PITAR, pitari, s. m. (În evul mediu în țările românești) Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curții domnești (și a oștirii) și cu supravegherea brutarilor domnești; boier care avea acest titlu. ◊ Mare (sau vel) pitar = boier de divan însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și care avea sub ordinile lui mai mulți pitari. – Pită + suf. -ar.

VEL adj. invar. (Preceda un titlu sau un rang boieresc în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Mare. Vel logofăt. – Din sl. veliĩ.

VELIT, veliți, adj. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Care ocupa primul loc în ierarhia boierilor; de rangul întâi; mare. – Vel + suf. -it.

MARE adj. 1. v. întins. 2. amplu, întins, larg. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 3. v. dezvoltat. 4. v. spațios. 5. v. voluminos. 6. v. gros. 7. v. mășcat. 8. v. înalt. 9. v. lung. 10. v. majuscul. 11. v. adânc. 12. v. crescut. 13. v. lat. 14. v. holbat. 15. v. numeros. 16. v. apreciabil. 17. v. bogat. 18. v. ridicat. 19. v. exorbitant. 20. v. matur. 21. v. puternic. 22. v. intens. 23. v. violent. 24. v. important. 25. important, însemnat. (O zi ~ din viața lui.) 26. v. deosebit. 27. v. evident. 28. v. celebru. 29. v. ales. 30. (înv.) vel. (~ spătar.) 31. (înv.) velit. (Boier ~.) 32. adânc, intens, profund, puternic, viu. (O impresie, o emoție ~.) 33. v. acut. 34. bogat, întins, vast. (Are o experiență ~.) 35. v. fastuos.

VEL adj. v. mare.

vel-armaș s. m., pl. vel-armași

vel-logofăt s. m., pl. vel-logofeți

vel-spătar s. m., pl. vel-spătari

VEL adj. invar. înv. (preceda un titlu sau un rang boieresc din orânduirea feudală) Mare. Vel spătar. Vel vornic. /<sl. vel

VELIT ~ți adj. și substantival înv. (despre boieri) Care se afla pe treptele de sus ale ierarhiei rangurilor; de prim rang. /Din vel

bot (boturi), s. n. 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. 2. Bot (de animal). 3. Cocoașă. < Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). – Interpretarea expresivă este aceea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș, cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Eléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat ca „foarte puțin probabil” și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. – Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. n. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare să fi fost „plin la față, bucălat” și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză. [1053]

abur (aburi), s. m. – 1. Vapori de apă – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr. abur (ă). < Lat. albūlus („pată albă” în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657), ca și cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicația lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potrivește cu cea de combustie; REW 15 și DAR menționează cu rezervă această ipoteză. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s. f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)

ACAR conj. (Ban., Criș., Trans. SV) Deși, cu toate că, măcar că; fie, ori. Pînă iaste vie și tînără, ea-și dă dracului trupul său, acar fată, acar nevastă. C 1692, 510v. Akar. Sive. Vel. AC, 327. Akar jest tu kraj fericat. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; cf. VCC, 114. Etimologie: magh. akár. Vezi și acarcare, acarce. Cf. batîr.

biv adv. – Înainte cu unele titluri, indică faptul de a se fi aflat persoana respectivă într-o funcție în care nu mai este: biv vel logofăt, fost mare cancelar; biv vornic, fost vistiernic. Sl. byvŭ. Termen administrativ, nu aparține limbii vii. Înv.

bot (boturi), s. n. – 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. – 2. Bot (de animal). – 3. Cocoașă. Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă; chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș; cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Éléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat că „foarte puțin probabil”, și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în „bont” un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. m. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); îmbotnița, vb. (a pune botniță); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la față, bucălat”, și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză.

cîte adv. – În grupuri de, în serii de; cîte trei; toate îmi vesteau cîte o supărare (Negruzzi). – Unul cîte unul. – Căte odată. – De-a ’ncîtelea. Gr. ϰατά, cu fonetismul alterat de confuzia ușor de făcut cu cît (Densusianu, Hlr., 163; Candrea-Dens., 362; REW 1175; DAR); cf. v. it. cad(uno), fr. cha(que), cat., sp., port. cada. Cata intrase în lat. populară, cu sensul de secundum vel iuxta (Silos 66). Unele dicționare (de ex. DAR) îl confundă cu desăvîrșire cu cît; totuși, confuzia nu este posibilă, nu numai pentru sensul special al lui cîte, ci și pentru că acest ultim cuvînt este totdeauna invariabil. – Comp. cîteși, adv. (toți împreună; exprimă o funcție distributivă).

biv-vel-vornic s. m., pl. biv-vel-vornici

vel adj. – Mare. Sl. veliĭ (Cihac, II, 452). Termen administrativ, fără circulație reală, s-a folosit numai pentru a desemna gradul cel mai înalt al unei funcții sau demnități, ca sp. mayor, vel logofăr, mare cancelar; vel paharnic, mare paharnic etc. – Der. velit, s. m. (boier de rangul întîi).

vre- – Particulă care indică ideea de nedeterminare. Se folosește numai în compuse: vreun, oarecare; vreodată, cîndva; vreo sută, cam o sută; vreo doi, circa doi. Uzul cu art. indef o (vre o sută) s-a extins la cazuri în care în mod normal nu se articulează: vreo doi, vreo cîțiva. – Mr. vir(n)ă, vîrnu „oarecare”, megl. vrin. Lat. vere (unus) (Salvioni, ZRPh., XXII, 479; Tiktin; REW 9224), cf. it. veruno. Der. din lat. vel unus (Capidan 331), este incertă.

ARMAȘ, armași, s. m. (Înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii domnului și a boierilor. 2. Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare. ◊ Vel-armaș sau armaș-mare = mare dregător care supraveghea închisorile și execuțiile. – Din armă + suf. -aș.

ARMĂȘEL, armășei, s. m. (Înv.) Slujbaș subaltern al vel-armașului. – Din armaș + suf. -el.

ARMĂȘIE s. f. (Înv.) Funcția de vel-armaș. ♦ Instituție în fruntea căreia se afla vel-armașul. – Din armaș + suf. -ie.

muzicologie (fr. musicologie; engl. musicology; germ.: Musikwissenschaft), știință a muzicii ce adoptă ca obiect multiplele laturi ale acesteia: practică și teoretică, aplicativă și fundamentală, creatoare, interpretativă și perceptivă, diacronică și sincronică, cognitivă și educativă, etică și estetică etc. M. se constituie ca știință independentă în sec. 19 și preia tradițiile unor discipline care au cercetat din vechime aceste laturi. Încă din sec. 6 î. Hr., școala fondată de Pitagora studiază structura matematică a sunetului* muzical descoperind relațiile și proporțiile acustice ale acesteia. Ele reprezentau legi universale ale întregului cosmos, fiind adoptate de către pitagorici în astronomie și în creația artelor plastice și arhitecturii, ca norme imuabile menite să realizeze frumosul și armonia (1). Școala lui Pitagora a cercetat, de asemenea, efectul muzicii asupra sufletului creând teoria ethosului*, temei al unor cercetări, în etică, pedagogie, estetică*, continuate de școala lui Platon și Aristotel. Medicina și politica au adoptat și ele aceste idei ca principii terapeutice și mijloace de educație a cetății. Cercetările de istorie a muzicii* au fost cultivate de către Heraclide Ponticul (sec. 6 î. Hr.), fiind continuate până târziu de Plutarh (sec. 2 d. Hr.). Gândirea antică a grupat disciplinele muzicii în două mari clase: teorie și practică (Aristoxenos, sec. 4 î. Hr.) – teoria, cu bazele fizice și aplicațiile tehnice, practica având, ca subgrupe, activitatea educativă și cea productivă (compoziție și interpretare). Notația* muzicală vocală și instr., sistemul (II, 2) modurilor și sistemul (II, 6) ritmului* constituie de asemenea un aport însemnat al antic. gr. În cunoașterea științifică a muzicii, ca tradiție a m. moderne. Întemeiat pe concepția pitagoreică, ev. med. va adopta studiul muzicii ca singura artă admisă în universități, fiind încadrată în quadrivum* alături de aritmetică, geometrie și astronomie. Autorii medievali dezvoltă teoria ritmului (Augustin) și pe cea a modurilor* (Boethius, Cassiodor), pe linia tradițiilor antice. Noi orientări înspre practica interpretativă și creatoare a cântecului religios (Regino de Prön, Aurelianus Reomensis, Hucbaldus) culminează cu sistemul lui Guido d’Arezzo (sec. 12; v. solmizație). Concepții scolastice impun teoreticienilor, în mod dogmatic, principii de cunoaștere și clasificare a ramurilor muzicii; musica coelestis și musica mundana „muzicală cerească și pământească”. În schimb latura practică a investigației va duce la cunoașterea genurilor (I) cultivate în viața muzicală și la norme tipologice obiective, ca de ex.: după sursa sonoră: m. vocală (m. harmonica), m. instrumentală de suflători (m. organica) sau de percuție și corzi (m. ritmica), iar după specificul componistic monodică* (simplex vel civilis) sau polifonică* (composita vel regularis vel canonica). Umanismul și Renașterea* vor aduce noi preocupări teoretice fie în studiul sunetelor și relațiilor lor (Zarlino) fie în cel al sistemului modal (Glarean). Muzica încetează de a mai fi încadrată în quadrivium, iar studiul compoziției (2) nu făcea decât arareori parte din cursurile academice, fiind atribuit altor discipline ca poetica sau retorica. Reîntoarcerea la arta antică va determina genul „odelor pe metri antici” (Cesti, Tritonius, Baillif, Goudimel, Honterus). Renașterea și barocul*, vor promova preocupări de organologie și de noi sisteme intonative: infra-cromatice* (v. microinterval) (Tartini), temperate* (Werckmeister). Gândirea enciclopedică (Praetorius, Mersenne, Kircher), va duce la dezvoltarea științei muzicale fie în sensul științelor naturii (acaustica* – Sauveur), fie în cel al disciplinelor umane: estetică* (Baumgarten), etnografie (Cantemir) sau teoria*, istoria și enciclopedia muzicii (Bourdelot, Forkel, Burney, Cantemir). Știința modernă (începând cu Fétis, Adler, Riemann) va cuprinde totalitatea ramurilor de cunoaștere a muzicii în sisteme alcătuite după diverse criterii: istorico-sistematice, științele naturii și ale spiritului, nomotetice-idiografice* etc. Sec. 20 va relua aceste preocupări axate fie pe binomul istoric-sistematic adoptat de tradiția universitară, fie pe alte criterii de clasificare: istorie-etnologie-psihologie* (J. Handschin), m. internă și externă (J. Chailley), etnomuzicologie-istorie-muzicologie sistematică (A. Wellek), teorie-istorie-etnomuzicologie-critică muzicală (I. Keldiș). Deschiderile sistemului merg spre adoptarea noilor discipline muzicologice (sociologia – C. Sachs) și a altora care așteaptă obținerea dreptului de cetate în sistem: cibernetica, lingvistica muzicală, semiotica. În gândirea științifică românească, Xenopol adoptă principiul clasificării triadice: genetice-sistematice-fenomenologice iar, în muzică, Iacob Mureșianu (1888) reia principiul antic al teoriei și practicii, în prima clasă adoptând: gramatica, acustica, canonica, melodica, estetica. George Breazul, la rândul său, integrează în cursul său de enciclopedia și pedagogia muzicii: „psihologia, logica și teoria cunoașterii, estetica, istoria muzicii, folclorul și metodologia specială a muzicii și a lecției practice” (1927). Sistemul contemporan al m. deși de un caracter însă empiric, tinde spre o concepție interdisciplinară ce vizează atât nivelul ontologic (obiectul cercetării, existența și esența sa) cât și cel epistemologic (principiile și metodele cunoașterii). Concepțiile asupra obiectului m. cunosc două poziții extreme, polare: a) Arta muzicii ca existență materială a fenomenului sonor-acustic, guvernat de legități general-valabile – concepția fondată de pitagoreici, dar reluată în sens formalist de Filodem (sec. 1 î. Hr.), care nega muzicii orice efect asupra sufletului. În arta din sec. 19, concepția formalistă e susținută de E. Hanslick, care luptă totodată contra literaturizării religioase, filozofice a muzicii. b) Arta muzicii ca existență creată de om, în scopul cunoașterii și exprimării realității, ca mod de reflectare a acesteia și mijloc de acțiune asupra omului. De aceeași tradiție antică (cf. teoriei ethosului), ea reprezenta concepția adoptată de estetica științifică umanistă. Concepțiile epistemologice asupra muzicii au fost adeseori legate de știința în care se desfășura cercetarea: matematică, fizică, istorică sau estetică etc. O dată cu fondarea în sec. 19 a m. ca știință independentă, metodele ei au fost preluate din științele naturii, a căror dezvoltare le-a impus ca model al tuturor ramurilor de cunoaștere socio-umană. Pozitivismul este orientarea care a determinat această prevalentă a științelor naturii. Geneza m. ca sistem independent a fost condiționată, de asemenea, de concepția evoluționistă (Darwin, Spencer) ca și de primele afirmări ale filosofiei materialist-dialectice: teza lui Fr. Engels asupra corelației istoric-logic, s-a reflectat parțial într-unul din primele sisteme ale m. în sensul dualismului istoric-sistematic (G. Adler, 1885). Evoluția ulterioară a întregii cunoașteri științifice a dus la perfecționarea metodelor diverselor ramuri, fie de natură fizică (acustica) sau socio-umană (istoria, estetica, psihologia, sociologia etc.), fie de corelarea celor două domenii, cu o prevalență a umanului (psiho-acustica). Principiul interdisciplinar determină în sistemul actual al m. apelul la „pluralism epistemologic” sau „sinteza metodelor”, fie în interiorul ramurilor (istorie, sociologie, teorie etc.) fie în interiorul sistemului, între ramuri. În acest din urmă caz, metodele trebuie să străbată transversal toate ramurile cunoașterii cuprinse în sistem, pentru ca orice latură a fenomenalității muzicale să beneficieze cât mai amplu în procesul de cunoaștere a obiectului epistemic ce-l reprezintă. Aceste aspecte reprezintă tendințe actuale și perspective viitoare ale m. Interdisciplinaritatea se află încă într-o fază incipientă de multi-, pluri- sau intra-disciplinaritate, caracterizată printr-o simplă „coabitare” a ramurilor în sistem, cu unele schimbări de enunțuri și metode între ele. O adevărată inter- și trans-disciplinaritate (ca fază superioară) se va realiza când sistemul va fi dominat de un număr de axiome comune, din care să se deducă, printr-o metodologie adecvată, întreaga construcție și coordonare logică a întregului și ramurilor sale. Imaginea grafică circulară a ramurilor m. reflectă funcțiunile și posibila dezvoltare și autoreglare a sistemului. Acesta e dominat de nucleul central al filozofiei (epistemologiei) muzicii și teoriei sale superioare – zonă ontologică și epistemică a axiomelor prime și a metodelor circular-transversale, centru din care se desprind radial radial disciplinele sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor muzicale din ramurile generale ale specialității respective (ex. sociologia generală etc.), alt aspect al posibilei interdisciplinarități. În structura domeniului epistemologic al m., alături de obiectul și subiectul cunoașterii, distingem trei categorii ale metodelor: A. Principiile materialismului dialectic și istoric; B. Legile logice ale gândirii, proprii tuturor domeniilor cunoașterii; C. Normele și metodele specifice disciplinelor muzicale. Acestea din urmă comportă trei nivele corelate posibilităților cognitive-euristice ale muzicii ca artă și știință: I. Obiectul: realitatea; subiectul: compozitorul; metodele: științele „tehnologice” ale artizanatului creator [armonie (III), contrapunct*, forme* etc]. II. Obiectul: opera de artă; subiectul: muzicologul; metodele: științele tehnologice, adoptate ca mod de testare și analiză a măiestriei. III. Obiectul: întreaga fenomenalitate a muzicii; subiectul: muzicologul; metodele: toate disciplinele m., axate pe cercetarea fundamentală și aplicativă. M. românească s-a manifestat empiric în sec. 19, prin diverse discipline izolate, ca pedagogia (manuale, metode), culegeri* de folclor*, lexicografie, istoria muzicii, critică muzicală, organologie etc. Dezvoltată în sec. 20, prin amplificarea obiectului de cercetare și adoptarea unor metode moderne, ea s-a impus pe plan mondial prin discipline ca: istoria muzicii (E. Mandicevski, G. Breazul), etnomuzicologia și pedagogia (C. Brăiloiu, G. Breazul), bizantinologia (I.D. Petrescu), estetica (D. Cuclin). V.: energetism; fenomenologie.

baș n., pl. urĭ (turc. baš, cap, șef, superior, vîrf, de unde și bg. baš, șef, agiŭ. V. bașa, bimbașa, bașlic). Agiŭ la zarăfie (Vechĭ). Prisos, plus, rest: bașu ce-ĭ ieșea de la raz (CL., 1910, 77). Prefix care arată superioritatea: baș-cutnie (cutnie de prima calitate), baș-ceauș (sergent-major de infanterie), baș-hoț (mare hoț). V. arhi-, para-, stră-, vel-. – În Banat. (după sîrb.) „chear, tocmai”. V. baron.

MISERAM PACEM VEL BELLO BENE MUTARI (lat.) chiar și războiul e preferabil unei păci mizerabile – Tacit, „Annales”, III, 44.

