștilor și aĭ orașuluĭ.

mắre și (azĭ în est) mắri, interj. de mirare, ca și măĭ și bre saŭ ca vezĭ, uĭte-te (Pop.): Măre, oare cine a fost? Da ce-ĭ asta, măre? Ĭa’uzĭ, măre! (ngr. moré, bre și vre, voc. d. morós [vgr. morós], nebun adică „măĭ nebune, nu fi nebun, ce nebunie e asta?”, de unde și alb. moré, mre, turc. bg. sîrb. rut. [d. rom.] bre, bg. sîrb. móre. V. mă 2).

nálbă f., pl. e (lat. malva și malba, nalbă; it. pv. cat. sp. pg. malva, fr. mauve; milanez, ven. nalba). O plantă erbacee dicotiledonată dialipetală, cu perĭ asprĭ, cu florĭ de diferite culorĭ (dar maĭ ales violet deschis), cu fructu compus din maĭ multe semințe așezate ca o turtă (malva silvestris [nalbă sălbatică], malva rotundifolia [cașu popiĭ], althaea rósea [nalbă de grădină; în Ban. rujalină], althaea officinalis [nalbă mare]): nalba are propietățĭ emoliente și se întrebuințează în medicină.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

mare1 adj. m. și f., pl. mari

mare2 s. f., g.-d. art. mării; pl. mări; (marea abr. M.)

mare2 s. f., g.-d. art. mării; pl. mări

mare1 adj. m., art. marele, pl. mari, art. marii; f. mare, g.-d. art. marii, pl. mari, art. marile

máre s. f., g.-d. art. mării; pl. mări

máre adj. m., art. márele, pl. mari, art. márii; f. sg. máre, g.-d. art. márii, pl. mari, art. márile

mare (adj.), gen. f. mari, art. marii

cal-de-mare (pește) s. m., pl. cai-de-mare, art. caii-de-mare

!Caraibilor (Marea ~) s. propriu f. art.

!Carul-Mare (constelație) s. propriu n. art.

castravete-de-mare (animal) s. m., art. castravetele-de-mare; pl. castraveți-de-mare

căluț-de-mare (pește) s. m., pl. căluți-de-mare

cățel-de-mare (pește) s. m., pl. căței-de-mare, art. cățeii-de-mare

câine-de-mare (rechin) s. m., art. câinele-de-mare; pl. câini-de-mare, art. câinii-de-mare

!Câinele-Mare (constelație) s. propriu m. art.

coană-mare s. f., art. coana-mare, g.-d. art. coanei-mari

corb-de-mare (pasăre) s. m., pl. corbi-de-mare

crin-de-mare (animal) s. m., pl. crini-de-mare

dedițel-de-mare (actinie) s. m., pl. dediței-de-mare, art. dedițeii-de-mare

!doamnă-mare (plantă) s. f., g.-d. art. doamnei-mari

drac-de-mare (pește) s. m., pl. draci-de-mare

+fată-mare (fecioară) s. f., g.-d. art. fetei-mari; pl. fete-mari

iarbă-de-mare (plantă) s. f., g.-d. art. ierbii-de-mare

iarbă-mare (plantă) s. f., g.-d. art. ierbii-mari

iepure-de-mare (gasteropod) s. m., art. iepurele-de-mare; pl. iepuri-de-mare

!Joia Mare (sărbătoare) s. propriu f. art., g.-d. art. Joii Mari

+limbă de mare s. f. + prep. + s. f.

!limbă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. limbii-de-mare; pl. limbi-de-mare

mai-marele (superiorul) (fam.) s. m. art., pl. art. mai-marii

mamă-mare/(în tempo rapid) mam-mare s. f., art. mama-mare, g.-d. art. mamei-mari; pl. mame-mari

mare-logofăt s. m., art. marele-logofăt; pl. mari-logofeți, art. marii-logofeți

mare-spătar s. m., art. marele-spătar; pl. mari-spătari, art. marii-spătari

mare-vornic s. m., art. marele-vornic; pl. mari-vornici, art. marii-vornici

!Marele Alb (rasă de porci) s. propriu m. art.

