ce [At: COD. VOR. 77/2 / V: ~ci / E: ml quid] 1-3 pî Exprimă o întrebare asupra unui lucru, situație, acțiune. 4 pî Pentru care motiv? 5 ai Care. 6 ai Ce fel de? 7 ai Cât de mult. 8 i (Fam; ca răspuns la o chemare) Poftim? 9 i Cum adică? 10 pî (Îlav) De ~ nu? Desigur. 11 pî (Îal) Cum să nu. 12 pî (Îal) Se poate. 13 pî (Îe) Pe ~ ne prindem? Care este miza pariului? 14 pî (Îe) De ~, de ne~ Nu mai discutăm despre asta. 15 pî Nu cumva? 16 avi Cum? 17 av (Îe) Te miri ~ Nimica toată. 18 av (Îe) Cât pe ~ Aproape. 19 av (Îlav) Din ~ în ~ Tot mai mult. 20 av (Pop; îlav) Numai ~ Deodată. 21 av (Pop; îal) Iată că... 22 av (Cu nuanță de superlativ) Cât de! 23 prl Care. 24 prl (Îlav) Pe zi (sau de) ~ trece (sau merge) Pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 25 prl (Cu sens explicativ) Asta. 26 prl (Îlav) N-ai (sau n-aveți) pentru ~ Formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. 27-28 prl (Îe) A (nu) avea de ~ A (nu) exista motiv întemeiat pentru... 29 prl (Înv; îe) Care numai ~ (Așa) încât. 30 prl (Înv; îlav) Mai mult ~ Atât numai că. 31 prl (Înv; îlav) Tocmai ~ Desigur. 32 avr (Îlav) De ~ de ~... (sau de aceea...) Cu cât..., cu atât... 33 avr (Înv; îlav) într-aceea ~ Pe când. 34 prl Ceea ce. 35 prl (Îe) ~-i drept într-adevăr. 36 prl (Îae) De fapt. 37 pnh Un lucru oarecare Si: orice. 38 pnh (Îe) ~-o da târgul și norocul Nu contează rezultatul. 39 pnh (Înv; îlav) ~ cum Oricum. 40 pnh (Înv; îal) Oricare. 41 avr (Cu repetarea verbului din propoziția principală) Un timp oarecare. 42 prl (Îlav) De vreme ~ Deoarece. 43 prl (Înv; îlav) Până când ~ Până ce. 44 prl (Înv; îal) După ce. 45 c Introduce o propoziție subordonată. 46 c Pentru că. 47 c (Înv; după o propoziție concesivă sau condițională) Dar. 48 c Care lucru anume. 49-50 c (Îe) A (nu) ști ~ și cum A (nu) fi bine informat. 51 sn (Înv; numai cu articol nehotărât) Ceva. 52 sn (Îlav) Cu mare ~ Cu mare greutate.^[1] corectat(ă)

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. A. III 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU O. I Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vînt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNÍK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzînd pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cît (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cît pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cît... cu atît. Din ce în ce = cu cît trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de rîs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sînt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cît; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întîmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricît. Zică cine ce va vrea (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. quid.

CE¹ pron. interog. 1) (se folosește pentru a obține informații despre un obiect necunoscut) Care (anume) obiect? Ce a căzut? Ce duci? 2) pop. (se folosește pentru a obține informații despre cauza unei acțiuni, unei stări etc.) Din care cauză? Pentru care motiv? De ce? De ce ești trist? 3) pop. (se folosește pentru a obține informații despre o valoare sau o cantitate) Cât? Ce te costă? 4) (se folosește în întrebări retorice) Ce este mai scump decât libertatea? 5) (fiind însoțit de o intonație exclamativă, exprimă supărare, indignare, surpriză etc.) Ce spui?! Ce faci?! /<lat. quid

CE² pron. rel. (se folosește pentru a înlocui numele unui obiect și a introduce o propoziție subordonată) Ceea ce; care. ◊ Se știe ce și cum a cunoaște amănunțit, în detalii. Din ce în ce mai în mod ascendent sau descendent (în timp). Cât pe ce mai-mai; gata-gata. Cu mare ce cu mare greutate. Te miri ce ceva neînsemnat; un fleac. De ce din care cauză. O dată ce întrucât; deoarece. În timp (sau în vreme) ce în perioada cât. /<lat. quid

ce pr. 1. indică ceva nehotărît: un ce bun; 2. o întrebare: ce vrei? de ce? pentru ce? 3. o relațiune: grădina ce înflorește; 4. o exclamațiune de mirare: ce om! ce vreme frumoasă! [Lat. QUID].