2) biv- (vsl. byvŭ, fost), prefix vechĭ egal cu „fost, ex-”: biv-logofăt, biv-vel-vornic. V. proin.

hînsár m. (d. hînsă orĭ, după Acad., d. vsl. honsarĭ, care e o var. d. husarĭ, hurĭsarĭ, kurĭsarĭ și kursarĭ, tîlhar, d. mgr. kursáris, mlat. cursarius, de unde și it. corsaro, corsar. D. mgr. maĭ vine și alb. kusár, sîrb. gŭsar, tîlhar. V. corsar și husar). Vechĭ. Hoț, tîlhar, soldat din călărimea ușoară, care nu avea leafă, ci făcea parte din oastea în dobîndă, care se ținea de jaf (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 1, 70): blăstămat era boĭerul de pe atunce ce avea supt ascultarea lor breasla, cumu-ĭ la vel-logofăt curteniĭ, la vel-vornic hînsariĭ, la hatman călărașiĭ (Let. 2, 23). – Și unzar (Păsc. 384). – În sec. 15 se constată existența hînsarilor în Țara Românească: pe la 1431-33, Vlad Dracul impută Brașovenilor că adăpostesc pe toțĭ „hoțiĭ și tîlhariĭ”, ĭar cuvîntu „tîlhar” e tradus pin slavonescu honsarĭ. În sec. 16 se iviră în Moldova, unde împreună cu oameniĭ pîrcălabuluĭ, îĭ vedem luptînd contra Cazacilor. Cantemir se înșeală considerîndu-ĭ tot una cu husariĭ (cuv. care, de alt-fel, are aceĭașĭ orig.) și zice că eraŭ împărțițĭ în hînsarĭ de țara de sus și hînsarĭ de țara de jos și că făceaŭ serviciĭ vornicilor, dar că nu maĭ eraŭ militarĭ, ci plugarĭ (Acad.). V. achingiŭ.

portár m. (d. poartă saŭ lat. portarius, de unde și ngr. portáris). Vechĭ. Titlu unor funcționarĭ: în Țara Românească portaru cel mare (numit și portár-bașá, după turc. kapuğu-bașy, V. capugi-bașa), cel ce introducea la domn oaspețiĭ Turcĭ maĭ însemnațĭ (numit ușer în Mold.). Vel-portaru de Suceava (Mold.), șefu conduceriĭ armateĭ (înlocuit pe urmă pin hatman). – Fem. -ăreásă, pl. ese, și -ăriță, pl. e.

veleandră, velendre, s.f. – Haină de dimensiuni prea mari pentru cel care o poartă (zona Codru). – Din vel „mare” (< sl. veliǐ) + -eandră.

vel-armaș s. m., pl. vel-armași

vel-logofăt s. m., pl. vel-logofeți

vel-spătar s. m., pl. vel-spătari

vel-, un vechĭ prefix care însemna „mare” și care se întrebuința ca epitet la rangurile boĭereștĭ: vel-armaș, vel-ceauș, vel-logofăt, vel-vornic (vsl. veliĭ, mare; sîrb. velji, rus. véliĭ. V. velit). V. baș-.

vel-ceaúș m. (d. vel- și ceauș. Cp. cu bașa-). V. ceauș.

velít adj. m. și s. (d. vel- cu sufix grecesc). Vechĭ. Boĭer mare. În Țara Românească eraŭ 19 boĭerĭ velițĭ: banu, vornicu, logofătu, spătaru, vistieru, cluceru, postelnicu, paharnicu, stolnicu, comisu, aga, serdaru, medelniceru, slugeru, pitaru, vornicu de Tîrgoviște, armașu, șătraru și cluceru de arie (Gĭur. 14). V. boĭer.

armaș m. 1. om de arme: e și armaș de frunte AL.; 2. (Marele) odinioară rang boieresc, comandantul artileriei și executorul sentințelor capitale; de el depindea închisorile, călăii: te ’nalț spre răsplătire la rangul de vel-Armaș NEGR.; 3. un fel de joc copilăresc în care unul din jucători face pe Domn, al doilea pe armaș și al treilea pe tâlhar; 4. Mold. se zice de cel mai bun soiu de vin de Cotnari.

biv adv. se zicea odinioară de cel ce fusese într’o boierie: biv vel Logofăt. [Slav. BYVŬ, fost].

Cazaci m. pl. od. l. MoId, corp de cavalerie ușoară, recrutat din cazacii Zapororojeni, și mai târziu corp de ostași pământeni, întocmit după Cazacii străini; 2. Munt. slujitori de scuteală, răspândiți prin județe, scutiți de dări: vel-Căpitan de Cazaci cu steagul și toboșarul său FIL.

credincer m. od. 1. slujbaș al Curții, subordinat cuparului, având îngrijirea pivniței domnești: a bate cu urechea în stâlp pe credincerul cel mare NEGR.; 2. consilier intim, om de încredere: împăratul se rătăci râmâind numai cu credincerii săi ISP. [Derivat din credință, în sens de «încredere» și în special de «gustare» (în semn de încredere): «întâiu vel paharnic iea credința, apoi întinde și Domnul mâna la cupă», Gheorgachi)].

vel a. od. (invariabil) mare, epitet alăturat pe lângă ranguri boierești: Vel Armaș, Vel Clucer; pitacul domnesc prin care îl numia Vel Cămăraș FIL. [Slav. VELĬI].

velit a. 1. mare, de primul rang: eu, boier velit, să plătesc capitație! AL.; 2. fruntaș: niște veliți Poloni din avangardă BĂLC. [Formă grecizată din vel].

Amiras (Alexandru) m. biv-vel sulger din Moldova, a tradus pe grecește în 1729 Cronica anonimă a Țării Moldovei (1662-1723) din ordinul Domnului Ghica.

vre, particulă, exprimă ceva nedeterminat sau o aproximațiune numerică ori temporală; vr’o dată, vr’o sută, vreun. [Și veri (macedo-rom. văr) = lat. VEL(IS)].

vreun pron. oarecare. [Lat. VEL-UNUS].

VEL adj. invar. (Preceda un titlu sau un rang boieresc în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Mare. Vel-logofăt. – Din sl. veliĭ.

VELIT, veliți, adj. (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Care ocupa primul loc în ierarhia boierilor; de rangul întâi; mare. – Vel + suf. -it.

PITAR, pitari, s. m. (În Evul Mediu, în Țările Române) Titlu dat boierului însărcinat cu pregătirea și distribuirea pâinii la Curtea domnească și cu îngrijirea caretelor Curții domnești; boier care avea acest titlu. ◊ Mare (sau vel) pitar = boier de Divan însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și care avea în subordine mai mulți pitari. – Pită + suf. -ar.

ARMAȘ, armași, s. m. (Învechit) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii boierilor și a domnului. Lefuri să-mpărțească, Lefi la lefegii, Spade la spahii. Arme la armași, Cai la călărași. TEODORESCU, P. P. 50. 2. Slujbaș cu atribuții administrative și judiciare. Armașul Nicoriță, la o poruncă, ceru mîncările calde. SADOVEANU, O. VII 110. Zări pe bătrînul armaș, uscat și galben, cu fruntea pleșuvă. ODOBESCU, S. A. 85. ◊ Vel- armaș sau armaș-mare (ori mare-armaș) = mare dregător, care supraveghea închisorile și execuțiile capitale. [Ștefan cel Mare] îl făcu boier și armaș-mare. BĂLCESCU, O. II 146. Boieri mari, boieri de rînd! (Zicea domnul închinînd) Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare, Cantar slutul, armaș-mare! ALECSANDRI, P. P. 201. 3. (Rar) Luptător. Pre cît Despot pe cal e îndrăzneț, E și armaș de frunte. ALECSANDRI, T. II 110.

BIV adj. m. (Învechit, în legătură cu o titulatură) Fost. Nicolai Costin biv vel logofăt.

BUTCĂ, butci, s. f. (Învechit și arhaizant) Trăsură de lux (de obicei închisă); caleașcă. V. rădvan. Vel-armașe Toadere... dă poruncă să fie gata butca și slujitorii. SADOVEANU, Z. C. 169. Șirag de rădvane și de butci veneau pe urmă. GALACTION, O. I 74. S-a gătit frumos ș-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă. CARAGIALE, O. II 240.

HATIȘERIF, hatișerifuri, s. n. (Turcism învechit) Ordin sau decret emis de sultan către marii demnitari otomani sau către domnitorii țărilor romîne, purtînd autograful sultanului pentru executarea întocmai. Înaltul hatișerif fu cetit și tălmăcit. SADOVEANU, O. VII 73. Ștefan, vel-portarul împărăției, aduse hatișeriful ce întărea domn pe fiul ei, Pătru. ODOBESCU, S. A. 125.

CTITOR, -Ă, ctitori, -e, s. m. și f. Persoană care suportă (sau contribuie la) cheltuielile pentru ridicarea și înzestrarea unei biserici sau mănăstiri; fondator de biserici sau de mănăstiri; p. ext. întemeietor al unei instituții, organizații, asociații etc. Ctitori de așezăminte. EMINESCU, O. I 150. Radu Racoviță vel-logofăt, cu a hă soție Maria, ctitori. NEGRUZZI, S. I 314. – Variantă: (regional) titor, -ă (SLAVICI, N. I 49) s. m. și f.

PITAR, pitari, s. m. 1. (Mold.) Brutar. În fiecare dimineață cui trimit casapii mușchiul cel mai gras, iar pitarii pînea cea mai rumănă? SADOVEANU, M. 167. El a fost... țigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie. ALECSANDRI, la GHICA, S. 69. 2. (În orînduirea feudală) Boier însărcinat cu aprovizionarea curții domnești (și a oștirii) cu pîine. La vederea pitarului, care se înapoiase în ogradă, rîsetele și glumele încetară și toți se puseră de iznoavă pe lucru. MACEDONSKI, O. III 6. Slugărică, agiuns pitar acum doi ani, de unde era brutar. ALECSANDRI, T. 1328. Ce sînt aste ranguri multe, care nu se mai sfîrșesc: Conțopist, pitar și-atîtea care mai nu le brodesc. BOLLIAC, O. 171. ◊ Mare (sau vel) pitar = boier care era însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și cu aprovizionarea curții și a oștirii, avînd mai mulți pitari sub ordinele lui. Marele pitar primea proviziile... și le împărțea pe la cete. BĂLCESCU, O. I 16.

ZAPCIU, zapcii, s. m. (Învechit) 1. Cîrmuitor al unei plăși (subordonat ispravnicului). Degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. [Guvernatorii] tractau pe domnii noștri ca pe niște zapcii, le trimeteau ordine scrise și verbale și-apoi să nu le fi urmat. GHICA, S. A. 30. Ispravnicii și mai cu seamă zapciii... găsiră ocaziune a jefui poporul, luînd de la săteni însutit decît li se ordona. I. IONESCU, M. 253. Văd îndat-o copiliță, Oltencuță cu ochi viu, Numai zdrențe-a ei foliță, Cum o bate un zapciu. BOLLIAC, O. 196. 2. Rang în armată; căpitan. Avantgarda se compunea din:... vel-căpitan de dorobanți cu zapciii săi. FILIMON, C. 312. 3. Funcționar polițienesc în subordine; paznic, dorobanț, sergent de stradă. De dimineață pompierii stropiseră podul, și la toate răspintenile cîte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre, pînă după trecerea alaiului. NEGRUZZI, S. I 29.

USTURA, pers. 3. ustură, vb. I. Tranz. (Folosit și factitiv sau absolut; complementul indică o ființă sau o parte a corpului și este în același timp subiect logic; subiectul gramatical indică locul dureros sau agentul care cauzează durerea) 1. A face pe cineva să simtă o senzație ascuțită de înțepătură sau de arsură, de obicei dureroasă. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul Și mormăia că o ustură, de ceapă, ochii. BENIUC, V. 37. Sara, mă ustura pielea feții și mă durea capul. SADOVEANU, O. VII 49. Zăpada sfărmicioasă stăpînea tot cuprinsul, atît de albă, că, privind-o mai mult, ustura ochii. REBREANU, N. 68. Ochii roșii îi ardeau în cap și-l usturau ca de fum. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. ◊ Expr. A-l ustura (pe cineva) inima (sau la inimă), se spune cînd cineva simte o durere puternică, fizică sau morală. Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă. CREANGĂ, P. 33. (Glumeț) A-l ustura pe cineva spatele, se spune cînd cineva merită bătaie. 2. Fig. A trata rău pe cineva, asuprindu-l, chinuindu-l, făcîndu-l să sufere. Ne-am dat robi unuia Calistrat vel-vornic. Ne-a ucis și ne-a usturat acesta; ne-au ucis și ne-au usturat alții după dînsul. SADOVEANU, N. F. 28. Are să se mînie și are să ne usture rău mînia lui. id. O. VI 68. Îl ustura sufletul de amărăciune. REBREANU, R. I 129. ♦ A înțepa pe cineva cu vorba. Povestea e extrem de pitorească și ustură în toate cuvintele ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 15/7. Mătrăguna A-nvățat un brusture Să le spuie-n față una Care să le usture! TOPÎRCEANU, B. 50.

VEL adj. invar. (Învechit, precedînd un titlu sau un rang boieresc) Mare. Parcă-s buzdugane de vel-armaș din vremea domnilor greci. ALECSANDRI, T. I 125. Te înalț, spre răsplătire, la rangul de vel-armaș. NEGRUZZI, S. I 133. Alegerea vreunui vodă harnic, Unui ban, vel-spătar și paharnic. BUDAI-DELEANU, Ț. 348.

VISTIER¹, vistieri, s. m. (În orînduirea feudală din Țara Romînească și din Moldova; uneori precedat de «mare» sau «vel») Mare demnitar avînd în sarcina sa administrarea financiară a țării și păstrarea vistieriei statului. Vistierul Văcărescu. (Fig.) Motanul alb era vistier, Mîrzac cel chior ministru, Cînd de la el eu leafa-mi cer, El miaună sinistru. EMINESCU, O. IV 75. Vistierul al doilea = locțiitorul marelui vistier. – Pronunțat: -ti-er.

veleandră, velendre, s.f. – (reg.) Haină de dimensiuni prea mari pentru cel care o poartă (zona Codru). – Din vel „mare” (< sl. veliǐ) + suf. -eandră.

APOSTOL gr. ’Aπόστολος „trimesul, solul”. I. 1. Nume purtat în sec. al XVII-lea de diverși boieri; – spătar, 1672, zis și Postolachi, frate cu Nic. Milescu (RI XXXII 114). 2. Cu sufixe: Apostol/ache (17 A III 1) și s.; -achi, mold., din care ipoc. Lache, dar și din Mihale și Vasile; -escu, -eanu. 3. Cu apoc.,: Apost Mila (Ard II 174) ca pren.; -u (PBor 52); -u, I. (Ocina); -ul (Bîr V); -ul, Uzum (Groș 69); -a mona. (Sd XV). 4. Cu schimbarea p. finale: Apost/e (Paș); -ică (Cand); -iu (Tel 58); -oiu (Cand); -oaia marital (RI V 225), 5. Apostari s. 6. Postol/ea (Paș); Aia f., 1782 (BCr 75); Pustoli ar. (Fărș). II. Cu afer. și apoc. *Post: 1. Postul Lupul (Isp V²) 2. Cu sufixe: Postan E., buc.; 3. Post/ea -ĭa (Hur 99, 128); -escu (Hur 47); 4. Post/eca (Sd XXII 355); 5. Poștescu (Ard II 174). 6. Post/ică mold. (Sd XVI); -ici mold. act; -iță, mold.; -ărescul (Vel); – 1605 (RI XX 257). III. Cu afer. a două silabe Apos/tol: 1. Tolu (AO XVI; I Bot). 2. Tolan (Ard î Paș); -u t. (Gorj 214). 3. Tolaș act. 4. Tol/ea, 1492 (Fior 313); -ea, I. (Sd I – II); -escu, M. (T-Jiu). 5. Toleac diac (Cat; 16 B IV 343); Tolecanu C., act. 6. Toleagă, 1566 (Gorj 374). 7. Tolică (Tel 58). 8. Tolici, olt. (Cand 108) și prob. prin reduplicare: Totolici fam. act. 9. Tolocică Dinu (Tel 58), modelat din vechiul Tolocĭco Șandre (Dm; C Ștef); – Șendrică (17 A IV 421; RI XI. 10. Tologea, S. (Tel 58). 11. Tologacĭ (16 B IV 483), cf. și vb. mold. atologi. 12. Toloi Grecul (17 B I 291) din Tîrgoviște, Toloș (16 A IV 37; AO XXI 188); -ca (17 A V 201), cu suf. -șca < -cĭca). 14. Forme aromîne: Tolĭ (Cara 34); Tulĭ, -a (Ant Ar); Tuliu Nuși, scriitor. Scurtarea Tol poate proveni și din Anatol, care este un nume mai rar.