!mălai-mare (om bleg; mâncăcios) (fam.) s. m., g.-d. art. lui mălai-mare; pl. mălai-mare (dar; Mălaimare s. propriu)

muscă-mare (insectă) s. f., g.-d. art. muștei-mari; pl. muște-mari

nalbă-mare (plantă) s. f., g.-d. art. nalbei-mari; pl. nalbe-mari

pește de mare s. m. + prep. + s. f.

pește-de-mare (pește) s. m., pl. pești-de-mare

pisică-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. pisicii-de-mare; pl. pisici-de-mare

porc-de-mare (pește) s. m., pl. porci-de-mare

rândunică-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. rândunicii-de-mare; pl. rândunici-de-mare

!Sâmbăta Mare (sărbătoare) s. propriu f. art., g.-d. art. Sâmbetei Mari

scorpie-de-mare (pește) (desp. -pi-e-) s. f., g.-d. art. scorpiei-de-mare; pl. scorpii-de-mare

soacră-mare (desp. soa-cră-) s. f., art. soacra-mare, g.-d. art. soacrei-mari; pl. soacre-mari

socru-mare (desp. so-cru-) s. m., art. socrul-mare; pl. socri-mari, art. socrii-mari

spumă-de-mare (piatră ponce) s. f., g.-d. art. spumei-de-mare

stea-de-mare (animal) s. f., art. steaua-de-mare, g.-d. art. stelei-de-mare; pl. stele-de-mare

șoarece-de-mare (pește) s. m., pl. șoareci-de-mare

știucă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. știucii-de-mare; pl. știuci-de-mare

!tată-mare (pop.) s. m., art. tata-mare, g.-d. art. lui tata-mare

trandafir-de-mare (actinie) s. m., pl. trandafiri-de-mare

trestie-spanio (plantă) (desp. -ti-e-, -ni-o-) s. f., art. trestia-spanio (desp. -ti-a-), g.-d. trestii-spaniole, art. trestiei-spaniole corectată

urs-de-mare (pește) s. m., pl. urși-de-mare

!Ursa-Mare (constelație) s. propriu f. art., g.-d. art. Ursei-Mari

urzică-de-mare (actinie) s. f., g.-d. art. urzicii-de-mare; pl. urzici-de-mare

vacă-de-mare (morsă) s. f., g.-d. art. vacii-de-mare; pl. vaci-de-mare

!Vinerea Mare (sărbătoare) s. propriu f. art., g.-d. art. Vinerii Mari

vulpe-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. vulpii-de-mare; pl. vulpi-de-mare

ac-de-mare (pește) s. n., pl. ace-de-mare

anemonă-de-mare (animal) s. f., g.-d. art. anemonei-de-mare; pl. anemone-de-mare

arici-de-mare (animal marin) s. m., pl. arici-de-mare, art. aricii-de-mare

ață-de-mare (plantă, pește) s. f., g.-d. art. aței-de-mare

Baia Mare s. propriu f., g.-d. Băii Mari

bou-de-mare (pește) s. m., art. boul-de-mare; pl. boi-de-mare, art. boii-de-mare

!burete-de-mare (animal) s. m., pl. bureți-de-mare

cal-de-mare (pește) s. m., pl. cai-de-mare, art. caii-de-mare

Carul-Mare (constelație) s. propriu n.

Carul-Mare (constelație) s. propriu n.

castravete-de-mare (animal) s. m., pl. castraveți-de-mare

căluț-de-mare (pește) s. m., pl. căluți-de-mare

!cățel-de-mare (pește) s. m., pl. căței-de-mare

câine-de-mare (rechin) s. m., pl. câini-de-mare

Câinele-Mare (constelație) s. propriu m.