1) ce pron. indecl. (lat. quĭd). Rel. Care: Omu ce vine, omu ce vezĭ venind, baniĭ ce doreștĭ, scrisoarea ce scriĭ (în limba vorbită se zice numaĭ care, pe care: scrisoarea pe care o scriĭ). Ceĭa ce: fă ce vreĭ. Prov. Ce țĭ-e scris, în frunte țĭ-e pus, destinu e inevitabil. – Interog.: Ce? Ce vreĭ? Ce e de făcut? Ce-țĭ e? (ce aĭ? ce te-a apucat?) Ce mĭ-e una, ce mĭ-e alta? (ce diferență e între una și alta?). Adj. și adv. Cît de mult, cît de mare (intensitate, extensiune și cantitate): Ce bun e! Ce om! Ce minune! Ce-aș maĭ rîde! Ce-aș rîde! Ce mult grîŭ! Ce vînt! (ce e maĭ uzitat de cît cît de). Ce de saŭ ce maĭ de, cît de mult: Ce de lume! Ce maĭ de oamenĭ! Ce maĭ, ce (ca admirațiune ironică): Ce maĭ om! Ce maĭ fleac! Cum (exclamativ): Așa de prost ce arde lampa asta! Așa de prost ce arde n’am maĭ văzut! Subst. Ceva (numaĭ unit cu un): averea e un ce relativ (maĭ ob. și maĭ elegant: ceva relativ). De ce saŭ numaĭ ce și pentru ce, din care cauză: De ce n’aĭ venit? Ce tot rîzĭ? La ce, de ce, cu ce scop, spre ce folos: La ce te ducĭ? La ce bun (după fr. à quoi bon) a adora baniĭ? În ce, întru cît: în ce-s eŭ vinovat? Ca ce, în ce calitate: Ca ce să fiŭ eŭ? Ca păzitor. De oare ce, de vreme ce, fiind-că: doarme, de oare ce e ostenit. Odată ce, fiind-că, fiind constatat că: odată ce plînge, înseamnă că-l doare. Îndată ce, (maĭ rar și maĭ urît) de îndată ce, pe dată ce, imediat ce, cum, în momentu’n care: îndată ce auzi semnalu, straja veni. Din ce în ce, tot maĭ mult: apa scade din ce în ce (adică maĭ mult), sunetu se aude din ce în ce maĭ puțin (aci maĭ puțin nu poate lipsi, c’ar însemna că se aude maĭ mult). După ce, în urma unuĭ lucru: a rîs după ce a citit (după citire). De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce ascult, de ce maĭ mult îmĭ place (cu cît, cu atît e maĭ ob. și maĭ elegant). Cu mare ce, cu mare dificultate. Cît pe ce (est), aproape, maĭ-maĭ, cît pe aci: Numaĭ ce văd că, de odată văd că, ĭacătă că văd că: numaĭ ce văd că’ncepe să se clatine.

2) ce conj. V. ci.

ci și (vechĭ) ce conj. (lat. quĭd, de unde vine și ce, pron. Cp. și cu lat. quin etiam, ci încă). Dar: nu opt, ci zece: nu multe, ci mult. Nu numaĭ, ci și; nu singur faptu cutare, ci încă: nu numaĭ bun, ci și învățat. Ferește-te de a zice nu opt, dar zece, căcĭ e după fr. mais, care e egal și cu „dar”, și cu „ci”. Noĭ avem, ca și Germaniĭ, și înț. luĭ aber, și al luĭ sondern. În limba vorbită, ci se suprimă și poate fi însemnat maĭ bine prin doŭă puncte de cît prin virgulă: nu opt: zece (saŭ, invers, numaĭ pin virgulă: zece, nu opt). În exclamațiunĭ: ci tacĭ odată saŭ și tacĭ odată saŭ (maĭ bine) dar tacĭ odată!

ce² (cât; cât de) adv. (Merge el ~ merge. ~ bun/bine e!)

ce¹ adj. pr. invar. (Nu știu ce propunere s-a făcut. Ce propuneri s-au făcut?)

ce³ pr. invar. (~ mi-ai adus? Nu știu ~ vrei.)

ce³ (cât de) adv. (~ bun e!, ~ bine e!)

ce² adj. pr. invar. (~ om bun!)

ce¹ pr. invar. (~ mi-ai adus? nu știu ~ vrei)

ce pr. invar., adj. invar.

+ce mai loc. interj.