IOAN ebr. Iochanan sau Iohanna gr. Iωάννες, lat. Ioannes, I. IOAN. Numele cel mai frecvent la romîni; repetat în dinastia Asăneștilor, devine supranume domnesc, Iῷ, la munteni, parte integrantă a intitulației. 1. Ioan, forma cultă; – Gură-de-aur, b. dobr. (RI XI 208); cu afer.: Oan, „sluga” (curtean) mold., 1461 (M Put 175); – fratele lui D. Bratu (AO XXI 199). 2. Ioana sau Ioană, f. luat și ca nume bărbătesc, cu afer: Oana b. (Moț; Paș); – Preseacă, mold., 1463 (Sd V 386); Oană nume purtat de 25 boieri ai lui Ștefan cel Mare ș.a. (Dm; Ștef). 3. Ioane (Mar), vocativul pt. nom., ca Petre < Petru, formă curentă ard. între anii 1850 – 1870; Oane (Mar; Buc; CL); -a (Ard; Moț). 4. Ioanele (Moț). 5. + -eș, sau contam. cu magh. Iános: Ioaneș, ard. (Paș); Oaneș, Tudoran (16 A IV 128; Sd XVI); prob. Neș, Haideu (AO XXI 198); Neșu, M. (Î Div); -l vatav 1679 (BCI VII 9): Nesu (cu s pt ș, grafie străina) 1671 (Paș). Ioanăș (Ard). 6. *Ioanică: Ioanicești s.; Oanică (Dm); Oaneca (C Bog). 7. Ioanin (Ard I 248). 8. Țarul Ioaniță, redat în latină: Ioannicius rex; Ioanițiu, act., sub infl. sufixului grec -iu, 9. Ioanță (Ard); Oanță (Dm; C Ștef; Mar; Vel) etc; Oanța (Dm; Ștef; 17 A III 89); Oanțe, I. (Ard); -a (ib.); Oanțul s. 10. Cu u pentru o, prob.: Unț/ăști, -eni ss., v. și Uncu, Un ce. 11. Ioanca fiul lui Cosma, ard. (14 C I 18); Oanca (Ștef); Oancă, T., mold. (RI XI 315); – Turcul (16 A II 121). 12. + -cea; Ioancea (Î Div); cu afer. Oance (Mar; Ștef); -a, frecv. ard. (Paș) și mold. (Dm; Ștef; Ț. Rom. 128; P Bor 55); Ioanei (Paș), cf. magh. Iancsi. II. ION 1. -frec. (Dm) și act. -escu; frecv.; -easa, -easca, -ești ss. 2. Iuon formă curentă în urbariile din Ardeal (Met 39; Paș; Ard) etc. Iuonea, Iuoneasă (Paș). 3. Iuvon, ard. (Paș). 4. On (Ard; Met 95; Sd XVI, etc.); On, Isă (Ard II 123); On, Birza (Met 95). 5. Iona b. (P Bor 34); Onă f. ar. (Fărș); Oua b, (Dm; C Ștef; 13-15 B 158; P Bor 2, 64);- diacu, 1734 (Acte Sc), sau din Ionă profetul. 6. Ionea (Mar); – munt. 1596 (Sd VII 270): One, -a (Dm; Ștef; Ard; Vr; Sd XI 27 și XV); Oneasa f. (16 B II 43; Cand 156), marital; Niasa, 1688, ard. (Paș); Onesc, hațeg. (Cand 156); Onescu luat ca prenume dobr. (RI XI 215); -l fam. mold.; olt. (17 B IV 511); Oneasca t.; Onoae fam. (Paș). Eonu, mold., 1692 (BCI XV 87); Onu (Ard); -l (16 A II 89). III. Derivate din ION: A. + -ac (1-3), -ace (4), -ache (5) -aș (6): 1. Ionac fam. mold.; Onac; -a (Sd XI 87; 17 A III 84, IV 189, 291, V 275; BCI IV 204); -a f. mold. (Sd XI 87); Onacă (17 A II 233); Naca b. (17 A II 217; Sd VI 30; P Bor 6); Naca, Nacu, Nachi ar. (Fărș); Ionacu (Mar); Onacu (ib); Nacu (Mar; Moț; Paș; Gara 96); – olt. (Sd XXII); -l (Tec I;UrXXII 69); Ion Ferdinand Nacul boier mold., 1672 (Sd I -II); + -a: Năcula (Puc) și Năculele m-te Bz. sau < Nicolae. 2. Ionăcani = Ionicani s. mold. (BCI IV 132). 3. Năcuțu (Sd XVI); Năcuța f. (17 A IV 149); Nacoe, țig. (16 B II 16). 4. Onacea (17 A V 330; Sur XXIV) Ionaciu, Șt., din Putila (Băl VI); + -ian; Nacian, I., prof. 5. + -ache: Ionache (17 B III 523); Nache, ar. (Weig) și dr., sau < Enache; Onachi, mold., 1642 (Isp II²); Nachi ar. (Ant Ar). 6. Ionaș (Mar; Ștef; Ard; Tis; 16 B V 155); Ionașiu (Mar); Onaș (Ard); Ionăș (Ard); – olt. (Cand); Oneșan (Cand 156); Ionășel (Mar; Ștef); Ionăș/ești, – eni ss. 7. Ionaș + -co, -cu: lonașco (Dm; Mar; Ștef); Onașco Bucelescul, mold., 1623 (RI II 143); Nașco (Ard II 194); Pătru Nășcăi, munt., 1581 (Sd VII 269); Nășcoi I. (Sur IV); Ionașcu (Ștef) frecv. (Gat mold II); Onașcu (16 A III 443; Sd XVI); Ionășcuță,(Sur XIII); – Cupărelul (Costin). B. + -cu, -cea, -cel, -ciu: 1. Oncu (Moț; Viciu 16); -l (P⁵ fila 23); Ionca (Haț 71); Onca (16 A III 9, IV 35; P Bor 30. 64); Vonca (Dm); 2. Ioncea (Mar; R Gr; PBor 2, 6). 3. Once (Dm; C Ștef); – mon. (Acte Sc); Oncea (Paș; 13 – 15 B 44; Rel; 16 B I 41, 69; Tis; Gat; AO XVII 321; P Bor 12, 13, 35). 4. Ioncel (Paș). 5. Ioncescul, Ilie (Băl VI); Oncescul 6. Ionciul, 1514 (AO XX 91; Gat mold II: 16 A IV 14); Onciul (Dm; G Ștef; Băl I) etc. – D. istoricul: Vonciul = Onciul buc. (Braș 19). 7. Ontica, Staicu (P Bor 97); cu afer.: Cica, ard. (Paș); Cicu, mold. actual (Șez). 8. Oncilă (Ard II 172; Paș); Voncilă vecin (16 B III 175; 17 B III 54 etc.). 9. Oncioiul (Paș; Drag 308); Aoncioaei, Gh., mold., act. 10. Cu u pentru o inițial: Uncu, V., prof. (Nif) ț Uncuță, P. act. 11. *Unce: Uncescu (Puc); Uncești = Oncești și Unciul ss. C. + -ec, -eciu, -encu, -el, -ele, -eț, -eață: Onecu, mold.; – V. (Tec. II). 2. Ioneaca, V., act. 3. Ioneciu, G., act.; Oneci, olt. (Cand 156); Neciu, D., act.; -lea 1500 PGov f° 10; Necea, țig. (13 – 15 B 144). 4. Ionencu, I., act. 5. Prob. Nenciu fam. Bran; -lești s. -lescu boier, 1821, munt. 6. Ionel, frecv. (Mar; Moț; Buc; CL; Isp III; 17 A II 6), frecv. dim. actual; Onela (Moț; 17 A III 84); Onelele s. (D Ec); lunel, Petre (Vit V 114); Nela (11-13 G I 25) Nelu (Paș) frecv. act. 7. Ionete pren. olt. (BCI VIII 49); -fam. (Grd 11); -moț (Cand); Onet moț și -e, olt. (Cand 156); -e,(An Pit 27); -ie (Sur XXIV); -ea (Drj; Ionăte (Ard); Onetica pren., 1664 (Acte Sc); lonetecu (Drag 311); Nete, I., act; -a prof.; Netești și Netoești ss. 8. Ioneț (Tec I); – sîn Lupului 1768 (Sucev. 148); Oneț (Moț); -a (Ard); Nețu (Mar); – Catană, 1810 (IO 115); Ioneță = Ioniță (Bîr I); Neță f. ar. (Fărș). Nete < Ionete și Nețu < Ionețu n-au raport cu blg. Нето și Нецо sintome Нено date de Weigand; + -cu: Neicu,. L act. 9. Ioneață, N., din Teleorman, act.; Oneață, (Cand 156); – V. (Șoimari); Ioneață zis și Neață (Tîrlești). Neață, Ion, act. 10. Prob. *Ionez: Nezu, Medru, munt. (BCI XII 141). D. + -ică, -igă, -ilă, -iș, -iță, -in: 1. Ionica (Ard); Onica pren. (Ștef); Nica (Ant Ar) sau din formula greacă niká „învinge”; Onică (Dm; G Ștef); Nică, act.; + Ilie: Nicălie (Bordeni) Onic, Gl. (Sur XIV); Onicea (Mar); Onicel, act; Ionicescul (Hur 92); Onicescu (Arh); Oniceni s.; Oniceanul (Ștef); Onicu, I., act.; de aci se poate forma: Nicu, -ță, ca în Țara Oltului (etim. Pașca), de regulă însă Nicu < Nicolae. 2. Ioniciu (Moț; Gorj 109), ca Drăghici, Mitici, luat ca prenume; Oniciu (16 A I 44; Moț); Niciu, N., mold. (An Corn); Nicioaia t,; Oniciță (Dm). 3. + -ca, -co: Onicica – Onicico boier mold. (Dm; Ștef); Onicică (ib); cu ș < ci; Onișcă (17 A II 14); Onișcani s.; Nișcani (Sd XXI); + -ov: Nișcov, Vlad 1757 din Zărnești (Cat Braș. 100,116); pîrîu Bz; Nicicov t. (Cat. mold II); A ișcoveni s. 4. *Ioniga: Oniga (Ard); Onigă, (Cat mold II) ard.; Niga (11 – 13 C I 25; Buc); Oneaga s.; Onigaș, Ionașco (Isp II²); cf. arm. Onnig (împrumutat); Nigu a lui Tudor (16 B III 141); Oneguș (Cat mold II); Nigean, V., act.; Nigești s.; *Nigoe: Nigoești s. (16 A IV 252). 4 bis + -șa: *Nigș/a, -ani t. (Sd XIX 93); cu gș > cș, ca în Neacșa < Neagșa: Nicșa b., 1503 (16 B I 20, 131; – olt., 1606 (Sd VII 4); țig. (Cat; 16 B I 131); Nicșul pîrcălab (17 A IV 231); Nicșana, Nicșoaia și Nicșeni ss; Nicșoiu, Ioniță, ar. (RI V 113). 5. *Ionilă; Ionil (16 BV 296); Onilă (16 A III 9; 17 A I 232); Onila (Met 95). 6. *Ioniș: Oniș, frecv. (Mar);-a (M mar); Ionișoară b., olt. (Cand). Onișor (Dm; Mar); – cărturar ard. (Bis R); Nișul 1666 (AO VIII 296); coincidențe, fără relație: Niș oraș în Serbia < lat. Naissus și blg. Нишo < Nikola (Weig); Nișului, Florea al (Cras 88); Nișa, D., olt. act.; – f., 1716, munt. (BCI XV 62); Nișulescu, A. (Tg-Jiu). 6 bis. – Cu suf. -it: Nitul Palcău (Cat mold II): Nitești s. 1604 (ib I). 7. Ionițu, ard., 1766 (Paș); Ionițiu, P., act.; Oniț (Ard; Moț); – Nicoară (Sur XIX); -iu (VT); Iuonițe 1766 (Paș); Ionițoiu, olt. (Cand.); Onițoiu (Mus); Nițoiu, N. (Buftea); Nițu, 1700 (P Bor 57; P⁴ fila 29); -l (G Dem 305); -l, C., 1801 (DZF 208); -lescu; -lești s.; Nițicu, Stan (Șoimari); Nițuca, Lupul (CL); + -co: Onițcani s. 8. Ioniță (Dm; Mar), frecv. act.; Oniță (Dm; Ștef; Mar; Sd V 220; 17 A I 149); Ioniță b. (Paș); Onița (M mar); – din Țintești (Cat mold II; Onițești fam. (ib). Nițâ b. frecv.; -f., ar. (Fărș); Nița fam. (Moț) etc.; – f. (P²; P Bor 73, 90) sau < Ana; Nițan, ard. sec. 18; Ionițescu; Nițescu; Nițeni s.; + iț, -ar; cu afer. Nițari, fam. (Jiul ard). 9. *Ióniu: Oniu, mold. (Sd XVI și XXII) și act.; -l (16 A III 24; 17 A II 31; Sd XI 86; Băl II); Niul t. (r. Brăila); Niuță, Isac (Cat mold II). E. + -oc, -oiu, -ot: 1. Ionocu, P. (L PI 381). 2. *Ionoiu > Onoiu(VM) sau < Donea cu afer. + oiu. 3. *Ionot, cu afer.: Noti, ar. (An Ar); cu sinc.: Iontă (Ard); Ontea, Ion și Onteni s. (Sur VII) sau < Leonte. F. + -uc, -uș, -ut, -uț: 1. *Ionuc: Onucu; Onucă s.; Nucă, M., ard. act.; Nuc (Moț). Ionuș (Paș); + -ca: Onușca, 1606, mold. (Sd VI 126). 3. Ionut, mold., 1605 (RI VI; cu afer.: Onut s. mold., 1626 (BCI X 22). 4. Ionuț (Mar I; Met 22; 17 A I 214, IV 176 și V 331); -u (17 A IV 268); Ionuța f. (Mar); Onuț (Moț; Mar; Ard II 123) -a moț (Cand); -u s.; popa Onuță scris și Vonuțu, ard. (RI VII 55, 56); Nuț popa ard. 1848; -ă (Sc; P Bor 43, 74); -u (Mar; Ard); -iu, act.; -ică, M., act.; Nuțăscu > G. (Buc); Vonuț, Nemeș, zis și Nemeș al Vonului (Ard II 122). 5. Sincopat: Onța (Dm; Vr); Onț, ești, -eni ss. (Dm; Ștef); Onțănii s. (16 A IV 126); Onțești = Unțești (Dm); Vonuț cu v protetic din fonetism maghiar. 6. Ion + Vonu: Ivon (Ard; Mar); -aș (Mar); -escu (Băl VI); Ievon (ib). Iuvon (Ard II 122) etc. formă frecv. în urbariile din Ardeal (Met. passim). IV. Forme de tradiție din moștenirea latină. A. Din Sanctus Ioannes: 1. Simțion, sărb. (DR I 438, S. Pușcariu), luat și ca prenume; Simtion moșn, 1598 AO X 128); – olt. (Sd V 305; 16 B VI 183); – ard. (Ard); Simtionă f. (ib); Sămtion pren (P² fila 8); Sîmcion = Sîncion sărbătoarea, băn. (AO III 382). Sîntion b. (Sd XVI) etc.; Sîntioana f. moț. act.; Sîntion și Sîntion bb. (P²; Met 152); Sîntiona s. (Sd IV 17) și f. (Arh); – popa, ard. (An C III 61). 3. Sînion, Anita (Acte Sc. Grefa IV); Sîniuon, „cu frate-său Ion” (Met 39); – pren. frecv. în urbariile ardelene (Met passim). 4. Sîmniŭon ard. (Nepos). B. Din Sanctus dies Ioanni (etim. Cand): 1. Sănziene (DR I); Sîmziene, Sîmzuiene, Sînziene, Sînzenii, toate folosite ca nume al unei sărbători (Candrea, Enc). 2. Sîmzian b. (Moț); -a b. (Vr); -ă: Sînzioana f. (Mar).3. Sîmzeană, țig. (16 A II 73); Sîmzinești s. (DG). 4. Simzian (17 B III 403); -a (Ard; Glos; 17 A II 233); Simdziana, mold., 1609 (Sd XI 87); Simzean b. (17 B IV409); -a f., munt., 1805 (D Buc). Simziana f. (17 A IV 96); BCI IV 206) și prob. cu afer.: Zana, fam.; Simzea (17 A II 231). 5. Sînzian/u, M., act.; -a f., moț, act,; Iana Sinziana (Păsc 182) în epos. 6. Cosînzeana, Ileana (în epos); cu afer,: Osinziani s., mold., 1701 (RI VIII 144). 7. Prob cu apoc.: Sănză din Orhei (17 A I. 8. Ziianu moșn, (16 B I 60); Zeanu din Lipănești, 1843 (RI XIV 205). 9. Zan temă veche în onomastica romînă: a) Zana t. (16 B I 165); – f.; Zană, Gr., olt. (Tg-Jiu; Gorj 360). b) + -ce, -ciu: Zance (Ștef); -a (ib; 16 A I 15); Zanciu, I. (17 A II 171, 182, zis și Zinciu); -l (Dm; C Ștef). c) prob. Zănco, dobr. (RI XI 206). 10. Zan coincide și cu forme mai noi ce pot proveni din influențe sud-dunărene prea noi spre a explica pe cele de mai sus. Vezi cap. V C. Sub infl. slavă: A. Din cвета Ioанz „Sfete Ion” 1. Fetion boier (Ștef; Tec I; 16 A I 253); Fetion = Fition, 1660 (BCI VII 8); Fition (ib 334; Bîr III); -ești s. 2. Hitioana (17 A I 48). B. IVAN. Ivan, frecv. (Dm; Ștef; Ard; etc.). 1. Ivăn/escu; -ești, -ețu, -easca, -uș, -usca ss. 2. Ivan/co, și -cu (Dm; Ștef); -co Dobrotici despotul (1360 – 85); -cu, vlah, guvernator bizantin în Filipopole, la 1200 și fratele Mitos (N. Akominatos VIII 2). Ivan/cul, 1711 (C Bog; Paș); -ca (Dm); v. Iancu. 3. Alivan, Manciul, 1546, nepotul lui Manciul Maica (16 A I 458); – vataf (17 A II 225); -T., mold., 1605 (RI XX 256). 4. Cu afer.: Van (Giur 268); Van, b. 1432 (Sucev. 121); Julici (CL); -a „portar” de Suceva (Cat mold II); -ă (17 AI 11); -a, -ea (Dm; Ștef); Vaniul (C Bog); Vanco (16 B IV 104); Vanca, P. (Met 70); Vancu, -leț (Dm; Vel). 5. Ivanc/e, -ea (Dm; Hurm XI); – ești, -eni ss.; Ivancia, 1622 (RI VI 244); Vancea (Dm);popa (AO XIX 118). 6. + Ioneață: Ivăneațe, stolnic, 1563, mold. (Sd V); 7. + Oniș: Ivaniș (Dm; Div 100, etc.); boier (P Gov f° 12): – Ivăniș (16 B II 361); Ivănoiu, (Ocina); Ivănuș (P Bor 107). 8. Ivașca (Ștef; Ard; C Bog; Mar); Ivașcu (Dm; Ștef, etc.); Vașcu pren. ard; Ivăscescul, I. (AO XVI 369); Ivășcan (Mehedinți). Cf. blg. Ивашкo (Weig). 9. Cu apoc.: Iva b (17 B III 510; Gorj 12); – f. (16 B IV 118; 17 B III 510); v. și Parascheva III 5, cf. blg. Ива < Ivan (Weig). Ivul și Ivoești s. v. Parascheva (ibidem). 10. + aciu și -ac: Ivaciu (Ard); Ivăchești s. 11. Compus cu tc. kara „negru”: Caraivan, Pancu (RA IV). Din srb.-blg. Итo sintoma < Ioannes (Weig).: Itu pren. ard., 1726 (Paș); -l (Dm; Ștef; 17 B III 41; Ard II 178); Itul din Itești (16 A III 300); Itești s. (Isp IV¹); Iteu s.; Iteanu fam.; Itivoiul din Drajna, 1673 (BCI XIII 184); Iota, ipoc. < srb.-cr. Iovan (AO XVI 3 cf. și Loc); v. și Panaghiot. 13. Din srb.-cr. Ioca, Ioco < Ioannes și Iovan (Rad vol 82 pp. 83, 136): ar. act. Ioțu. c. În Oltenia Ivan se confundă cu srb. Iovan: ivan zis și Iovan (Sur VI). 1. Iova boier sec. XVI (PGov f° 70 vo). Iove și Iovan (Tis; Moț; Sd XI 261; 16 B I 67); forme sîrbești din Ioan, s-au extins în Banat, munții Apuseni și Oltenia, prin contaminare atît cu bibl. Iov, cît și cu formele ardelene cu v (Iuon, Iuvon, Ivon, Vonu); „Iovan sîrbul” (17 B I 364); – Latinul din Bosna (Giur 341); Iovan Iorgovan al baladei; Iovana, fiica lui Neagoe Vvd (P Gov f° 8 r); – f. (17 B I 181, 276). 2. Iovan/ciu (IT); -cea (Sd XV 70); Iovăn/escu act.; -iță (Ard), 3. Iovin/u (Sur XXI); -escu, act. 4. Prob. Iuva (16 B V 313; 17 B I 213, 283); Iiuova (17 B II 166); Iuovan (16 B, V 113). 5. Cont. cu Evepalin, numele originar al Iovei Chiproviceanul (Sd XV 213), așezat în Craiova, a dat variantele: Iovipalin (ib. 315), Iovepale și Iovipale (Ard I XIV), nume de fam. actual. VI. IAN. Sub infl. greacă mod., Iĭαννης < Iωάννης, avem două forme, cu i și cu e inițial: Iane și Ene, dar forma veche din Ardeal și Maramureș, Ian, indică de bună seamă altă origine; cf. magh. Jani și pol. Ian < Ioan. Pentru Iana Cosînzeana v. Tagliavini (DR VI 453). A. 1. Ian călăraș, 1655 (Sd IV 38); -ă (Ard II 191; 17 B I 15, 436); -u (Cand 155); -ul (16 B I 156); -ulescu; Iana f. (Șoimari; P Bor 27: Î Div etc.); Ianuța f., dobr. (RI XI 205); Iană b., mar. (Ard I 264); Iane (P¹¹; P²; Cand 155; 17 B I 14, 120, 254), 2. Iani = Ianu = Iano, mare ban (Cat); Iano din Pitești (17 B II 43); Iani și Ianota, ar. (Cara 96); Ianotă băn. (Petr 15); Iani (Ard); Ianea (Ard; Hur; 17 B II 314; AO VI 426); Iania stegar (17 B III 539). 3. Ianiu (Giur 282; Tis; 16 B IV 104; 17 B I 111, 247; IV 11; Sd V 305);- „coțovlah din Tîrgoviște”, 1644 (Viața Feudală, 1057; p. 167); Iani = -u = Ienișor paharnic (16 B VI 68 – 9). 4. Ianescu; cu afer.: Anescul, Giurca, 1696 (AO VII 292). 5. Feminine: Iana (P¹¹; P¹; P²; AO XIX 89); -țig. (BCI XI 76; 17 B I 398; Olt etc). 6. Ianotă moșn. (17 B IV 583);- ar. (Cara 96); cont. cu Iapotă: Ianpotă, Ivan (16 A IV 69). 7. Ianoli (Sd XI 51); -u (Arh); Ianulă f., ar. (Fărș). 8. + -ache: Iane zis Ianache, 1408 (Ț-Rom 103, 134; R Gr); Ianache mare spătar (17 B I 400; Sd XV 29); Ianachi, 1601 (17 B I 1; Tec I); -e (P¹¹); cu afer.: Anachi (16 B I 195; M Put 207); Eanache zugrav (IO 145; cu dublu sufix: Ianacachi (Olt); Ienăchiță, Văcărescu, poetul. 9. Cu sufixe slave: Ianev, țig (16 B II 16); Ianova s., Ianovici, mold. (Sd XXII). 10. Cu suf. slav -co, -cu; Ianco (16 A IV 174), care poate proveni și din scurtarea lui Ivanco: Ianc (Met 39); -u, -a (Cand; Iancu (Ștef; Sur V, etc.) – ar. (Weig); Iancu-Vodă de Huniad și Iancu-Vodă Sasul; Iancul/eu, Al. (Isp V²); -escu; cu afer.: Ancul (16 B VI 242; 17 B III 277); -escu, M. (Tel 58); Ancăș și Ancău fam. (Moț); Ancaș, I., act.; Ancovici, Dimciu, bulgar din Brașov (Cat gr I); Ancușa, R. (LB). 11. Ianciul (16 A II 70); olt. (Sur VI; 17 B IV 511). 12. Iancea (Ard); Iencea Sibiencea, supranume de baladă a lui Iancu Vodă de Huniad. Pentru 11 – 12 se poate lua în seamă forma srb-blg. mai de grabă de cît magh. Iancsy. B. ENE scris și Iene, frecv. 1. Ene (P Bor 22); -ea, Ioan, act.; -escu. 2. Iene, Gl. (Băl III); Ieni, Gav. (Băl V); – Țica, post. (Bez I 28); Ienia, Călina, băn. (LB); Ienescu (IT); Iene, -a, 1766, ard. (Paș); -a, olt. (Cand); + -iște Ieniștea, C. (Hris I); Ienoiu, C. (Cîmp 138). 3. Eni postelnic (Băl VI); Enica, O., act.; Eniu banul, zis și Enachie și Ianachi (16 B III 52, 87). 4. Feminine: Eana (Ins 342); Iana și Enuța, dobr. (RI XI 209). 5. Enacu (Sur V) și scurtat: Nacu, cf. gr. Nάϰος (But), v. m. sus III 1; Enacovici. 6. + -ache: Enachie (Sur IV); Nachie, olt. (Cras 60; Sd XXII); Enache, frecv., olt., munt., mold. etc.; cu afer.: Nache; Năchescu (Deal 138); cu suf. dublu: Enacache Cantacuzino (CL). 7. + -eș: Enăș/el, C. (Tg- Jiu); -escu act.; Eneșoiu (Sd X); prob. Inașul (Sd XI) și Inășescul (Drag 121) < *lenaș., cf. și subst (ard) inaș „ucenic” de orig. magh. (com. de Al. Cristurean). 8. *Enul; -escu, act. 9. Enoiu (Braș); Aenoaei, mold. act., matronim. 10. Enuș = Ianuș Hagi, neg. din Sibiu, sec. XIX (Cat tc). 11. +uț: Enuț, -ă (Sd XXII 305; Hur); Ienuță Crăciunescu. 12. + -cu: Encu, Marin (Mz PI. acte); Enculescu, act. 13. + -cea: Encea; Encica; > Cica, ard. (Paș); Enciu, cf. blg. Eнчо. Cele două forme: Ian, -e și Ene cu derivatele lor au rezultat din influențe complexe: cf. blg. Eнe < gr. Iανι (Weig), gr. Iαν,ι apoi și rom. Iene din Sînziene. C. Din neogr. Zάνες, Zοάνος; < venețian Zanni it. Gianni,: 1. Zoan sărdar, mold.; (Isp; VI²; Sur VII). 2. Zane; a) Zanne, Iuliu, autorul colecției „Proverbele Romînilor”; Zania, Lucia (Sur XV); Zanei, V. (Bîr II); -e (Tec); Zanica, I. (Bîr II). Cf. Zanet Zaraful, care semnează grecește, pitar, 1815 (Bîr I); Weigand explică blg. Занe < Zacharia (?). b) + Ioan: Ionzan (16 A II 115). 3. Prob. Geani, Lațcar (AO VI 51); – T. (Bîr I); Geane (Olt); Geanoglu (Am); Geanet, Iordachi AO (VI 51); Genet, -e (Bîr I), nu din tc. djani „criminal” (etim. DR I 287), cf. Zanetto dimin. venețian < Giovanni: Zanet, V. pitar (Bîr I – II); -e (Tec I). 4. + tc. Kara „negru”: Caragiani și Caraiani ar.; Caroian, Ion, mold. VII. Din magh. nos și sub infl. lui. 1. Iánoș = Ianăș (Băl VI); Ianașu (Șchei I); Ianuș, olt., 1655 (AO III 13, 243; Gorj 368); – vornic de Suceava, redat și sub numele: Ion, Oană, Ona, Vană, Ivan, Ioaniș (Dm I 85. 118; II 625); Ianuș Negrescul, mold. 1495 (Ștef); Ianăș, munt. (16 B IV 104; BA ung 10). 2. Ianeș, 1478 (Fior 225); Ianiș, olt. (Sur VI). B. Contaminări: cu Ioannes al doc. latine, prin fonet. magh.: 1. Ioanoș boier (P Gov f° 10 vo); (Mar); Ioanaș (Sur I);Ioaneș și Iaoniș (Dm); Oaniș, olt. (Sur VI); Ioanăș (Dm; Rel); Ioaniș (Ștef). 2. + Ion: Ionaș (Rel); -ești, -eni ss. 3. + Ene: Enăș și Enuș, v. mai sus. VIII. Din germ. Iohann, -es, Hannes, Hans: 1. Han (16 B I; Moț); – David, 1418 (Fior (65); – țig. (16 B I 13) – Vas. (C raz 13); Hana Hopăndei (Rel); Hană (Ștef); Hanu, ard (Paș); -l, țig. (17 A IV 166); -l Gavril, fiul Dolcăi (17 A IV 124); Hanea (Dm; G Ștef; Ard) etc.; Hăn/escu (Mus 11); ești s. Nu este probabilă etim. < subst. han, avînd în vedere derivatele următoare. 2. cu ș, prin fon. magii: Haneș, sas (Rel); – ard. (Paș); -ul t. (Petr 15); Hanăș, nume de romîni brașoveni (Rel. Dm); Haniș (Dm); Hănășeni s. (Dm); forme explicate din GANE de E. Petrovici (Romanosl. IV 45); Hanoș. 3. + -eț, -uț: Haneț, Mirauț, mold., 1722 (RI VII 53); Hănuț, act. 4. + -co, -cu, -cea, -ciu: Hanco (Ștef); Hancu (Dm); Hanciu, I. și Hănciulescu, act.; Hancea, 1527 (Paș), I. (Sd XV 107 și XXI) etc.; Hăncești s.; Hancioc, P., mold. act. cf. Hanca f. (la armeni). 5. Prob. Hîncu fam. (Șez); Hîncul, mold. (A Gen I 61);- I. (Isp V²); – Armeanul (Sd XIX 35) 6. Din germ. Hans: Hănsăni (17 A V 155); Hanț (Dm; Met 15); -a, fam. (Mar; Isp II¹; Șez); -ac și -ic (Mar); Hanțul (Sur XVI) și s. Cf. Ioanță și Oanță, I 9. IX. Alte forme: 1. Din ital. Giovanni prob.: Gioan, boier (Sd XVI); – Ianachie (Isp VI²); și contras: Giona = Zona f. jupîneasă, 1668 (BCI VII 52). 2. Cf. tc. Iogan (Ioan) Bogdan, cadiu (Cat tc). Femininul Ioana se formează < Ioan,; Oana f.; Aioanei, C. (Tel 58) matronim; Iona f. (16 A III 24) < Ion; Ioneasă f. (Ard), marital.