*coană-mare s. f., art. coana-mare, g.-d. art. coanei-mari

corb-de-mare (pasăre) s. m., pl. corbi-de-mare

crin-de-mare (animal) s. m., pl. crini-de-mare

dedițel-de-mare (actinie) s. m., pl. dediței-de-mare, art. dedițeii-de-mare

!doamnă-mare (plantă) s. f., g.-d. art. doamnei-mari; pl. doamne-mari

!drac-de-mare (pește) s. m., pl. draci-de-mare

ină-de-mare (bibilică) s. f., g.-d. art. inii-de-mare; pl. ini-de-mare

iarbă-de-mare (plantă) s. f., g.-d. art. ierbii-de-mare

iarbă-mare (plantă) s. f. art., g.-d. art. ierbii-mari[1]

  1. Mențiunea art. este greșită. — gall

iepure-de-mare (gasteropod) s. m., art. iepurele-de-mare; pl. iepuri-de-mare

Joia Mare (sărbătoare) s. propriu f., g.-d. Joii Mari

leu-de-mare (mamifer) s. m., pl. lei-de-mare

!limbă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. limbii-de-mare; pl. limbi-de-mare

!lup de mare (marinar) s. m. + prep. + s. f.

!lup-de-mare (focă) s. m., pl. lupi-de-mare

mai-marele (fam.) s. m. art., pl. mai-marii

!mamă-mare s. f., art. mama-mare, g.-d. art. mamei-mari; pl. mame-mari

mare-logofăt s. m., art. marele-logofăt; pl. mari-logofeți, art. marii-logofeți

mare-spătar s. m., art. marele-spătar; pl. mari-spătari, art. marii-spătari

mare-vornic s. m., art. marele-vornic; pl. mari-vornici, art. marii-vornici

mălai-mare (om bleg, mâncăcios) s. m., g.-d. lui mălai-mare; pl. mălai-mare

!muscă-mare (insectă) s. f., g.-d. art. muștei-mari; pl. muște-mari

!nalbă-mare (plantă) s. f., g.-d. art. nalbei-mari; pl. nalbe-mari

!pește-de-mare (specie de pești) s. m., pl. pești-de-mare

*pește de mare s. m. + prep. + s. f.

!pisică-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. pisicii-de-mare; pl. pisici-de-mare

!porc-de-mare (pește) s. m., pl. porci-de-mare

!rândunică-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. rândunicii-de-mare; pl. rândunici-de-mare

Sâmbăta Mare s. propriu f., g.-d. Sâmbetei Mari

!scorpie-de-mare (pește) (-pi-e-) s. f., g.-d. art. scorpiei-de-mare; pl. scorpii-de-mare

soacră-mare (soa-cră-) s. f., art. soacra-mare, g.-d. art. soacrei-mari; pl. soacre-mari

socru-mare (so-cru-) s. m., art. socrul-mare; pl. socri-mari, art. socrii-mari

spumă-de-mare (piatră ponce) s. f., g.-d. art. spumei-de-mare

!stea-de-mare (animal) s. f., g.-d. art. stelei-de-mare; pl. stele-de-mare

!șoarece-de-mare (pește) s. m., pl. șoareci-de-mare

!știucă-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. știucii-de-mare; pl. știuci-de-mare

tată-mare (pop.) s. m., art. tata-mare, g.-d. art. lui tata-mare

!trandafir-de-mare (actinie) s. m., pl. trandafiri-de-mare

trestie-spanio (plantă) (-ti-e-, -ni-o-) s. f., art. trestia-spaniolă, g.-d. trestii-spaniole, art. trestiei-spaniole

!urs-de-mare (pește) s. m., pl. urși-de-mare

!Ursa-Mare (constelație) s. propriu f., g.-d. Ursei-Mari

!urzică-de-mare (actinie) s. f., g.-d. art. urzicii-de-mare; pl. urzici-de-mare

vacă-de-mare (morsă) s. f., g.-d. art. vacii-de-mare; pl. vaci-de-mare

Vinerea Mare (sărbătoare) s. propriu f., g.-d. Vinerii Mari

!vulpe-de-mare (pește) s. f., g.-d. art. vulpii-de-mare; pl. vulpi-de-mare

ac-de-máre s. n., pl. áce-de-máre

bóu-de-máre s. m., pl. bói-de-máre

buréte de máre s. m. + prep. + s. f.

