MARE¹, mari, adj. 1. (Indicînd dimensiunea; în opoziție cu mic) Care depășește dimensiunile obișnuite, care întrece măsura mijlocie. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, P. I 48. Ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I 57. Literă mare = literă folosită în mod obișnuit ca inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor cu care începe o frază. Degetul cel mare = degetul cei mai gros, format numai din două falange (și care, la mînă, se poate opune celorlalte degete). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I 54. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. [Evantia] deschise ochii mari cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. Cît toate zilele de mare v. zi. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa pe cineva dezamăgit, cu buzele umflate. Pupăza... își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa. CREANGĂ, 57. A fi (sau a umbla) cu capul mare = a fi încrezut, a-și da aere. ◊ (Adverbial; în legătură cu «a măcina», «a pisa») Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul, pisată mare. C. PETRESCU, Î. II 166. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast, larg. O țară așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Apa... în mari cercuri se-nvîrti. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ Fig. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. În mare = a) după un plan vast, în proporții vaste. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II 65; b) în linii generale, în rezumat. În linii mari v. linie. ♦ (În opoziție cu jos, scund) Înalt. Un deal mare ne desparte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ♦ (În opoziție cu scurt) Lung. Fată cu cosița mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. ♦ Încăpător, cuprinzător, spațios, voluminos. Au împlut un sac mare, mare. SBIERA, P. 184. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. ◊ Casa cea mare = camera cea mai frumoasă dintr-o casă țărănească, destinată oaspeților. ♦ (Despre cursuri de apă; în opoziție cu îngust, mic) Lat, adînc. Era o apă mare, ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II 11. 2. (Indicînd cantitatea, numărul sau intensitatea; în opoziție cu puțin, mic, redus) Mult, îmbelșugat, bogat, abundent, în cantitate însemnată; numeros. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele din coasta satului. SADOVEANU, M. C, 5. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. COȘBUC, P. 11 47. Se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla. Apa venise mare. În munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II 174. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Puternic, intens. Fă lampa mai mare! 3. (Despre diviziuni de timp; în opoziție cu scurt) De lungă durată, lung. Făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare. ISPIRESCU, U. 16. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Că ziua cîtu-i de mare Nime gînd ca mine n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 4. (Purtînd accentul în frază, adesea precedînd substantivul) În grad înalt, intens, adînc, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU, M. C. 7. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Mă, dă drept să-ți spun că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, O. A. 150. ◊ Mare viteză v. viteză. ◊ Loc. adj. De-a mai mare dragul v. drag. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, necazul etc.) = (a-i fi cuiva) foarte drag, foarte bine, foarte plăcut (milă, rușine, necaz etc.). Și-n mijloc el, mai mare dragul. COȘBUC, P. I 241. Ți-i mai mare dragul să te duci la el. CREANGĂ, A. 19. Ziua-mare = moment al dimineții cînd soarele a răsărit de mult, cînd lumina începe să devină intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua-mare. NEGRUZZI, S. I 60. Ziua în amiaza-mare v. amiază. Îndata-mare v. îndată. ♦ (Despre sunet, glas; în opoziție cu slab, stins) Tare, puternic, ridicat. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. VII 28. Și-n glas mare îți urăm... Ani mulți. ALECSANDRI, P. II 110. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glasul ridicat, tare, strigînd. Striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. A fi cu gura mare = a fi certăreț. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic, aspru. Ger mare. ▭ Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. Vînt mare Se rădică. CONACHI, P. 265. ♦ (Adverbial, popular) Din cale-afară, peste măsură, tare. A să fie Mare mult omor! ALECSANDRI, P. I 54. Mare posomorîtu-i. id. T. 138. 5. (Despre ființe; în opoziție cu tînăr) Adult, matur, major, vîrstnic; (la comparativ) mai în vîrstă, mai bătrîn. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare. SADOVEANU, M. C. 17. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Aici nu sîntem la leș ca să mă iei în rîs. Acu-s mare!. ALECSANDRI, T. I 184. ◊ Fată-mare v. fată. Mamă-mare v. mamă. Coană-mare v. cucoană. Socru-mare v. socru. ◊ Tată-mare v. tată. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni adult, matur. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, E. 33. ◊ (Substantivat) Ba mai bine îi dau eu una peste bot ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. ◊ (Expr.) Cu mic cu mare v. mic. 6. Vestit, renumit, ilustru. Viața marelui nostru poet Mihail Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. ◊ (În componența unor nume proprii) Ștefan cel Mare. Alexandru cel Mare. 7. (În opoziție cu inferior, de jos, subaltern) Care ocupă un rang superior într-o ierarhie; puternic, sus-pus. Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Șădea într-o chiliuță din casele unui boier mare. EMINESCU, N. 57. ◊ Expr. Mare și tare = puternic, influent. Iară mare și tare-i în comună primarele. C. PETRESCU, Î. II 11. A se ține mare = a fi mîndru, fudul, semeț. A călca a mare v. călca. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. ◊ (Substantivat) Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I 165. (Expr.) Mai-marele = șeful, superiorul. A luat poziție de drepți dinaintea mai-marilor, așa cum se ia la armată. PASS, L. II 24. Mai-marii lui văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. ◊ (Precedînd denumirile de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriilor respective) Mare ban, mare logofăt. ▭ Călărime, supt comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, O. I 13. ♦ (Despre familie, nume, neam) Nobil, ales, făcînd parte din protipendadă. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. 8. (În opoziție cu de rînd, obișnuit) Important, de seamă, hotărîtor. Lupta cea mare se va da odată. SAHIA, N. 40. Prînzul cel mare v. prînz. Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Săptămîna mare = săptămîna care precedă imediat sărbătoarea paștilor la creștini. Strada mare = nume dat în orașele de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte umflate, vorbe fără miez, bombastice, promisiuni goale. Aceia care vorbe mari aruncă. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. Cu mare ce v. ce. Mare lucru v. lucru (III 2). ♦ (Despre onoruri, glorie) Deosebit, ales, înalt. Fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ (Despre obiecte; în opoziție cu ieftin, neînsemnat) De preț, valoros, scump. Cu mari daruri l-au dăruit. CREANGĂ, P. 102. ♦ Uimitor, extraordinar. Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241.