IULIE lat. Iulius n. de fam. roman < Iulus fiul lui Aencas, scurtat din Iuvilius (OS) I. 1. Iula (11-13 CI 19 și 81). 2. Cu afer.: Ule, I. (Sur XVII); -N. (Tec I); Ulea b. (Ștef; 17 B IV 153); f. (16 A I 327 și III 117); Ulești s. 3. Uliĭa (P¹¹); Uliești s.; Uliea (Bîr I 18). 4. *Iuliu: Uliu, 1722 (Paș); – jude mold., 1448 (Glos); unele dintre acestea cont. cu subst. uliu. 5. Ulic, C., act. 6. Ulina f., mold. Cf. și ucr. Yля < Iuliian (Grinc). 7. Prob. Uliță, Pascal (Drj 93) < Iuliță; Ulițești t.; cf. și subst. uliță. II. Din magh. Gyula = Iuliu, cf. Drăg. p, 508: 1. Giula (M mar); Giul/e (Dm; C Ștef); -ea (16 B III 382 și VI 185; Dm; Cat); -escu (Hur; Î Div); – N olt. 1824 RI XIV 143); -escul (Sd XI 54) -ești s. (Cat). 2. Giulcă, P. (16 A I 537). 3. Giuliu și Giulici (Dm); Ghiula, argeș. (P¹⁰). 4. Iulcești s. (C Ștef); Iuliș, Eremia (Isp II¹). 5. Ulișăști s. (16 A II 8). III. Prin fonetica și grafia slavă: j pentruğ: Giulești = Julești s, pe Bîrlad (16 A IV 263). 1. Jul bătrînul (Sur XXI); -a b. (Dm; C Bog, Moț; Vel; 16 a II 144). 2. Jula zis Julea și Julca Pîntece (Ștef); cu afer.: Ulca f. (16 A I 327; C Ștef). 3. Julici = Julescul (Dm; Ștef; CL etc). 4. Julei, P. (Buc.); Julisor, M., zis Julea cel Mare (16 A II 96).

LUCA lat. Lucas ipoc. din Lucanus, etnic < Lucania, sau < Lucius. (Tagl.). Sărb. populară: „Lucinul” 18 oct. I. 1. Luca b. (Dm) Luchești s. (Sur VII); – ceată, olt. (î Div). 2. Luculești s. 3. Lucan (RI XX 246; Mar; Vel; Buc; CL; Cand 162); -a, olt. (Cand); -ul (Buc); Lucănescu, act. 4. Luceni, Lucești ss. 5. + -șa: Lucșa și Lucșoiu (Cand 162); Lucșăneasa f. (14 – 15 B 187). 6. + -oci: Lucoci (Dm; C Neamț); – T., diac (16 A IV 197) etc. 7. Lucúci (cf. Tecuci) (17 A I 230). 8. Lucaș, fam., buc. II. Din magh. Lukacs și srb.-cr. Lukač: Lucaci, Crăciun, din Bereg, 1360 (Iorga III 23); Lucaci (Dm; Ștef; 16 B II 362; Paș); – ban 1424 (Rel); Lucăcești, Lucăceni ss. 2. Lucăcilă t. 3. Prob. + -ut: Lucuta, Ioan, act. cf. ar. Ucuta. 4. + -leț Lucăleț, R. (Șchei II). 5. Cu rotacism, probabil: Rucărea, R. (Șchei I) și RUCĂR s.