Câinele-Máre (astron.) s. pr. m.

corb-de-máre s. m., pl. corbi-de-máre

crin-de-máre (zool.) s. m., pl. crini-de-máre

dedițél-de-máre s. m., pl. dedițéi-de-máre

găínă-de-máre (bibilică) s. f., pl. găíni-de-máre

iépure-de-máre s. m. (sil. ie-)

lup-de-máre (focă, marinar) s. m.

mai-márele s. m. art., pl. mai-márii

mámă-máre s. f., art. máma-máre, g.-d. art. mámei-mári

máre-logofăt s. m., art. márele-logofăt; pl. mári-logoféți

máre-spătár s. m., art. márele-spătár; pl. mári-spătári

máre-vórnic s. m., art. márele-vórnic; pl. mári-vórnici

scórpie-de-máre s. f. (sil. -pi-e)

soácră-máre s. f. (sil. -cră-), art. soácra-máre, g.-d. art. soácrei-mari; pl. soácre-mari

sócru-máre s. m. (sil. -cru-), art. sócrul-máre; pl. socri-mari, art. sócrii-mari

spúmă-de-máre s. f., art. spúma-de-máre

șoárece-de-máre (pește) s. m.

tátă-máre s. m., art. táta-máre, g.-d. art. lui táta-máre

tréstie-spaniólă s. f. (sil. -ti-e-, -ni-o-)

Marea Revoluție Socialistă din Octombrie

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

MÁRE s. 1. (GEOGR.) (înv.) genune, noian. (S-a scufundat în ~.) 2. (GEOGR.) apă. (Până în Grecia a călătorit pe ~.) 3. (JUR.) mare deschisă = mare liberă; mare internă v. mare închisă; mare închisă = mare internă; mare liberă v. mare deschisă. 4. (GEOL.) mare de pietre = câmp de pietre.

MÁRE s. v. apă, duium, grămadă, mulțime, ocean, potop, puhoi, puzderie, sumedenie.

MÁRE adj. 1. v. întins. 2. amplu, întins, larg. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 3. v. dezvoltat. 4. v. spațios. 5. v. voluminos. 6. v. gros. 7. v. mășcat. 8. v. înalt. 9. v. lung. 10. v. majuscul. 11. v. adânc. 12. v. crescut. 13. v. lat. 14. v. holbat. 15. v. numeros. 16. v. apreciabil. 17. v. bogat. 18. v. ridicat. 19. v. exorbitant. 20. v. matur. 21. v. puternic. 22. v. intens. 23. v. violent. 24. v. important. 25. important, însemnat. (O zi ~ din viața lui.) 26. v. deosebit. 27. v. evident. 28. v. celebru. 29. v. ales. 30. (înv.) vel. (~ spătar.) 31. (înv.) velit. (Boier ~.) 32. adânc, intens, profund, puternic, viu. (O impresie, o emoție ~.) 33. v. acut. 34. bogat, întins, vast. (Are o experiență ~.) 35. v. fastuos.

MÁRE adj. v. friguros, geros, rece.

MARE s. (GEOGR.) 1. (înv.) genune, noian. (S-a scufundat în ~.) 2. apă. (Pînă în Grecia a călătorit pe ~.)

mare s. v. DUIUM. GRĂMADĂ. MULȚIME. OCEAN. POTOP. PUHOI. PUZDERIE. SUMEDENIE.