+ce-i² (în tempo rapid) pr. + vb. (~ cu el? = Ce e cu el?)

+nu știu ce² loc. s. n. (Are un ~.)

CE pron., adj., adv., interj. 1. pron. care, (pop.) de. (Cei ~ priveau.) 2. adj. care. (~ vânt te-a adus aici?) 3. pron. orice, orișice, (înv.) verice. (Zică lumea ~ o vrea.). 4. adv. cât, cum. (~-aș mai râde!) 5. interj. (interogativ) cum? poftim? (fam. și pop.) ha? (~? N-am auzit!)

CE pron., adj., adv., interj. 1. pron. care, (pop.) de. (Cei ~ priveau.) 2. adj. care? (~ vînt te-a adus aici?) 3. pron. orice, orișice, (înv.) verice. (Zică lumea ~ o vrea.) 4. adv. cît, cum.(~-aș mai rîde!). 5. interj. cum?, poftim?, (fam. și pop.) ha? (~? n-am auzit!)

ce pron. inter. și rel. – 1. Pron. și adj. inter. De ce, la ce, pentru ce. – 2. Pron., adj. și adv. exclamativ; cu această funcție este adesea însoțit de mai – Ce de! – 3. Pron. și adj., exprimînd o interogație indirectă, după vb. declarandi sau sentiendi. – 4. Care (pron. rel.) – Cel ce. Ce și cum. – Ce e drept. – Cine știe ce. – Numai ce. – Cît pe ce. Pe ce... pe atît. – 5. Înainte de vb. a fi, indică o definiție ai cărei termeni sînt inversați, obiectul sau persoana definite fiind precedate de noțiunea care le definește: ființă ticăloasă ce sînt (Negruzzi); prost ce ești (Creangă). – 6. (Înv.) Dar (cu acest sens, astăzi se folosește ci). – 7. (S. m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un obiect nedeterminat. – Mr. țe, ți, megl. ți, istr. țe. Lat. quid (Diez, I, 123; Pușcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953; DAR); cf. it. che, prov., cat., fr., sp., port. que. Pentru adăugarea lui mai (2), cf. modismul sp. qué cosa más bonita „ce lucru minunat!”. Sensul 5 se poate explica fie prin valoarea relativă a lui ce (= ființă ticăloasă care sînt), fie prin funcția sa exclamativă (ce ființă ticăloasă sînt). Ce este identic cu conj. ci (cf. sensul 6) care s-a despărțit de el în epoca modernă (sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „dar”. Identitatea sa nu prezintă îndoieli, și este frecventă, în textele vechi, folosirea lui ce cu accepția modernă a lui ci (mr. ți), cf. Pușcariu 358 și DAR.Totuși, Cipariu, Gram., 115 și Tiktin au încercat să-l explice pe ci plecînd de la quin. Compară căci (înv. căce), cf. că; ceva (mr. țîva), adv. și pron. indef. (înv.), cu va (< a voi), cu var. cevași, cevașilea; fiece, pron. indef.; oarece, pron. indef., cu var. oareș(i)ce; orice, pron. indef.; niște, art. indef., în loc de nișce < nu șt(iu) ce; verice, pron. indef.

CUI BONO? (lat.) la ce bun? – Cicero, „Roscio Amerino”, XXX.

I AM NOT WHAT I AM (engl.) nu sunt ceea ce sunt – Shakespeare, „Othello”, act. I. Mărturisindu-și planurile diabolice, Iago se dezvăluie ca un om cu două fețe.

QUID NOVI? (lat.) ce este nou? – Întrebare familiară, când se întâlnesc două persoane.

Cui bono? Cuvinte latinești care înseamnă „la ce bun?” în sensul de „în folosul cui?”, „în interesul cui?”. Aceste cuvinte, dintr-o pledoarie a lui Cicero (Pro Roscio Amerino, cap. XXX), sînt puse în seama judecătorului roman Lucius Cassius Pedanius care, instruind un asasinat, dăduse dispoziție să se cerceteze „cui bono”, cui îi putea folosi omorul. Se mai spune că filozoful Cato avea obiceiul să întrebe, ori de cîte ori se propunea un proiect: cui bono? cui o să folosească? Se mai poate întrebuința și în înțeles de scop final. De pildă: „Nimic nu prezintă un interes serios, dacă nu se știe cui bono” (vezi și „Cui prodest?”). IST.

pen’ce? pron. interog. pentru ce?

știi tu ce expr. (tox.) droguri, narcotice, stupefiante.