PAVEL-PAUL lat. Paulus și Paullus < adj. paulus „mic”, gr. ∏αῦλος. I. Din forma calend. 1. Pavel, -escu; -ești s. 2. Pavăl (C Ștef; Isp II²). 3. Păvăl/aș (Sd XV 54); -eț, țig. (B răz 47); -oiu (Ul 20); -oae, marital (Cand); -on hațeg. (Cand 173). 4. Păvelescul, Stan (16 B I 144). Scurtări din Păvelică: Velicâ, Brânză (Bîr I); + -an; Velean (16 B VI 306), v. și Vel (Partea II-a). 5. Cu apoc.; Pava (Sd VI 243); Pavea, țig. (16 B II 16); Pavu etc. 6. Paveu (Moț), explicat de O. Dens. (Curs 180), ca iranic. II. Forma veche romînească Paul < lat. Paullus; 1. – frecvent în sec. XVI -XVII (16 B I 30, 125 și IV 176); – mold. (16 A I 524); – olt. (Sur VI); reluat ca n. modern Paul, Păulică. Paul cel bătrîn din Păulești (17 B II 361). 2. Păulel, I., mold., 1605 (Sur XXII; 17 A I 36, V 313); – Lupul (Isp II²). 3. Paulovich (Vlah PB); Păul/escu, Mogoș (Sur VI); – eani s., 1597 (Hasdeu, Cuv. I. 79) -easa, -ești, -eni ss.; -eș act.; -eț, P., mold, (Sd VII 63); -ică (Șez); -ina f. (Mîneci); -iș s. ard. (An C V). 4. Fără socotit ca articol: Pau (17 A I 36); pren.: – Băsărăbescu (AO XXI 192); Piscul Paului (RA V 71); v. și Donat (AO XX 281). 5. Păuța f. mold., (Sd XXII 355). 6. + -uc: Pauc, Păucescu, dar cf. și rus. пaук „păianjen”. 7. + ușa: Păușa, Pâușești ss., cf. subst. paus și blg. пaук „ciocan mare”. 8. Actual: Paulian. III. Din gr. ∏αῦλος: 1. Pavlu, C., act. 2. Pavle, țig. (16 B II16). 3. Păvligu (Am 157). IV. Alte origini: Din magh. Pal 1. Pal, Vîrfu lui Pal t. (Bz). 2. + -ache, Palache din Cotenești (16 B IV 308). 3. + -cu: Palcu (Ard); Palcău, Ion (Bîr I). 4. Din arm. Bogos „Paul”: Boghos, Seb., armean (RI IX 132); Bogos, mold., 1750, 5. Din rus ∏aшa, Pașa act.; din ucr. ∏aшкo < Pavel: Pașcu, v. Paște II.

BRÎNDA. 1. – f. (17 A I 198) sau Brănda f. (16 A IV 177) sau Branda f. (16 A I 542); Brînd/a, Sim., băn. act.; -ar fam. băn. act. 2. Brîndău Gh. (T-Jiu). 3. + -ină: Brăndină b., 1493 (Vel). 4. Cf. ar. act. Brindu preot. 5. Brîndaș ard. (Viciu 15). 6. Brîndar, fam. băn. (Iugosl.) act.

TITLURI DE BOIERI ȘI DREGĂTORI ROMÂNI. Subst. Rang boieresc, cin boieresc; boierie. Dregătorie. Armășie; bănie; hătmănie; isprăvnicie; logofeție; păhărnicie; pitărie; pîrcălăbie; postelnicie; serdărie; slugerie; spătărie; stolnicie; vistiernicie; vornicie. Dregător, demnitar. Boier, boiernaș; boier mare, boier velit, boier de rangul întîi; boier de divan, boier cu barbă; boier divanist (divanit); boier de rangul al doilea; boier de rangul al treilea. Agă; mare agă, vel agă. Armaș; mare armaș, armaș mare, vel armaș; armășel. Ban; mare ban. Caimacam. Capuchehaie (turcism). Cămăraș; marele cămăraș. Căminar. Căpitan de oaste (al oștii, al oștilor). Cneaz, chinez (reg.), jude. Clucer; marele clucer, vel clucer; clucerul de arie; clucerul de pivniță. Comis; comișel. Hatman, mare-spătar. Ispravnic. Jitnicer. Jupan. Logofăt, logofețel (dim.); mare logofăt, vel logofăt; logofăt al doilea; logofăt al treilea; logofăt de obiceiuri; logofăt (domnesc); logofăt de vistierie. Medelnicer. Paharnic; mare paharnic, vel paharnic; păhărnicel. Pitar; mare pitar, vel pitar. Pîrcălab, staroste. Portar; portar de (de la) Suceava, portar al Sucevei; portărel. Postelnic; mare postelnic, vel postelnic; postelnicul al doilea; postelnicul al treilea; postelnicel. Serdar; marele serdar, serdarul mare; serdarul de mazili. Sfetnic; primul sfetnic, marele sfetnic. Sluger. Spătar, mare spătar, vel spătar; spătărel. Stolnic; mare stolnic, val stolnic. Șătrar. Vistier, vistiernic. Vornic; mare vornic, vornic mare, vel vornic; vornic de Țara de Jos (de Sus); vornicel. V. titluri de noblețe.

CUJBĂ subst. 1. – Luca, solul lui Ștefăniță Vodă; D-tru (Vel). 2. Cujbulei, D-tru 1590 (Vel), poate același. 3. Prob. Cojboiu (Buc).

DĂLBAN < subst. *dălban, epitet ironic pentru țigani, format a contrario, din contaminarea subst. nălban[t] < tc. nalband „potcovar” cu adj. dalb, vechii potcovari fiind în genere țigani, unii rămași de la Tătari; ei vor fi adus și termenul meseriei la noi- cf. epitetul similar balaoacheș < băl. „alb” – oacheș „negricios” 1. Dălban (C Ștef; Div 89; 17 B II 281);- Ioan, mold. (RI XX 246; Vel; 16 A I 163); Dălbăn/escul, Stan (17 B II 281); -ești s. (ib. 122). 2. Dîlban, 1467 (Ț-Rom 267). 3. Dîrban (17 B II 93). 4. Cf. Dolban, mold. (Sur V) și Dolbanici, H. (C Bod). 5. Dălban zis și Dulban (17 B III 550); Dulban (BAP II 349). V. și Nălban (Partea III-a).

DIAMANT < gr. mod. διαμἄντι gr. ὰδἄμας cu sensul primitiv „oțel dur”. I. 1. Diamant; -escu; -ița f. (Am). 2. Diamand, fam. -escu; 3. Diamandi, pren. (P⁶). 4. „Iamandi” vel armaș „om străin” semna grecește Διαμαντῆς (Iorga, B-răz 19 – 32); Iamandi pren. (P Bor. 80, 118; Sd XXII); – fam., frecv. (Bîr I, II). 5. Emandi; Emandeiu, Ioniță (B. răz 51). 6. Amandi, pîrcălab de Hotin (17 A IV 459). 7. Amandachi, căp., mold. (RI VI 79). 8. Cu apoc. Aman. II. 1. Prin afer. în mod excepțional, chiar în l. greacă medie, din care l-am împrumutat, Diamandi a pierdut succesiv primele trei sunete ajungînd la ar. Mandi (Fărș) formă adusă de aromîni în țară. Mandu (Î Div). 2. Mandea (16 B II 114, IV 400; Am; 17 B I 35); – comis (ib. 124; Grd 11) etc. 3. + suf. gr. -achi, Mandache și Măndăchescu. 4. + -ar, Mandaru și Măndaru, clăcași (Gîmp). 5. Măndău armaș, mold. 6. + -ilă, Măndilă, mold. 7. + -in, Mandin, Cosma, jude (Bis R I 355); -escu (Puc); – prof. 8. + -on, Mandon, R. (17 B I 201). 9. + suf. slav icevschi, Mandicevschi, Eusebiu, buc., muzicolog.

DINGĂ – DĂNGA – DÎNGA cf. subst. dang – dîng (sunet) și prep. dingă (lîngă) (DLR). I. 1. Dinga (Dm; Ștef; Isp VI; Bîr; Dinga, R. (Băl II); – pitar (Vel); – vornic (16 A II 171); – răzeș (Sd VII 304); – ard. (DR II 687). 2. Dingu, A. (Hris I 511). 3. Dingoaia f. (Vel). 4. Ding/an, mold. (17 A I 101, V 88, 327; Sur XXIV); -ani, -eni ss.; Dingeanii s. azi Dîngeni. II. 1. Dănga, Gh. (Băl I); Dăng/eni s. (Dm); -ești s. (Cat) azi Dîng/eni, -ești, ss. act. 2. Dînga b., mold.; -D. (A Gen I 61).

FÉRIE sau HÉRIE subst., ard., măsură de capacitate egală cu vadra (DLR) și FIERÎE sau HIERÎIE (accentul pe î), < pol. feruje „întărire” (V. Bogrea: An C II 345-350), taxă judiciară în vechiul drept romînesc, iar în Oltenia cuvînt sinonim cu ocaua. 1. Ferie, Toader, log., 1593 (Vel), scris: Ferîe, T., log., la 1604 (ib) și „Ferie logofăt” (16 A II 69). 2. Probabil de aceeași origine: Heria s.; și Heriescu (Puc).

HREAN subst. 1. – spătar (Vel); – m. vornic (Sur XXII). 2. Hren, N. (Băl VI). 3. Hreaniciul (Sur XVI).

HURU cf. ung. úr „domn”. 1. – fam., mold., frecv. (Ștef; Sur I); – vornic (CL; LU; Băl I); – Danciul (Sd XI; 16 A 11 11) zis și Hurea, D. (17 A IV 202); Huru, Pătrașco (Vel); – Condrea (17 A I 55); Hurul (Sur XIX). 2. Hura b. (Sd XVI); – vornic, 1541 (Kog I 202). Hurești s. 3. Hure (Tec I); Huriea s.,; olt. (AO XIX 169). 4. Huruiau, (Cat mold II).

Leșcu v. Vel I 2.

Lișc/ă, -otă, -u v. Vel 12, 13.

MIC adj. I. 1. Latinizat: Micus în doc. lat. ung. 1202 (Lukinish-Galdi, Doc. p. LVIII); Micou ard. 1216, în doc. lat. ung. (11 – 13 C I 106). 2. Mic mold., 1435 (Glos); – Gălescul (6. Bog); – Ruptură (ib.) și – Craii (Mih 22), redat de I. Bogdan în forma Micu (Ștef); Mic -u, -ul frecv. (Dm), forma fără u se întîlnește mai ales în Ardeal; Mic, frecv., ard. (Paș; M mar). 3. Micul, vlah sec. al XIII-lea (Mori 15); folosit ca pren.: – vlah din Serbia, 1348; – popă, – tătar și – țig. (Ștef); – munt., 1481 (Rel; Glos); – Popșor (13-15 B 76). 4. Derivate: Mic/escu; -ești, -ăuți ss.; Micul/eseu; -ești s. 5. Mica f. (P⁴ fila 26; CL; Sd XXII; Olt; Vel 16 A II 16) etc.; – fam. comite de Bihor, 1201 (11 – 13 C 119); 6. + -uț: Micuț fam. (An Pit 77; Viciu 34) etc.; -ă b. (Sur III); -a (Glos). 7. + -uș: Micuș ard. (11-13 C I 25); – t. (AO XYI). II. Cu alte sufixe onomastice: 1. Micaia t. (Cat) dintr-un n. marital. 2. Mican și -ești ss, Micaci, Duma, 1456 (Dm); – Dima (17 A I 229). 4. Micolă (Dm; Ștef; 16 A III 101; 17 A II 334); ca pren. – (P¹⁴ fila 142;. Sur VII; Isp I¹); – Rohat (C Bog; 16 A I 99). 5. Micotici, 1608 (Sd V 14; 16 A II 173); – Grozea (Ștef; Sur VII); Micoto (16 A II 31) cu o de stil literar. 6. Micoan, Ivan (16 A IV 250). 7. + -ea: Micea (Giur 245); cf, ar. Miča, -u (Fîrș). 8. + -iu: Miciu, dobr. (RI XI 208); -l, Tudose, ard. (Braș). 9. + -șa: Micșa (Moț); Stanciul Micșei (17 B II 216), pentru că -șa este sufix productiv în 1. romînă, de ex: Boc-Bocșa, Focu-Focșa (Focșani) etc. 10. + -șa, -an: Micșan (16 B II 137, 160, III 205, VI 39; Drag 118); -ești s. (Dealu 16); -ii s.; Micșăni s. (Arh). 11. Din alte teme <?): Miclan, T. (Sur XXV); Mictor, buc., act. < Micu + Victor. III. Mic și onomastica slavă. Pașca atribue origine slavă unor derivate de mai sus, folosite în „Țara Oltului”, ca mai probabilă, decît „îndoioasa legătură” cu rom, mic, aceasta pentru că există un slav Mикo, Mикa, pe care Weigand, fără temei, îl dă ca ipoc. din Mihail; Miklosich însă afirmă că „nu știe de unde vine” tema Mik spre a explica pe srb. Mik și blg. Miksa, ceh Mika și Mikul, iar Maretić (Rad vol. 82 pp. 84, 128), adaugă; Mika, Mikul [nume purtate de fapt de către vlahii din Serbia în sec. al XIV-lea], fără etimologie sau explicații ! Dacă există un ipoc. blg. Miko < Mihail, nu este suficient spre a infirma înrudirile date mai sus.

RADU <sl. Rado/slav, și -mir, < sl. paдъ „vesel”. Sinonim cu Bucur; nume de mare circulație la romîni, datorită faimei cîștigate ca nume domnesc, rezonanței și scurtimii lui. Forma primară a numelui cu terminația -slav sau -mir, obișnuită la sîrbi și bulgari, apare sporadic la noi pînă pe la 1600. Din tema Rod, s-a creat însă o mare bogăție de nume, prin jocul sufixelor și scurtarea formelor derivate. I. 1. Radoslav (I Bot 13; 16 B I 20; 17 B I 388; IO 98); Raduslav (17 B I 357); Rădăslăv/iel s. (13-15 B 111); -ești s. (Ștef). 2. Derivate prin apocopă din Rados(lav): Radosul, olt. 1676 (Sd VI 483, 493); – Lupul, olt. (Sur VI); – D. (Gorj 368); pl. Radoși s.; Radoșel s. (13 – 15 B 143). 3. Radomir (ib. 44; 16 B I 79; 17 B I 266) și s.; – din Bîrsa (Sd X); -ești s.; Radumir (13-15 B 223). 4. Scurtat în: Domir (17 B 1 367); -ești s. (Ștef; 16 B 1 173), v. și Aldea II 3 – 5 și Edomir. 5. Radimir (Dm; 16 B I 112) și s.; Rădimir (ib). 6. + -vici, Radovici (Dm), dar în general -vici, ca sufix patronimic de nuanță cultă, înlocuiește pe -escu, v. cazurile citate de I. Bogdan (Ștef) și exemple ca: „C-tin Radovici din Golești” numele literar al lui Dinicu Golescu, fiul lui Radu. II. Radu. 1. Rad frecv. (Ard). 2. Radu I Vvd și urmașii săi pînă la Radu XI Leon 1664 – 9; Radul, n. frecv. muntean, apare și în Moldova (Dm; Ștef; CȘtef); iar la vlahii din Serbia din secolul XIII (DR IV¹) și la morlachi (Mori 5); Rădulescu, Ion-Eliade etc. 3. Rade (în vocativ, ca Petre) b, (16 B V 16). 4. Radeș (Dm; C Ștef; Paș; Moț; Vlah din Serbia); – Șteful (16 A 1 96); -ani s. (Dm). 5. Radeț, b. (Dm) și s. 6. Cu -ian: Radian act.; Rădianul t. 7. Rădici (Dm); – boier (16 B II 104); -u și Radicea, olt. (Sur VI); Radicești s, (Dm). 8. Radila f, (16 B III 275) și s. 9. Radina b., țig. (16 B II 164). 10. Prob, sincopat: Radna, Ioana (RLib, 4 apr, 1953), sau + -na, ca în Dragna < Drag. 11. Radivoe munt. (BCI V 182; Aș Br 175). 12. Radoe (16 B II 395); Radoii s. (Cat). 13. Radoiță, munt. 1775 (BCI IV 107). 14. Radot/ă (17 B IV 439); -ești s. (Ștef). 15. + -oț: Radoțeasa t. 16. + -oa, -an: Radovan pren., olt, (16 B VI 248); fam, (Tis 410) și s. 17. Cu alte sufixe: Radulian act,; Radulate, D. (Am 157); Raducalat (Puc) III. Cu ă în temă: 1. Rădac (17 B III 121), Rădăceni s,; cu afer. v. Dacu. 2. Rădae b. (17 B I 383); f. (16 B III 36); Rădăești s. (BCI 1); cu afer. Dae b. (17 B I 238); Rădaia b., fecior de grec (Giur 122); – cătun (Mus); prin afer.: Daia, Cosma log. (Dealu; – Nic. 1743 (AO XXI 189); – ss. în reg. București și în Ardeal (14 C I 94); Dăița, Dăeni ss.; toate aceste scurtări se pot explica deopotrivă din Vlădae < Vlad și din tema *Dai. 3. Rădan (17 B I 237, 239, II 133, III 87, IV 65; Sd XVI 73); -a s.; Rădeani s. (C Ștef). 4. *Rădaș, Rădășlani s, (C Ștef), azi Rădășeni. 5. Rădea boier 1483 (Ț-Rom) zis și Rodea (ib. 295, 331); Răd/escu; -ești s. 6. Rădei, olt. (17 B I 32); -u (Gorj); -ul b. (16 B VI 289); -ul m-te; Rădeia s.; cu afer. Deia și Deița tt. (Gr Buc). 7. *Rădeica, cu afer. Deica (16 B IV 49). 8. Rădel 1726 (Paș). 9. *Rădia > Dia b. (17 B II 27); Diea, M., act.; – popa (IO 3); Piscul Diei (16 B V 58); cu -an: de apart. locală: Dianu. 10. *Rădicu; Rădicescu, mold,; cu afer.: Dicu, -lescu, Dicescu, nume care se scurtează de obicei din Todea < Teodor. 11. Rădici pren. (Vel; RI XX 246), ca Drăghici, Bădici etc.; – fam, (Mus 30; 16 B II 322; 17 B IV 132; V 321) etc.; -u t. (Dm); -u, moșn. (16 B V 35); -ul t. (Ștef); Rădicești s. (Ștef). 12. Rădilă (Paș; RA V 390; 17 B I 295; Rel). 13. *Rădin, Rădin/ești s.; -iță b. (13-15 B 231). 14. Rădișor (Paș). 15. Rădiță (Paș); cu afer. Diță b. (Sd XXII 144; AO XIII 158; Drag 305); Diț/escu (Hur 124); -ești s. 16. Rădivoe moșn. (16 B IV 459, VI 326). 17. Rădócea (Paș; 16 B IV 259), cu afer. Băcea. 18. Rădoi (17 B III 511); -u (Paș); Răd/oae ard. (Paș); -oaia m-re (Răc 11). 19. Cu afer. Doe (17 B III 17); Rădoești s.; > Doești s. (17 B I 313); Doiul, vlah din Serbia, 1348; v. și Doi 1-3. 20. Rădoică b. (17 B II 228, III 111); cu afer. v. Doica; v. acesta. 21. Rădoștă (Ard). 22. Răducu ipoc. frecv. act. 23. Cu afer. Ducu (Sd XI 119); – pren. Ducul 1585 (Sd V 173; 16 B IV 139, 168); – iuzbaș (Sd VII 28); – Rudeanul, 1697 (Dealu 21); Ducul/escu act.; -eana (17 B I 417). 24. Răducă (Paș); cu afer. Ducă, D., act.; Răduca b. (Hur 101). 25. Cu afer. Duca, frecv., scurtare din Răduca; cf. și Duca < gr. Δοῦϰας < lat. dux „general”. 26. + -an, Răducan, fiul lui C-tin Brîncoveanu; -u pren. (P³); Răducăneni s.; Acest ipocoristic se scurtează în două trepte: a) Ducan, V., olt., 1805 (AO XVIII 150); Ducănești fam. (Puc). b) cu afereză de 2 silabe: Cănești s. (16 BII); Căneiu (BCI VII 10), Cănucă Băneanu (AO XXII 78) și Cănuță pah. (Fil A) zis și Răducanu-Cănuță (RI XIV 143), care n-au raport cu subst. cană. 27. *Răducea > Răducești s,; cu afer. Ducea fam., act. 28. Rădu/iul, 1634 (AO XVII 300; 16 B VI 315); -ești s. (Sur VIII). 29. Cu afer. Duiu, D. (Sd XXII 377); -l (17 B I 449; OA X 129). 30. *Răduia, cu afer. Duia, sătean, olt. (17 B II 100, IV 511); – țig. (16 B V 19). 31. + -ui, -că: *Răduică: Duica f. (P Bor 55); Duică Gh. Bogdan, prof.; Duicul P. Gov. f° 13; -escu. 32. + -an: Duican, I. (An Pit29). 33. Răduinea fam., olt. (AO XV 66). 34. Rădugoiu, V. (Vr C 109). 35. Rădul-: a) + -lea: Rădulea b. (Ard; Paș; 16 B V 26, 56; Gorj 87); – Badea (RA IV); Cu afer. Dulea (Hur; Moț); – Stan (AO XVIII 474); – popa (1) B II 230); Duli (Viciu 34); b) + -ian: Rădulian, I, act.; c) + -eț: Răduleț (Paș); -e t. (Sd XVI);-ul (16 B I 117); d) + -ică: *Rădulică, cu afer. Dulică (Bz); e) + -iu și cu afer.: Duliu act.; f) + -in: Rădulin (16 B VI 338). 36. + -un: Rădun/e 1691 (BCI VII 10); -a b., călăraș 1655 (Sd IV 38); cu afer. v. Dună. 37. Răduș (16 B IV 497); -u, dobr. (RI XI209 – 10); cu afer., v. Duș/a; -ca (P. Gov f° 39). 38. Răduț (Paș; Giur 152; Sd XXII; Olt); -ă act.; cu afer. Duță act.; Duți, olt. (AO XV 66); – fiul lui Badiul (Mss 369 Ac Hom); Duța b. 1788 (IO 24); Duțan, M. (Grd 44). 39. Răduț/u (Ard), -escu; -ești s.; cu afer. Duț/u, -escu, -oiu act.; Duțul, și -escu (Cat); -ești s. Duțu cu toate derivatele sale se poate explica tot așa de corect din Vlad și din Teodor. 40. Răduț + -ar: Răduțari t.; + -oiu: Răduțoiu (Mus 11). 41. Rădu + -ăuț: Rădăuți oraș; cu afer. Dăuț, Gr., ard. (C Cos II 512). 42. + subst. dîmbu: Rădămbu, Radu (17 B IV 462). IV. Feminine. 1. Rada, mama lui Radu cel Mare; n. frecv. 2. Prob. cu afer., Ada f. (AO XIV 291) etc.; – moșn. (16 B II 313) < Rada, precum Lada < Vlada. 3. Rădița, cu afer. Dița (P³) și Dițești s. 4. Rădeana (C Ștef). 5. Rădina (Bz). 6. Rădeia. 7. Răduța și cu afer. Duța (Sd XXII 377), de unde se poate explica: Uța f. și Uțescu fam.