MARE adj. 1. cuprinzător, întins, larg, vast, (înv. și reg.) mereu, (înv.) desfătat. (O suprafață ~.) 2. amplu, întins, larg. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 3. dezvoltat. (Fălci ~; nas ~.) 4. cuprinzător, încăpător, larg, spațios. (O cameră ~.) 5. cuprinzător, încăpător, voluminos. (Un recipient ~.) 6. gros. voluminos. (Un dosar, un tom ~.) 7. bombat, mășcat, plin, (reg.) măzărat. (Un bob de grîu ~.) 8. înalt, lung. (Un om ~.) 9. lung. (Păr ~.) 10. adînc. (O apă ~.) 11. crescut, umflat. (Apele ~ ale rîului.) 12. larg, lat. (Pălărie cu boruri ~.) 13. bulbucat, căscat, holbat, mărit, umflat, zgîit, (rar) bălăbănos, (pop. și fam.) belit, bleojdit, (pop.) boboșat, bolboșat, boldit, (reg.) măciuliat. (Cu ochii ~.) 14. numeros, (prin Bucov.) sabadaș. (O ceată ~.) 15. apreciabil, bun, considerabil, important, însemnat. (O cantitate ~.) 16. abundent, bogat, bun, îmbelșugat, îndestulat, mănos, (înv. și reg.) belșugos, spornic, (înv.) sățios. (O recoltă ~.) 17. considerabil, ridicat, (înv.) simandicos, (fig.) respectabil. (O sumă ~.) 18. exagerat, excesiv, exorbitant, ridicat, scump, (livr.) inabordabil, (fig.) încărcat, piperat, sărat, umflat, usturător. (Prețuri ~.) 19. matur. (E de-acum om ~.) 20. aprig, intens, puternic, strașnic, tare, violent, zdravăn. (Un vînt ~.) 21. intens, puternic, strălucitor, tare, viu. (O lumină ~.) 22. aprig, înverșunat, violent, (fig.) aprins. (Ceartă ~.) 23. deosebit, important, însemnat, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o ~ contribuție la dezvoltarea...) 24. important, însemnat. (O zi ~ din viața lui.) 25. deosebit. (I se face o ~ cinste.) 26. apreciabil, categoric, considerabil, evident, important, însemnat, sensibil, simțitor, vădit. (O ameliorare ~ a stării bolnavului; o diferență ~.) 27. celebru, faimos, ilustru, renumit, reputat, vestit, (înv. și pop.) mărit, numit, (reg.) revestit, (Transilv.) hireș, (înv.) norocit, (grecism înv.) perifan, (fam.) arhicunoscut, (fig.) strălucit, (rar fig.) strălucitor. (Un ~ savant.) 28. ales. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, inalt, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.) 29. (înv.) vel. (~ spătar.) 30. (înv.) velit. (Boier ~.) 31. adînc, intens, profund, puternic, viu. (O impresie, o emoție ~.) 32. acut, adînc, ascuțit, intens, pătrunzător, profund, puternic, violent, viu. (Simte o durere ~.) 33. bogat, întins, vast. (Are o experiență ~.) 34. bogat, fastuos, grandios, luxos, pompos, somptuos, splendid, strălucit, strălucitor, (livr.) magnific, (fig.) sclipitor. (Un alai ~; o nuntă ~.)

ANEMONĂ-DE-MÁRE s. v. actinie.

ARICI-DE-MÁRE s. (ZOOL.: Echinoidea) echinidă.

BOALĂ-MÁRE s. v. febră tifoidă, tifos.

CALORIE MÁRE s. v. kilocalorie.

CASTRAVÉTE s. 1. (ZOOL.; Cucumis sativus) (prin Ban.) cucumăr, (Mold., Bucov. și Transilv.) pepene. 2. castravete-de-mare v. holoturie.

CĂLÚȚ s. 1. (ZOOL.) căișor, (rar) călușel. (Un ~ de munte.) 2. (IHT.) căluț-de-mare (Hippocampus hippocampus) = cal-de-mare, (rar) hipocamp. 3. (ENTOM.; Locusta viridissima) cosaș, (înv. și reg.) acridă, (reg.) cobilițar, cobiliță, cosar, lăcustă verde, (Ban.) scăluș. 4. (ENTOM.; Locusta cantans) cosaș, (Ban.) scăluș.

CĂȚEL-DE-MÁRE s. v. corosbină.

CEAPUR MÁRE s. v. egretă, stârc alb.

DOAMNĂ-MÁRE s. v. beladonă, mătrăgună.

ERODIU MÁRE s. v. egretă, stârc alb.

GĂINĂ-DE-MÁRE s. v. bibilică.

HOȚ DE MÁRE s. v. corsar, pirat.

IARBĂ-MÁRE s. v. granát, pătlagină, spilcuță.

LEU-DE-MÁRE s. (ZOOL.; Otaria byronia) otarie.

MARE PROPRIETÁR s. latifundiar, moșier, (Ban. și prin Transilv.) spahie.

MARELE ÁLB s. (ZOOL.) york mare. (~ este o specie de porci.)

MARELE-NÉGRU s. (ZOOL.) cornwall. (~ este o specie de porci.)

