MĂ interj. (Fam.) 1. Cuvânt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin, care marchează între vorbitori un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior; bă. 2. Cuvânt folosit pentru a exprima admirație; mirare, nedumerire; neîncredere; nemulțumire; ironie. [Var.: măi interj.] – Et. nec.

mă i vz măi¹

MĂ interj. v. măi.

MĂ interj, v. măi.

mă! int. 1. de chemare către un bărbat (mai ales către un inferior sau intim); 2. de mirare: mă! [Și măi! cf. măre].

2) mă și măĭ, interj. de chemare adresată prietenilor, de mirare și de amenințare dușmanilor: Haĭde, măĭ! Haĭdețĭ, măĭ frațĭ! Măĭ, da viteaz e! Măĭ, da proștĭ sîntețĭ! Măĭ Tătare, ține-țĭ calu! Fugĭ de-aicea, măĭ Jidane! (var. din măre. Cp. și cu alb. moĭă, fa). – În est se adresează și femeilor: măĭ Marando! Cînd e maĭ cu furie, se zice și mî.

MĂI interj. v. mă.

măi¹ [At: NECULCE, L. 21 / V: mă, (reg) mo / E: nct] (Fam) 1 i Cuvânt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin și care marchează, între vorbitori, un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior Vz bre. 2 i (Are sau prelungit) Exprimă admirație. 3 i Exprimă mirare. 4 i Exprimă surpriză. 5 i Exprimă nedumerire. 6 i Exprimă nemulțumire. 7 i Exprimă ironie. 8 sm Un bărbat oarecare Un „mă” strigă după mine.

măi² vt [At: L. ROM. 1959, nr. 1, 52 / Pzi: ~esc / E: măi¹] (Reg) A spune cuiva „măi” sau „mă”.

mo i vz măi¹

MĂI interj. (Fam.) 1. Cuvânt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin, care marchează între vorbitori un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior; bă. 2. Cuvânt folosit pentru a exprima admirație; mirare, nedumerire; neîncredere; nemulțumire; ironie. [Var.: mă interj.] – Et. nec.

MĂI interj. 1. (Familiar) Cuvînt cu care ne adresăm uneia sau uneori mai multor persoane masculine; p. ext. și uneia sau mai multor femei. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. ◊ (Întărit prin pronume) Tu, măi, ești bun de trăit în pădure cu lupii. CREANGĂ, P. 252. ◊ (Urmat de substantive la vocativ) Măi fraților! zise Botgros cu mare mîhnire, cine știe dacă ne-om mai întîlni! SADOVEANU, O. I 114. Apoi, dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. CREANGĂ, P. 38. 2. (Mai ales repetat) Exclamație prin care se exprimă uimirea, mirarea, nedumerirea, neîncrederea. Măi, măi! se minună profesorul. C. PETRESCU, R. DR. 126. Măi, măi, măi, că multe-ți mai văd ochii! CREANGĂ, P. 241. – Variantă: mă (CREANGĂ, P. 45, BIBICESCU, P. P. 37, TEODORESCU, P. P. 120) interj.

MĂI interj. (se folosește ca adresare către o persoană de sex masculin). [Var. mă] /Orig. nec.

măi! int. V. mă!

măĭ, V. mă 2.

mă¹ (fam.) interj.

!mă¹/măi (fam.) interj.

mă interj. v. măi

mă interj. și pron.

măi interj.

+măi să fie loc. interj.

măi-măi v. măi

măi v. mă¹

măi/mă interj.

MĂI interj. hăi!, (pop. și fam.) bă!, (pop.) bre! (~! tu de colo!)

MĂI interj. hăi!, (pop. și fam.) bă!, (pop.) bre! (~! tu de colo!)

măi interj. – Servește la adresare și mirare. – Var. (Munt.) mă. Lat. mǒdǒ, redus la *mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu și, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui post › poi › păi. Explicațiile anterioare consideră acest cuvînt inseparabil de măre (Cihac, II, 718; Tiktin; Șeineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar această identitate nu pare evidentă. Cu atît mai puțin sigură este afirmația dicționarelor în general, că este interj. de adresare către un bărbat, căci în Mold. se folosește și pentru femei și că peste tot este foarte folosită în imprecație fără obiect definit: măi, să fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).

mă, (măi), interj. – 1. Termen de adresare (atenționare, dar și amenințare) persoanelor de sex masculin. 2. Termen pentru a exprima admirația, mirarea, nedumerirea; măre. – Var. a lui măre, termen autohton (Cihac, Tiktin, Philippide, Scriban); lat. modo, redus la *mo (DER); et. nec. (DEX, MDA).

mă Bucur Obor! expr. (iron.) mă bucur!

măi! interj. 1. termen de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin, care marchează între vorbitori un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior 2. termen folosit pentru a exprima admirație, mirare, nedumerire, neîncredere, nemulțumire, ironie

MĂ interj, v. măi¹.