VEL < sl. велий „mare”, termen de cancelarie, în titlul boierilor „mari” scurtat din великий, calificativ de boierie mare și de calendar: Vasilie Velikiĭ etc. 1. Vel căpitan (AO XVI); -u, Țoncu din Ploiești (Mz Pl I 94). 2. Vela, Sp. (Sur X); – f., dobr. (RI XI 208); Vala f. (ib). 3. Velea, C. (Sur; – b. (17 B II 230); Vel/escu, Șt. (AO XVI); -ești, -eni ss. 4. Velean (16 B VI 306). 5. Velic/u act., -ă, Ion (Tec II); -a f. (P⁴; Ocina 16 B I 2, etc.); – din Șitoae olt. (Div 365). 6. Velicia, fam. act. Velicesca G. (Mus 11); N. (AO VIII 291). 7. Velichi Gh. (Tec II); -e vornic olt. (Sd V 304). 8. Velicănești neam brașovean (BCI XII 88). 9. + -cu, -cia: Velculescu; Velcia, Velcesca act. 10. + suf. sl. -iciko: Velicico,fratele lui Miron Costin, cronicarul. 11. + -ișco < iciko; Velișco (Sur XXII); – nepot Barbului Mogoș (AO VII 297); Velișca, (Sur X). 12. Forma fiind frecventă se scurtează în Lișca: – dobr. (RI XI 210); Lișcă b. (Tec II); cu fonet. mold. Leșca mold. 13. Lișcoteanca t., probabil din Lișca + -otă, -eanca. 14. Velițescu (VT) < pl. veliții [boieri] „boierii cei mari”.

MARE adj. 1. cuprinzător, întins, larg, vast, (înv. și reg.) mereu, (înv.) desfătat. (O suprafață ~.) 2. amplu, întins, larg. (Știrea ocupa un spațiu ~ în ziar.) 3. dezvoltat. (Fălci ~; nas ~.) 4. cuprinzător, încăpător, larg, spațios. (O cameră ~.) 5. cuprinzător, încăpător, voluminos. (Un recipient ~.) 6. gros. voluminos. (Un dosar, un tom ~.) 7. bombat, mășcat, plin, (reg.) măzărat. (Un bob de grîu ~.) 8. înalt, lung. (Un om ~.) 9. lung. (Păr ~.) 10. adînc. (O apă ~.) 11. crescut, umflat. (Apele ~ ale rîului.) 12. larg, lat. (Pălărie cu boruri ~.) 13. bulbucat, căscat, holbat, mărit, umflat, zgîit, (rar) bălăbănos, (pop. și fam.) belit, bleojdit, (pop.) boboșat, bolboșat, boldit, (reg.) măciuliat. (Cu ochii ~.) 14. numeros, (prin Bucov.) sabadaș. (O ceată ~.) 15. apreciabil, bun, considerabil, important, însemnat. (O cantitate ~.) 16. abundent, bogat, bun, îmbelșugat, îndestulat, mănos, (înv. și reg.) belșugos, spornic, (înv.) sățios. (O recoltă ~.) 17. considerabil, ridicat, (înv.) simandicos, (fig.) respectabil. (O sumă ~.) 18. exagerat, excesiv, exorbitant, ridicat, scump, (livr.) inabordabil, (fig.) încărcat, piperat, sărat, umflat, usturător. (Prețuri ~.) 19. matur. (E de-acum om ~.) 20. aprig, intens, puternic, strașnic, tare, violent, zdravăn. (Un vînt ~.) 21. intens, puternic, strălucitor, tare, viu. (O lumină ~.) 22. aprig, înverșunat, violent, (fig.) aprins. (Ceartă ~.) 23. deosebit, important, însemnat, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o ~ contribuție la dezvoltarea...) 24. important, însemnat. (O zi ~ din viața lui.) 25. deosebit. (I se face o ~ cinste.) 26. apreciabil, categoric, considerabil, evident, important, însemnat, sensibil, simțitor, vădit. (O ameliorare ~ a stării bolnavului; o diferență ~.) 27. celebru, faimos, ilustru, renumit, reputat, vestit, (înv. și pop.) mărit, numit, (reg.) revestit, (Transilv.) hireș, (înv.) norocit, (grecism înv.) perifan, (fam.) arhicunoscut, (fig.) strălucit, (rar fig.) strălucitor. (Un ~ savant.) 28. ales. aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, inalt, nobil, (înv. și pop.) mărit, slăvit, (înv.) blagorod, blagorodnic, (grecism înv.) evghenicos, evghenis, (fam. și peior.) simandicos. (Aparținea unei familii ~.) 29. (înv.) vel. (~ spătar.) 30. (înv.) velit. (Boier ~.) 31. adînc, intens, profund, puternic, viu. (O impresie, o emoție ~.) 32. acut, adînc, ascuțit, intens, pătrunzător, profund, puternic, violent, viu. (Simte o durere ~.) 33. bogat, întins, vast. (Are o experiență ~.) 34. bogat, fastuos, grandios, luxos, pompos, somptuos, splendid, strălucit, strălucitor, (livr.) magnific, (fig.) sclipitor. (Un alai ~; o nuntă ~.)

agie sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 337/14 / V: ha~ / Pl: ~ii / E: agă + -ie] (Înv) 1 Organ administrativ din sec. XVIII-XIX în Țara Românească și în Moldova, însărcinat cu menținerea ordinii publice în capitală. 2 Sediu al unei agii (1). 3-4 Totalitatea funcționarilor din această instituție. 5 Titlu de boierie. 6 Prefectură a poliției. 7 Totalitatea funcționarilor din poliție. 8 (Îs) Ocolul ~i Parte centrală a capitalei administrată de un vel-agă. corectat(ă)

armaș [At: (a. 1602) CUV. D. BĂTR.² I, 155/ Pl: ~i / E: armă + -aș] 1 sm (Îvr) Om înarmat care îndeplinește rolul de soldat (în timp de război) și paznic înarmat (în timp de pace). 2 sm (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și executarea pedepselor capitale. 3 sm (Înv) Jandarm. 4 sm (Înv; îs) ~-mare (sau marele-~, vel-~) Boier numit de domn în slujba de căpetenie a armașilor (1) din țară. 5 sm (Înv; îs) Al doilea (sau al treilea ~) Boier sau boiernaș subordonat armașului (3). 6 sm (Îvr) Înlocuitor de primar. 7 sm (Fig; înv) Călău. 8 sm (În obiceiurile de Paști ale Junilor; îs) -ul-mare Al doilea conducător după vătaf. 9 sm (În obiceiurile de Paști ale Junilor; îs) -ul-mic Al treilea conducător după vătaf. 10 sm (Înv; la jocul de arșice) Cel care bate din porunca împăratului. 11 (Înv; la jocul de arșice) Poziția arșicului numită „siciu” Cf vizir. 12 sm (La jocuri de cărți; pop) Cel care face cărțile și: (pop) bătăuș. 13 sm (Pop) Joc de cărți. 14 a (Reg; îs) Vin ~ Soi de vin tare de Cotnari. 15 (înv; îcn) De-a -ul Joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată.

armășie sf [At: VARLAAM, C. 228/2 / Pl: ~ii / E: armaș + -ie] (Înv) 1 Funcție de vel-armaș (3). 2 Administrație în fruntea căreia se află vel-armașul. (3). 3 Perioadă cât durează armășia (1). 4 (Fig) Chinuire. 5 (Fig) Oprimare.

ban¹ sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~i / E: ns cf mg bán, srb ban] (Iuz) 1-2 (Rangul de) guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria federală. 3-4 (Rangul de) mare dregător în Țara Românească după secolul al XV-lea. 5-6 (Îs) Mare (sau vel) ~ (Rangul de) guvernator al Banatului, Severinului și, apoi, al Olteniei. 7-8 ( Mun) Persoană care avea (cel mai înalt rang boieresc). 9 (Pop; îc) -ul-Mărăcine Dans popular asemănător horei. 10 (Pop; îae) Melodie după care se execută acest dans.

baș-conacciu sm [At: GHEORGACHI, ap. HEM 2662 / E: baș + conacciu] 1-3 (Persoană cu) (rangul de) mai marele conacciilor, care se îngrijea pentru sălaș, când călătorea domnul Cf vel-conacciu.

bivol sm [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 329/13 / V: (înv) bibol, (îrg) bihol, bihul, biol, -vel / Pl: ~i / E: vsl биволь] 1 Vită cornută, rumegătoare, asemănătoare cu boul, cu păr negru sau alb, aspru și rar, cu coarne inelate, întoarse spre spate (Bos bubalus). 2 (Dep) Epitet dat unui om mătăhălos și nesimțit.

za¹ pp [At: (a. 1521) HURMUZACHI, XI, 843 / E: slv за] (Înv) 1 Despre (1) Dau știre Domniei tale za lucrul turcilor. 2 La S-au scris hrisovul... de la Gheorghie Vrabie logofăt za taină. 3-4 De⁴ (2, 8) Eu, Silvestru, logofăt za Divan, martor... Facem știre... pentru... biv vel capitan za darabani.

vel adj. v. MARE.

cămăraș sm [At: DOSOFTEI, V. S. 34 / V: camar~ / Pl: ~i / E: cămară + -aș] 1-2 (Înv) Funcție și rang de slujbaș la cămara (11) domnitorului sau la alte servicii ale cămării domnești Si: camerier (3), cămărar (1-2), șambelan. 3 (Înv) Boier care avea funcția de cămăraș (1) Si: camerier, cămărar (3), șambelan. 4 (Înv; șîs mare-~, ~ul-cel-mare, vel~) Grad și funcție ale boierului de rangul doi (după vel grămătic) care avea în grijă veniturile cămării (14) domnești și cheltuielile curții, precum și jurisdicția negustorilor străini. 5 (Înv; îas) Boier cu funcția de cămăraș. 6-7 (Înv; îs) ~ul al doilea, vtori-~ Funcție și grad al funcționarului care urma ierarhic după marele cămăraș (1) și, împreună cu caftangiul, avea grijă de garderoba domnului. 8 (Înv; îas) Funcționar cu gradul de cămăraș (5). 9 (Înv; îs) ~-de-izvoade Logofăt-de-taină. 10 (Înv; îs) ~-de-catastișe Funcționar care purta condica ostașilor. 11-12 (Înv; îs) (Marele) ~ al ocnelor Funcție și rang al boierului de la casa domnului, care administra în credință (în regie) ocnele de sare, când venitul lor nu se vindea. 13 (Înv; îas) Boier cu funcția de cămăraș (8). 14-15 (Înv; pex; îas) Intendent și casier la salinele statului. 16 (Îrg) Funcționar al oficiului statului unde schimbau moții aurul din mine. 17 (Îrg) Intendent la o mănăstire Si: cămărar (1).

căminar sm [At: (a. 1741) IORGA, S. D. 227 / V: ~măn~ / Pl: ~i / E: camină + -ar] 1 (Iuz; șîc ~ul-mare, vel-~) Funcție a boierului însărcinat cu strângerea dijmei, inițial numai pe ceară. 2 (Îae) Boier care avea funcția de căminar (1).

ceașnic sm [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 204 / Pl: ~ici / E: vsl чашикъ] 1 (Slî) Paharnic. 2 (Îc) Vel~ Prim paharnic al unei curți domnești. 2 (Îc) Al doilea ~ Ajutor de ceașnic (2).

ceauș [At: LET. I, 245/3 / V: ceuș, ceiuș / P: cea-uș / Pl: ~i / E: tc çaus] (Înv) 1-4 sm (Persoană cu) (rangul de) (funcționar inferior turc) ușier la curte. 5-7 sm (Persoană cu) (rangul de) curier care transmitea poruncile în toate părțile imperiului. 8-10 sm (Persoană cu) (gradul de) aprod care ducea pe vinovați înaintea justiției. 11-12 sm (Îc) Al doilea alai-~ (Militar cu) (gradul de) locțiitor al unui alai- baș-ceauș. 13-15 sm (Îc) ~-bașa sau ~-baș-aga (Persoană cu) (gradul de) comandant suprem al ceaușilor, care asista la ședințele înaltei Curți de Justiție, răspundea de captivii statului și introducea la Curte pe ambasadorii străini. 16-18 sm (Îc) ~-baș-chiesadar (Militar cu) (gradul de) locotenent al unui ceauș-bașa. 19-21 sm (Înv; îc) Vel-~ (Persoană care era) funcționar investit cu funcții analoge (comandantului ceaușilor de la Curte). 22-24 sm (Îc) ~-spătăresc (Militar cu) (gradul de) comandant al lefegiilor spătărești. 25-27 sm (Îc) ~ de aprozi (Persoană cu) (rangul de) comandant al aprozilor. 28-30 sm (Pex) (Persoană cu) (rangul de) căpetenie. 31-33 sm (Persoană cu) grad mic (în armată) Si: căprar. 34-36 sm (Persoană cu) (funcția de) aprod. 37-39 sm (Personă cu) (funcția de) temnicer. 40-42 sm (Persoană cu) (funcția de) căpetenie a surugiilor de la poștele statului. 43-45 sm (Persoană cu) (funcția de) căpetenie a vânătorilor domnești. 46-48 sm (Persoană cu) (funcția de) servitor la sinagogă. 49-51 sm (Persoană cu) (funcția de) mijlocitor între plutași și expeditorul plutelor Cf dragoman. 52 sm (Ban; îf ceiuș) Personaj al jocului de călușari. 53 sm (Ban; îf ceiuș) Ajutor al nașului și nașei, care poartă darurile nașului și hainele goviei până la mire acasă. 54 sm Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 55 Melodie după care se execută ceaușul (54). 56 a (Bot; șîc poamă-~ă) Varietate de struguri de masă albi, timpurii, cu boabe mari, cărnoase și gustoase. 57 sm (Îc) ~-negru Varietate de struguri ceauși (60). 58 sm (Îc) ~-mare Varietate de struguri ceauși (60).

