MĂRE¹ interj. (Popular) 1. (Adesea urmat de un vocativ) Termen de adresare. V. m ă i, b r e, f ă. Iară cătră dînsul: eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ți dzic. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/23. Mări, taci acu, soro. DRĂGHICI, R. 248/6. Greu la deal, măre copile. PANN, R. V. II, 57/1. Stareți măre, strigară pandurii olteni, văzînd pe Păturică și pe sluga lui. FILIMON, O. I, 272. Pă mine să mă-ntrebi, măre, că-s rumân umblat. JIPESCU, O. 110. Da ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ți vezi de treabă! EMINESCU, O. I, 174, cf. 149. Lasă, mări mangositule, că-mi vei veni acasă. MARIAN, O, I. 346. Ei, măre Licsandre, dacă zici că este lîngă tîrgul cel nou al Alexandriei, apăi chiar că e in drumul nostru. CAMIL PETRESCU, O. II, 145. Măriuță, măre dragă, Cheamă-ți cîinii și ți-i leagă. BiBiCESCU, P. P. 42. Ș-așa măre vere, frate, Numai Dan n-are dreptate. ZANNE, P. V, 283. Mă duc, mărele, mă duc. . . unde nu e nici moarte, nici îmbătrînețe. RĂDULESCU-CODIN, Î. 317. Valeo măre, valeo mă! – Ce țî măreo, ce țî? PĂCALĂ, M. R. 190. ♦ Cuvînt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. Iată mări, că deodată O poiană se arată. ALECSANDRI, P. II, 90, cf. I, 106. Cînd, iată, măre, că Știuca și venise. ISPIRESCU, L. . 45. O zbughi peste gard și-ndată, măre, se opri într-un pripor. MIRONESCU, S. A. 46, cf. CONTEMP. 1 949, nr. 164, 6/2. Mări, cic-au mai fost și-n trecut, altcîndva, . . . Felurite-așezâri și orînde. DEȘLIU, G. 52. Iată-n lungul drumului, La puțul porumbului, Că venea, mări, venea, Pe balaur de-ntîlnea. ALECSANDRI, P. P. 11. Iată, mări, că sosea Radu din Calonfirești, Cum îl vezi, încremenești. POP., ap. GCR II, 301, cf. 324. Că mi-a tot umblat Lume-n lung și-n lat. . . Măre, nouă ai, Tot pe nouă cai. TEODORESCU, P. P. 410. Mări, albă m-aș purta, Albă ca și lebăda. ȘEZ. III, 60, cf. 213, IV, 131. Dar cum se culca, El, mări, visa Visul aievea. PAMFILE, C. Ț. 21. Colea-n dalba veselie, Novac, măre, se scula, Afară că-mi și ieșea. ANT. LIT. POP. I, 342. 2. Exclamație care exprimă diferite sentimente: a) mirare, nedumerire, surprindere. Măre, ce spui? Habar n-am avut! KOTZEBUE, U. 16^v/18. Pentru ce ești așa de zborșit?. . . Pentru mine? Mări, ce spui. NEGRUZZI, S. III, 12. Măre, Doamne! își zic ei, pesemne că numai la noi în țeară le priește. ODOBESCU, S. III, 565 ; mîhnire, părere de rău. Măre, ce supărare! KOTZEBUE, U. 17^v/19. Măre, cum trece vremea! STĂNCESCU, B. 32 ; c) admirație. Hop o dată, măre! ce mai ginerică! PANN, P. V. I, 86/28. – Și: mări, (regional) măreo, mărele interj. – Cf. ngr. μωρέ (voc. lui μωρός) „prost, nebun”, bg. море.