MUSCĂ-MÁRE s. v. împărăteasă, mamă, matcă, regină.

NĂVALNICUL-ĂL-MÁRE s. v. sânziene-de-grădină.

RÂNDUNICĂ-DE-MÁRE s. v. chirighiță, pescăruș, râbar.

ROMANIȚĂ-MÁRE s. v. crizantemă, dumitriță, margaretă, tufănică.

SCÓRPIE s. (ZOOL.) 1. scorpion. (Înțepătură de ~.) 2. scorpie-de-mare (Scorpaena porcus) = porc-de-mare, (rar) scorpenă.

ȘOARECE-DE-MÁRE s. v. limbă-de-mare.

ȘTIÚCĂ s. (IHT.) 1. (Esox lucius) (pop.) lupul-bălții, (reg.) mârliță. 2. știucă-de-mare (Belone belone euxini) = zărgan, (reg.) țipar-de-mare.

TÂLHAR DE MÁRE s. v. corsar, pirat.

TRANDAFIR-DE-MÁRE s. v. actinie, anemonă-de-mare, dedițel-de-mare.

ȚIPAR-DE-MÁRE s. v. știucă-de-mare, zărgan.

VIȚEL-DE-MÁRE s. v. focă, morsă.

VÚLPE s. 1. (ZOOL.; Vulpes vulpes) vulpoaică. 2. (IHT.) vulpe-de-mare (Raja clavata) = vatos.

ANEMONĂ-DE-MARE s. (ZOOL.; Actinia) actinie, dedițel-de-mare, (reg.) trandafir-de-mare.

ARICI-DE-MARE s. (ZOOL.; Echinoidea) echinidă.

boală-mare s. v. FEBRĂ TIFOIDĂ. TIFOS.

CASTRAVETE s. 1. (ZOOL.; Cucumis sativus) (prin Ban.) cucumăr, (Mold., Bucov. și Transilv.) pepene. 2. (ZOOL.) castravete-de-mare = holoturidă, holoturie. (~ este un echinoderm cu corpul moale și alungit.)

CĂLUȚ s. 1. (ZOOL.) căișor, (rar) călușel. (Un ~ de munte.) 2. (IHT.) căluț-de-mare (Hippocampus hippocampus) = cal-de-mare, (rar) hipocamp. 3. (ENTOM.; Locusta viridissima) cosaș, (înv. și reg.) acridă, (reg.) cobilițar, cobiliță, cosar, lăcustă verde, (Ban.) scăluș. 4. (ENTOM.; Locusta cantans) cosaș, (Ban.) scăluș.

ceapur mare s. v. EGRETĂ. STÎRC ALB.

doamnă-mare s. v. BELADONĂ. MĂTRĂGUNĂ.

DRAC s. 1. aghiuță, demon, diavol, încornoratul (art.), naiba (art.), necuratul (art.), satană, tartor, (livr.) belzebut, (rar) scaraoțchi, (pop. și fam.) michiduță, nichipercea (art.), pîrlea (art.), sarsaflă, (pop.) faraon, idol, împelițatul (art.), mititelul (art.), nefîrtatul (art.), nevoia (art.), pîrdalnicul (art.), procletul (art.), pustiul (art.), vicleanul (art.), cel-de-pe-comoară, cel-din-baltă, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, (înv. și reg.) mamon, săcretul (art.), sotea (art.), (reg.) hîdache, năpustul (art.), spurc, spurcat, șeitan, șotcă, ucigan, (Transilv., Ban. și Maram.) bedă, (Mold. și Bucov.) benga (art.), (prin Bucov.) carcandilă, (Transilv. și Mold.) mutul (art.), (prin Mold. și Bucov.) pocnetul (art.), (prin Olt.) sarsan, (prin Mold.) scaloi, (prin Bucov.) șlactrafu (art.), (înv.) împiedicătorul (art.), nepriitorul (art.), (eufemistic) păcatul (art.). 2. (IHT.) drac-de-mare (Trachinus draco) = dragon.

erodiu mare s. v. EGRETĂ. STÎRC ALB.

găină-de-mare s. v. BIBILICĂ.