ciubucciu sm [At: GHEORGACHI, ap. ȘIO / V: (reg) ceb~, cib~, ~cgiu / Pl: ~ii / E: tc çubukçu] (Trî) 1 Persoană care tăia ciubuce (2) din pădure. 2-3 (Înv) Ciubucar (2-3). 4 Fumător din ciubuc (3). 5 Slujitor care avea însărcinarea să umple și să aprindă ciubucul (3) domnului sau al boierilor. 6 (Îc) Vel~ Ciubucciu (5) la curtea domnească. 7 (Îc) ~ucci-bașa Boier care era șeful ciubucciilor (5).

coviltir sn [At: BĂRAC, T. 61 / V: ~văl~, ~vâl~, ~vel~, ~vul~ / Pl: ~e / E: nct] 1 Acoperiș la căruță, dintr-un schelet de nuiele curbate (sau bare), peste care se pun rogojini sau pânză groasă. 2 (Pan; înv) Acoperiș al diligenței. 3 (Pex) Burduf la trăsură Si: ceahol, coș, cutubă. 4 Acoperământ de pânză sau de șindrilă care apără de ploaie. 5 Umbrar. 6 (Reg; pan) Vârf al casei. 7 (Spc) Pânză a coviltirului (1).

epitimisis (gr. epitimisis „modificare”, „ajustare”), figură care constă în reluarea unei noțiuni cu altă expresie, considerată mai justă (I): „Am scris iubire? Iartă... citește: adorare... ”(V. Voiculescu) Cf. lat.: „non amor est, verum ardor vel furor iste” [„nu este dragoste, aceasta, ci patimă sau nebunie”] ( → L., § 785) Sin. expolițiune, antorism.

logofăt sm [At: (a. 1631) GCR I, 75/18 / V: (înv) ~fet, (îvr) ~otet / Pl: ~feți / E: slv логофєтъ] 1 (Îrg) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc. 2 (Îrg) Persoană care deținea titlul de logofăt (1). 3 (Îrg; îs) Mare ~ (sau ~ mare, ~ul cel mare, vel ~) Cel dintâi boier din ierarhia sfatului domnesc în Moldova, al treilea, după marele ban și marele vornic, în Muntenia, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida Divanul. 4 (Îrg; îs) Al doilea ~ (sau ~ al doilea, vtori ~) Locțiitor al marelui logofăt (3). 5 (Îrg; îs) Al treilea ~ (sau ~ al treilea, treti ~) Secretar al marelui logofăt (3). 6 (Înv) Ministru. 7 (Înv; îs) Mare ~ (al dreptății) ori ~ul cel mare (al dreptății), ~ul dreptății Ministru al justiției. 8 (Înv; îs) (Marele) ~ al credinței (ori al pricinilor bisericești), ~ al cultelor Ministru al Cultelor. 9 (Îvr) Judecător. 10 (Înv) Titlu dat unor boieri care serveau, în caz de război, sub comanda marelui logofăt (3) Si: (înv) roșu. 11 (Pex) Persoană înstărită. 12 (Înv; îs) ~ scriitor Secretar într-o cancelarie Si: (înv) copist, diac, grămătic, logofcel (1), logofețel (1), pisar, scrib, uricar. 13 (Înv) Funcționar într-o cancelarie Si: (înv) copist, diac, grămătic, logofcel (2), logofețel (2), pisar, scrib, uricar. 14 (Înv; îs) ~ de divan Secretar al divanului domnesc, care consemna dezbaterile și urmărea îndeplinirea hotărârilor luate. 15 (Înv; îs) ~ de taină (sau domnesc) Secretar particular al domnului. 16 (Înv; îs) ~ de visterie (sau de cămară) Secretar al visteriei domnești. 17 (Înv; îs) ~ de obiceiuri Maestru de ceremonii al curții domnești. 18 (Pop; irn) Persoană care știe să scrie Si: (pop) intelectual. 19 (Înv) Vătaf. 20 (Reg; pgn) Administrator. 21 (Mun) Dascăl la biserică. 22 (Îvp; îs) ~ de sat (ori de comună) Notar comunal. 23 (Reg) Primar. 24 (Pop; ca termen de adresare) Domnule.

medelnicer sm [At: (a. 1497), cf BOGDAN, D. ȘT. II, 121 / V: (înv) ~eariu, ~denicear, ~dilniceriu / Pl: ~i / E: medelniță + -er] 1 Titlu dat boierului care turna apă în medelniță pentru ca domnul să se spele pe mâini, înainte de masă, și care aducea bucatele și servea pe domn la masă. 2 Intendent al mesei domnești. 3 Boier care avea titlul de medelnicer (1). 4 (Îs) Vel (sau mare) ~ (ori ~ mare) Boier care servea la masa domnului în zilele de sărbătoare. 5 (Îas) Șef al medelnicerilor.

paharnic, ~ă sm [At: PALIA (1581), 162/7 / V: (îrg) păh~, (înv) ~nec / Pl: ~ici, ~ice / E: pahar + -nic] 1 (Rar) Titlu dat în Evul Mediu, în țările române, boierului care avea grijă de băutura domnului, iar la ospețe sau în împrejurări deosebite îl servea pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită. 2 (Rar) Boier care avea titlul de paharnic (1) Si: (reg) ceașnic Vz cupar. 3 (Îs) Vel (sau mare) ~ ori marele ~, ~ mare, ~ul cel mare Dregător de curte cu atribuții speciale la ospețele domnești Si: șeful paharnicilor. 4 Titlu dat boierului care strângea, de obicei la oraș, dările de pe vinul vândut. 5 Persoană care avea titlul de paharnic (4). 6 (Îrg; pgn) Persoană care toarnă băutura în pahare, la ospețe, nunți etc.

revolver sn [At: GM (1854), 41/32 / V: (reg) levorv~ (A și: levorver), levodv~, levorvel, liv~, livorver, livorvoare snp, livolvel, livorvel, livervor (Pl: livorvoare) lovor~ (Pl: lovorveruri), ~văr, ~vor~ (A și: revorver Pl: ~uri) ~orvăr, ~vel, ~văl, revorvel, ~vul~, răvolvăr, răvorvăr, răvărvel, răvurver, răvoarvăr, răvoarer, răvorv (Pl: răvoarve), răvolv (Pl: răvoalve, răvolve), rivorv~, rivorvel, rivărvel, rovorv~ (Pl: ~uri) / A și: (reg) revolver / Pl: ~e, (reg) ~voalvere / E: fr revolver, ger Revolver, mg revolver] 1 Armă de foc cu repetiție, de dimensiuni mici, care se mânuiește cu o singură mână Si: pistol. 2 Ciocan pneumatic. 3 (îs) Sistem-~ Tip de dispozitiv care declanșează automat mișcările succesive ale unei piese de mașină. 4 (îs) Război-~ Mașină de țesut ale cărei țevi sunt schimbate cu ajutorul unui dispozitiv sistem-revolver. 5 (Îs) Cap-~ Dispozitiv rotitor de prindere a sculelor la mașinile-unelte cu mai multe scule așchietoare. 6 (Îs) Strung-~ Strung prevăzut cu un cap-revolver în care se fixează mai multe scule, necesare pentru executarea unor operații succesive la aceeași piesă. 7 (Îs) Ciocan-~ Unealtă cu ajutorul căreia se numerotează trunchiurile de copaci.

peșchirgiu sm [At: (a. 1763) ȘIO II₁, 294 / V: (înv) ~șchergi, ~her~, peșchirgi / Pl: ~gii / E: tc peșkirği] 1 (Șîc peșchirgi-bașa) Slujbaș al sultanului sau al vizirului care era însărcinat cu păstrarea prosoapelor și a șervetelor. 2 (În țările române) Boier de rang inferior care servea domnului prosopul și șervetul. 3 (Îc) Vel-~ Șef al peșchirgiilor. 4-5 (Rar) Persoană care (făcea sau) vindea prosoape, ștergare, șervete etc. corectat(ă)

șamdangiu sm [At: (a. 1776) URICARIUL XIX, 390 / V: (îrg) sa~, ~agiu / Pl: ~ii / E: tc șamdanci] (Tcî) 1 Slujitor care avea grijă de lumânările curții domnești. 2 (Îs) Vel ~ Șef² (1) al șamdangiilor (1).

șătrar sm [At: (a. 1443) D. BOGDAN, GL. 107 / V: (reg) șat~ / Pl: ~i / E: șatră + -ar] 1 (Înv) Titlu dat boierului care avea în grijă corturile (și tunurile) domnești și care asigura aprovizionarea armatei în timp de război. 2 (Înv) Boier cu titlul de șătrar (1). 3 (Înv) Rang al boierului care se ocupa de corturile (și de tunurile) domnești și de aprovizionarea armatei în timp de război. 4 (Înv; îs) Vel ~ sau mare ~ Șef² (1) al șătrarilor (2). 5 Rrom nomad Si: (rar) corturar (1), șătraș. 6 (Reg; îf șatrar) Persoană mascată de Anul Nou, reprezentând un șătrar. 7 (Trs) Negustore (de pânzeturi, de stofe etc.).

șerbegiu sm [At: ȘIO II,, 336 / V: (reg) ~becciu, ~beciu, ~betciu / Pl: ~ii / E: tc șerbetçi] (Înv) 1 Slujbaș la curtea domnitorilor fanarioți care se îngrijea de șerbet (1) și de dulcețuri. 2 (îs) Vel ~ Șef² (1) al șerbegiilor (1). 3 Persoană care prepara șerbet (1) Si: (îvr) șerbetar (1). 4 Persoană care vindea șerbet (1) Si: (îvr) șerbetar (2).

portar sm [At: N. TEST. (1640), 59^v/9 / Pl: ~i / E: poartă¹ + -ar] 1 Persoană însărcinată cu paza intrării unei întreprinderi, instituții, case de locuit etc. Si: (înv) portirer (1). 2 (Înv) Boier însărcinat cu paza curții domnești care mai târziu avea și atribuții de protocol sau administrative Si: (înv) ușar. 3 (Înv; îs) Vel ~ (sau ~ mare) Șef al portarilor (2). 4 (Îs) (Vel) ~ de Suceava (sau Suceavă, al Sucevei, de cetatea Sucevei) Mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei și a curții moldovene care, mai târziu, a avut și comanda supremă a oștirii Si: (înv) hatman. 5 (La unele jocuri cu mingea) Jucător care apără spațiul porții pentru a evita primirea unui gol. 6 (Reg) Portărel (5).

postelnic sm [At: CORESI, L. 56/19 / V: (înv) ~nec, ~tealnic / Pl: ~ici / E: slv постѣльникъ] (Înv) 1 Titlu dat, în orânduirea feudală din țările române, boierului de curte însărcinat, inițial, cu paza camerei de dormit a domnitorului, și care, ulterior, a avut diferite funcții la curtea domnească, de a pregăti audiențele la domn, de om de încredere al domnitorului, de maestru de ceremonii, în Moldova și de pârcălab al ținutului Iași etc. Si: (înv) stratornic. 2 Boier care avea rangul de postelnic (1). 3 (Iuz) Ministru de externe. 4 (Îs) Vel ~ sau mare ~ Șef al postelnicilor (1). 5 (Îs) ~ al doliea sau al treilea Postelnic (1) imediat subordonat marelui postelnic (4). 6 (Îae) Ajutor al marelui postelnic (4). 7 Titlu onorific dat unui boier de țară, subordonat marelui postelnic (4), care uneori avea și unele atribuții administrative. 8 Boier care purta titlul de postelnic (7). 9 (Pex) Dregător la diverse curți domnești sau împărătești, cu funcții asemănătoare cu ale postelnicului (1). 10 Sfetnic domnesc, împărătesc.

pravilist sm [At: (a. 1792) IORGA, S. D. VIII, 249 / V: ~vel~ / Pl: ~iști / E: pravilă + -ist] (Înv) 1-2 Persoană care (cunoștea sau) întocmea legi Si: jurist.

pravilnicesc, ~ească a [At: (a. 1817) URICARIUL IV, 332/5 / V: ~vel~ / Pl: ~ești / E: pravilnic + -esc] (Înv) 1 Legal. 2 (Înv) Pravilicesc (2).

privilegiat, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 66 / P: ~gi-at / V: (înv) preveleghiat, ~veleghiat, ~vel~, ~eghiat, ~lighet^[1], ~lighiat / Pl: ~ați, ~e / E: lat privilegiatus, fr privilegié] 1 a (D. oameni, grupuri ori clase sociale, așezări umane, organizații sau instituții etc.) Care se bucură de privilegii (1). 2 a (D. creditori) Care se bucură de privilegii (5). 3 sm (Mol; înv îf privilighet) Subprefect. 4 a (Înv) Autorizat. corectat(ă)

proverb sn [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 107 / V: (reg) ~vel, (înv) ~ie sf, ~iu, ~vorbă sf / Pl: ~e, (înv) ~uri, (îvr, sm) ~i / E: fr proverbe, lat proverbium] 1 Învățătură morală populară născută din experiență, exprimată printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei parabolică, ritmică sau ritmată Si: (rar) parimie, (pop) pildă, zicală, zicătoare. 2 (Reg; îe) A fi (sau a se face) de ~ (A fi sau) a se face de râs. 3 (Rar; șîs ~ dramatic) Operă dramatică, de proporții reduse, cu conținut moral, care ilustrează un proverb (1).

văl sm [At: ASACHI, S. L. 119 / V: (îvr) vel / Pl: ~uri, (îvr) ~e / E: învăl(u)i după lat velum, it velo, fr voile] 1 Bucată de țesătură (fină), de obicei brodată, folosită pentru a acoperi ceva (mai ales un obiect de cult). 2 (Spc) Bucată de țesătură fină (și transparentă) folosită de femei pentru a-și acoperi capul sau a-și ascunde fața (potrivit unor obiceiuri sau ritualuri). 3 (Rar; d. femei; îe) A lua (sau a pune, a îmbrăca) ~ul A se călugări. 4 (Rar; îe) A avea un ~ pe ochi A avea o percepție greșită asupra realității. 5 (Rar; îe) A i se pune (cuiva) un ~ pe ochi A înceta să mai judece clar, obiectiv. 6 (Îe) A(-i) cădea (cuiva) ~ul (de pe ochi) sau a i se lua (cuiva) un ~ de pe ochi (sau, rar, de pe frunte) A i se revela cuiva adevărul. 7 (Îe) A ridica (sau a rupe, a sfâșia) ~ul A face cunoscut ceva care era ascuns, tăinuit sau neștiut. 8 (Îe) A arunca un ~ (ori ~ul uitării) peste ... (sau asupra ...) sau a acoperi (ceva) cu ~ul uitării, a se așterne ~ul uitării peste ... A nu lăsa să se știe ceva Si: a ascunde, a tăinui. 9 (Îae) A da uitării (în mod intenționat). 10 (Bot; îc) ~ul-miresei Plantă erbacee anuală din familia cariofilaceelor, cu tulpina mică, de obicei ramificată de la bază, cu panicul ramificat și cu flori foarte mici de culoare roz sau purpurie Si: (reg) săpunel, spărgele (Gypsophila muralis). 11 (Rar) Țesătură ușoară și transparentă folosită la confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte femeiești. 12 (Fig) Ceea ce acoperă ca un văl (1-2) (reducând vizibilitatea, claritatea). 13 (Fig) Ceea ce servește pentru a ascunde o situație, un fapt etc. 14 Aparență care ascunde realitatea. 15 (Atm; îs) ~ul patului, ~ul palatin Porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, palatul tare (dur), și care se termină cu uvula Si: palat moale. 16 (Îvr) Velă (1).

vâlced¹, ~ă a [At: LB / V: ~ead, vel~, vul~ / Pl: ~ezi, ~e / E: nct] 1-2 (Trs; Mol; d. oameni sau d. părți ale lor) Vânăt (24-25). 3 (Trs; d. oameni) Cu cearcăne la ochi. 3 (Reg; d. oameni) Extenuat² (1). 4 (Mol) Umed.

vâlcezeală sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: vel~, vul~ / E: vâlcezi + -eală] 1 (Trs; Buc) Vânătaie (1). 2 (Reg) Cearcăn (9)

vâlcezi vtr [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: vel~, vul~ / Pzi: ~zesc / E: vâlced] (Trs; Mol) 1-2 A (se) învineți.

vel-¹ [At: (a. 1620) GCR I, 62/13 / E: slv вел(ий)] (Înv) Element de compunere care însemnează „mare¹” și care, precedând denumiri de dregători, indica treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective.