MĂI¹ interj. (Popular și familiar, adesea precedînd un vocativ) 1. Cuvînt de adresare către una sau mai multe persoane de sex masculin, mai rar feminin și care marchează între vorbitori un raport de la egal la egal sau de la superior la inferior. V. b r e. Ștefan vodă l-au întrebat: „Ce ți-i voia, măi?” NECULCE, L. 21. Taci, măi omule, că asurzești boierii. ALECSANDRI, T. 554, cf. 234, 343, 913, id. O. 70. Bună vreme, măi băiete! EMINERSCU, O. I, 84. Ia, ascultați măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă? CREANGĂ, P. 253. Apoi, dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. id. ib. 38, cf. 45, id. A. 51. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. ISPIRESCU, L. 110, cf. 64, 202. Știi una, măi femeie? zise Pîrvu, înjugînd boii la car. CONV. LIT. XX, 364. Da acasă nu puteai sta, măi femeie? REBREANU, I. 15. Măi ființă nenorocită și fără simțire! Cînd te întreb răspunde: da ori nu! SADOVEANU, P. S. 29, cf. id. O. I, 114, VI, 258. Cum ați fugit, mă, nenorociților, și de ce ați fugit, cu armele la voi? CAMIL PETRESCU, O. III, 169. Nu, măi Pazună! Eu, în război, le-am fost ca un tată. CAMILAR, N. II, 238. Măi bădiță al meu dulce, Fă-mi cu ochiul cînd. t-ei duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 47, cf. 7. De unde vii, măi muiere, Prin amurg pe această vreme? MARIAN, SA. 53. Și unde, măi tată, mi se prind de mînă la joc, de pare că-s draci de pe comoară. ȘEZ. III, 183. Mă, bădiță... Cînd mai vii tu pe la noi? BIBICESCU, P. P. 37. Mă. . . Nicuțî, mă! Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. ALRM I/II h 283. ◊ (Folosit la adresa unui animal) Măi motane, Vină-ncoa să stăm de vorbă. EMINESCU, N. 43. ◊ (Substantivat, m.) Și capitala i se arătase cu fața ei veridică: vulgară ca un „mă” în gura unui om cu buze groase și burtă plină. TEODOREANU, M.II, 169. 2. (Adesea repetat sau pronunțat cu „ă” prelungit) Cuvînt folosit pentru a exprima: a) admirație, mirare, surpriză. Mă! . . . că mare minune și asta! CREANGĂ, P. 24. Măi, măi, măi! că multe-ți mai văd ochii. id. ib.241, cf. 308. Măi-măi! Se minună profesorul. PETRESCU, R. DR. 126. Măi, da frumos îi. ALR II 3256/551, cf. 3256/414, 514, 728. ♦ (Adjectival, repetat) Frumos. V. g i g e a. Să mă spăl, să fiu măi, măi, Și drăguță la flăcăi! PAMFILE, C. Ț. 170 ; b) nedumerire, neîncredere, teamă. Măi, măi, măi. . . să nu-mi fi pus opinca, berbantul cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. 832. El stătu de se socoti gîndindu-se: mă, ca ce să fie asta? ISPIRESCU, L. 62, cf. ALR II 3253/551 ; c) nemulțumire. Da deschide ușa, bre omule. . . măi, că încă așa lighioaie n-am văzut. ALECSANDRI, T. 199. Măi, măi, măi! aceștia-s curat sărăcie trimisă de la Dumnezeu pe capul mieu! CREANGĂ, P. 261 ; d) ironie. Măi. . . măi. . . măi! tare-s bosumflați clironomii! ALECSANDRI, T. 631, cf. 162, 997. – Și: mă, (regional) mo (ALR I 236/85) interj. – Etimologia necunoscută.

MĂI² vb. IV. Tranz. (Regional) As pune cuiva „măi” (Butoiești-Strehaia). L. ROM.1 959, nr. 1, 52. - Prez. ind.: măiesc. – V. măi¹.