vel² sn vz văl

velit¹ [At: CANTA, LET. III, 177/9 / Pl: ~iți / E: vel¹] (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) 1 a (D. boieri) Care deținea una dintre dregătoriile cele mai importante. 2 a (D. boieri) De rangul întâi. 3 sm (Rar; pex) Magnat.

vieliște sf [At: FM (1847), 247¹/21 / V: gel~, hil~, hel~, hăl~,^[1] jil~, jel~, jăl~, vel~, vil~^[2] / Pl: ~ti / E: vsl *виѩалиште (cf vsl виѩлица „furtună”)] 1 (Reg) Loc deschis, expus vântului. 2 (Reg) Suflare (puternică) a vântului. 3 (Mun; pex) Loc pustiu. 4 (Reg; pex; îf hăliște) Loc părăsit. 5 (Trs; îf jiliște) Loc neted (bun pentru locuit). 6 (Trs; îf veliște; îla) De ~ De origine. 7-8 (Trs; îf veliște; îljv) Din ~ Din moși-strămoși. 9 (Trs; îf veliște; îe) De veliștea lui Din fire.

vileag sn [At: R. POPESCU, CM I, 552 / V: (înv) vel~, (reg) ~lag / Pl: (11) ~uri / E: mg világ] 1 (Îvp) Mulțime de oameni Si: lume. 2 (Îvp; îlav) În ~ sau (îvr) în ~ul obștii În public. 3 (Îe) A da în ~ (ori, nob, ~ului) sau (rar) a scoate în ~, (îvr) a da în ~ul obștii A divulga în public. 4 (Îe) A se da în ~ A-și trăda sentimentele, intențiile ascunse. 5 (Îvr) A se da în ~ul publicității A face să devină cunoscut publicului. 6 (Îvr; îe) A ieși la ~ A ajunge la cunoștința publică. 7 (Trs; îe) A rămâne de râsul ~ului A se face de râs. 8 (Reg) Univers. 9 (Reg; îlav) Câtu-i (sau până-i) lume și ~ sau câtu-i (ori până-i) lumea și ~ul Totdeauna. 10 (Reg; îal; îcn) Niciodată. 11 (Mar; Trs) Lumină (de lumânare sau de opaiț). 12 (Mar; Trs; îe) A ține ~ A sta treaz (în timpul nopții). 13 (Mun; Olt; îe) În ~ul vântului În bătaia vântului.

vistier¹ sm [At: (a. 1389-1400), cf DERS / P: ~ti-er / V: (înv) ~iar, ~iariu, ~iu, (îvr) vestier, vestiariu, ~teiariu, ~ter, ~teriu / Pl: ~i / E: vsl вистиіарь] 1 (În Evul Mediu în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~ sau marele ~, înv, ~ mare, ~ul cel mare, vel-~) Mare dregător din sfatul domnesc, care avea obligația repartizării dărilor asupra populației contribuabile, a încasării acestora de la slujbașii din ținuturi (sau din județe), a gestionării tezaurului țării (inițial și domnesc) și a judecării pricinilor de ordin fiscal Si: vistiernic (1), (înv) protovistier. 2 (Înv; Mol; Mun; șîs ~ al doilea ori, înv, vtori-~ sau ~ al treilea ori, înv, treti-~) Subordonat al unui vistier (1). 3 (Mol; îas) Locțiitor al unui vistier (1). 4 (În perioada Regulamentului Organic) Ministru de finanțe. 5 (Îvr) Cleric care se ocupa cu administrarea veniturilor unei mănăstiri Si: (îvr) vistearnic Vz vistiernic (5). 6 (Înv; pex) Demnitar la diverse curți imperiale sau regale care se ocupa cu administrarea financiară și fiscală a statului Si: (înv) vistiernic (9). 7 (Asr; fam) Vidanjor.

vistiernic sm [At: (a. 1400) DERS / P: ~ti-er~ / V: ~ter~, (înv) ~tear~, ~tiar~, (îvr) vester~, ~tearnec, ~teiarnec, ~tiarnec, ~tir~ / Pl: ~ici / E: vsl вистиіарьникъ] 1 (În Evul Mediu în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~ sau marele ~, înv, ~ mare, ~ul cel mare, vel-~) Vistier¹ (1). 2 (Înv; Mol; Mun; șîs ~ al doilea ori, înv, vtori-~ sau ~ al treilea ori, înv, treti-~) Subordonat al unui vistiernic (1). 3 (Mol; îas) Locțiitor al unui vistiernic (1). 4 (În perioada Regulamentului Organic) Ministru de finanțe. 5 (Îvr; îf vistearnic) Vistier¹ (5). 6 (Îvr; îf vistiarnic, vistearnic) Persoană care avea în grijă arhiva și biblioteca unei mănăstiri și care administra veniturile realizate din tipărirea manuscriselor. 7 (Îvr; fig; îf vistearnic) Administrator (1). 8 (Îvr; fig) Depozitar (1). 9 (Pex) Vistier¹ (6). 10 (Îvr; îf vistiarnic) Demnitar.

vornic sm [At: (a. 1404) DERS / V: (înv) dv~, ~nec / Pl: ~ici / E: vsl дворьникъ] 1 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~, marele ~, ~ul cel mare, înv vel-~) Mare dregător în sfatul domnesc, însărcinat cu administrarea curților domnești din întreaga țară, având dreptul de jurisdicție asupra curtenilor și slujitorilor domnești care depindeau de acestea, precum și, în unele perioade, atribuții militare. 2 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII și în Țara Românească, în sec. XVII-XVIII; șîs ~ de Țara de Jos, mare ~ de Țara de Jos, marele ~ de Țara de Jos, ~ de Țara de Sus, mare ~ de Țara de Sus, marele ~ de Țara de Sus) Fiecare dintre cei doi mari dregători cu rang de vornic (1) care aveau aceleași atribuții și care își exercitau activitatea asupra unei jumătăți de țară. 3 (În sec. XVIII; în Țara Românească șîs vel-~ al treilea, vel-~ al patrulea) Fiecare dintre cele două mari dregătorii atribuite vornicilor (2). 4 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs ~ al doilea sau, înv, vtori-~) Subordonat al un vornic (1). 5 (În sec. XVIII-XIX, până la Unirea Principatelor) Titlu onorific, fără funcție, recunoscut sau acordat de domnie unor mari boieri. 6 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII; îs) ~ul doamnei (ori despre doamna) sau ~ul haremului, ~ de harem Dregător din suita doamnei, care se ocupa cu protocolul oficial al funcționării curții acesteia și cu administrarea veniturilor care îi reveneau din patrimoniul domnesc. 7 (Mol; din sec. XV până la Regulamentul Organic; îs) ~ de poartă (sau de gloată) Dregător care funcționa la Poarta domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea litigiilor, stabilindu-le pe cele care trebuiau înfățișate divanului domnesc, și în participarea la hotărniciile de moșii. 8 (Mol; la sfârșitul sec. XVIII și în epoca regulamentară; îs) (Vel-)~ de aprozi Mare dregător, de la curtea domnească, care avea atribuții judecătorești, urmărind prezentarea litigiilor în sfatul domnesc și executarea hotărârilor acestuia, precum și sarcina administrării închisorii datornicilor. 9 (Sfârșitul sec. XIII și începutul sec. XIX; îs) (Marele sau vel-)~ de poliție sau al poliției Dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări, București și Iași. 10 (În Țara Românească, la sfârșitul sec. XVIII și în prima jumătate a sec. XIX; în Moldova, în prima jumătate a sec XIX; îs) (Mun)Vel-~ al obștirilor sau (Mol) (mare ori vel-)~ de obște sau al obștii Mare dregător din sfatul domnesc care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești, mai ales succesorale. 11 (Înv; pex) Conducător (1). 12 (În perioada regulamentară; șîs marele ~ sau ~ul cel mare, înv, marele ~ al trebilor dinlăuntru, marele ~ dinlăuntru, ~ul pricinilor dinlăuntru, ~ul dinlăuntru) Ministru de interne. 13 (În perioada regulamentară; îs) ~ al temnițelor (ori de temniță, de închisori) sau ~ul temnițelor (sau închisorilor) Persoană care avea în sarcină conducerea și administrarea tuturor închisorilor. 14 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova) Reprezentant al domniei în târguri, la curțile domnești și în ocoalele dependente de acestea, care avea atribuții judecătorești, administrative și fiscale. 15 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova; îas) Locțiitor și subordonat al celor doi mari vornici (2) în orașele lor de reședință, având aceleași atribuții. 16 (Sfârșitul sec. XVII și prima jumătate a sec. XVIII; îs) (Marele) ~ de Târgoviște Locțiitor al domnului, în cea de-a doua capitală a Țării Românești. 17 (În sec. XVI-XVIII; șîs ~ de Câmpulung) Dregător domnesc în ocolul autonom Câmpulung Moldovenesc, având atribuții judecătorești și administrative, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele cincisprezece sate ale ocolului. 18 (În sec. XVII și până la Regulamentul Organic; îs) ~ de Vrancea Dregător domnesc al zonei autonome Vrancea, subordonat starostelui de Putna și marelui hatman, având atribuții judecătorești, administrative, fiscale și de supraveghere a hotarului, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele douăsprezece sate ale Vrancei. 19 (Înv) Sol¹. 20 (În Țara Românească, în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Subaltern, în județe, al marelui vornic (1), care avea atribuții judecătorești și fiscale, iar din sec. XVII și îndatoriri militare în timp de război Si: vornicel (1). 21 (Mol; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant al puterii centrale în satele domnești sau al stăpânului feudal în satele aservite, care avea atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (2). 22 (Mol; în ocoalele Vrancea și Câmpulung Moldovenesc; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant ales al obștilor sătești și subordonat al celor doi vornici (2), care avea aceleași atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (3). 23 (Mol; în perioada Regulamentului Organic și până la începutul sec. XX) Primar² (al unui sat). 24 (Îrg) Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor, a dispozițiilor etc. Si: (înv) crainic² (3), pristav. 25 (Pop; adesea determinat prin „mirelui” sau „miresei”) Vornicel (5) la nuntă. 26 (Trs) Membru al unui grup de flăcăi care pregătesc și merg cu jocul țurca la Crăciun, care are în grijă procurarea mâncării și a băuturii sau recită o colindă la terminarea jocului. 27 (Buc; îcs) De-a ~ul Joc de băieți în care cel ales conducător aruncă un băț în sus, iar ceilalți participanți încearcă să lovească bățul din zbor cu bețele lor, pentru a lua locul conducătorului.

sluger sm [At: (a. 1674) IORGA, S. D. XIII, 118 / V: (înv) ~ear, sulger / A și: (rar) sluger / Pl: ~i / E: sulgiu + -er] 1 Titlu dat, în evul mediu din țările române, boierului care era însărcinat cu strângerea dării în vite tăiate sau cu aprovizionarea (cu carne tăiată) curții domnești și a armatei. 2 Boier care avea titlul de sluger (1). 3 (Îs) Vel ~, mare ~ Șeful slugerilor (2). 4 (Îs) ~ al doilea, ~ al treilea Slugerul imediat subordonat marelui sluger (3). 5 (Îas) Ajutorul marelui sluger (3).

sofragiu sm [At: AR (1830), 177²/22 / V: suf~ / Pl: ~ii / E: tc sofraci] 1 Slujbaș în timpul epocii fanariote la curtea domnească sau în casele boierești, care avea grijă de masă și de tacâmuri. 2 (Îs) Vel ~ Șeful sofragiilor (1) Si: (tcî) sofragi-bașa.

sofragi-bașa s [At: (a. 1783) ȘIO II₁, 324 / Pl: ~le / E: tc sofraci bași] (Tcî) Vel sofragiu.

secretar, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 149^r/36 / V: ~ter sn, (înv) ~ritar, săc~ smf, săcritar sm, (reg) sicritar smf / Pl: ~i, ~e / E: lat secretarius, fr secrétaire] 1 sm (În Evul Mediu, în țările române) Titlu dat dregătorului care conducea lucrările unei cancelarii sau îndeplinea funcția de logofăt Si: (înv) secretareș (1). 2 sm Persoană care avea titlul de secretar (1) Si: (înv) secretareș (2). 3 sm Funcția secretarului (2, 5) Si: (înv) secretareș (3). 4 sm Perioadă în care cineva a exercitat funcția de secretar (3) Si: (înv) secretareș (4), secretariat (2), (înv) secretărășie. 5 smf (Pex; adesea cu determinări care arată felul) Persoană de încredere, atașată pe lângă un conducător de stat, un înalt demnitar sau o persoană particulară (marcantă), care se ocupă mai ales cu redactarea anumitor lucrări (secrete), cu întocmirea corespondenței etc. Si: (înv) secretareș (5). 6 sm (Îs) Vel ~ Secretar (5) șef. 7 sm (Îvr; îlav) În ~ În secret. 8 smf (De obicei urmat de determinări care arată felul) Demnitar sau funcționar (superior) care pregătește lucrările și duce la îndeplinire hotărârile organului suprem al puterii sau al administrației de stat, ale unui minister sau ale altui organ central. 9 sm (În țările române; îs) ~ de stat (sau, înv, al statului, de țară) ori (înv) ~ul statului Demnitar cu atribuții similare cu ale marelui postelnic, pe care îl înlocuiește ca titulatură prin Regulamentul Organic. 10 sm (În unele țări; în trecut și la noi; îas) Ministru (de externe). 11 sm (Îas) Împuternicit guvernamental sau diplomatic. 12 sm (Îs) Ministru ~ de stat Titlu dat unuia dintre membrii unui guvern, situat ca atribuții între un ministru adjunct și un ministru plin. 13 sm (În unele țări; în trecut și la noi; îs) ~ general Funcționar superior (al unui minister, al unui departament etc.) care conduce și coordonează activitatea anumitor sectoare. 14 sm (Pex; îas) Ministru adjunct. 15 sm (Îas) Persoană aleasă să conducă și să coordoneze secretariatul unei organizații internaționale. 16 sm (Îs) ~ de ambasadă (sau al ambasadei, de legație, al legației) sau ~ul ambasadei (sau legației) Reprezentant al unei misiuni diplomatice care răspunde de rezolvarea lucrărilor acestei activități. 17 sm (Adesea cu determinări care arată felul) Persoană care se ocupă cu organizarea și funcționarea unei adunări, a unei societăți etc. (ca adjunct al președintelui). 18 sm (De obicei urmat de determinări care arată felul) Funcționar al unei instituții publice (sau particulare) cu atribuții administrative variate Si: (înv) secretareș (6), secretăriță (1), (gmr) protocolareț. 19 sm (Spc) Funcționar care lucrează pe lângă conducerea unei instituții, unei întreprinderi etc. și care rezolvă lucrările curente de secretariat, corespondența, răspunde la comunicările telefonice etc. 20 sm (Îs) ~ de redacție Persoană din redacția unei publicații periodice însărcinată cu centralizarea și coordonarea materialului în vedrea publicării și care răspunde și de felul cum se prezintă publicația. 21 sm (De obicei urmat de determinări care arată felul) Persoană care face parte din conducerea eligibilă a unei organizații politice sau obștești și care dirijează și coordonează activitatea organizației respective. 22 sm (Îs) ~ general Persoană aleasă de comitetul unui partid pentru a coordona activitatea acestuia. 23 sn Mobilă (în care se țin scrisori, acte etc.) folosită ca birou, dulap sau comodă.

serdar sm [At: M. COSTIN, ap. GCR I, 200/7 / V: (înv) săr~ / Pl: ~i / E: tc serdar] 1 (În Țara Românească și Moldova, în sec. XVII-XVIII) Dregător domnesc care avea funcția de comandant de oaste, dar mai ales de călărime. 2 (În sec. XVIII-XIX) Boier de rang mijlociu sau mic. 3 (Îs) ~ mare (sau mare ori marele ~) Comandant de oaste care făcea parte dintre boierii de divan. 4 (Îc) Vel-~ Serdar (3). 5 (Îs) ~ de mazili Comandant al călărimii formate din boieri mazili. 6 General (de cavalerie) în armata otomană. 7 (Îc) ~-ecrem Comandant al cavaleriei la turci. 8 (Reg) Călău¹ (2). 9-15 Persoană care are gradul sau rangul de serdar (1-7).

stolnic, ~ă [At: CUV. D. BĂTR. I, 193 / V: stul~ / Pl: ~ici, ~ice / E: slv стольникъ] 1 sm Titlu dat în Evul Mediu în țările române boierului care se ocupa de masa domnului și uneori îl servea, gustând înaintea acestuia mâncărurile, spre a dovedi că nu sunt otrăvite, și care avea grija aprovizionării cu alimente a curții domnești, a depozitelor cu alimente etc. 2 sm Boier care avea titlul de stolnic (1). 3 sm (Îs) Vel (sau mare) ~ ori ~ mare Dregător de curte cu atribuții speciale legate de masa domnului. 4 sm (Îas) Șeful stolnicilor. 5 sm Șeful bucătarilor de la o curte boierească. 6 sm, (rar) sf (Îvp; pan) Persoană care face invitațiile, conduce alaiul, pregătește și servește masa, toarnă băutura în pahare sau are alte atribuții la nunți, ospețe etc. 7 sm (Olt; spc) Persoană care poartă plosca și bradul la (alaiul de) nuntă. 8 sm (Olt; Trs) Colac de grâu făcut la mari sărbători, la nunți, la praznice etc.

CUPAR s. m. (Mold.) (Ajutor de) paharnic (uneori însoțit de determinări de tipul vel). A: Fiind cupariul cel bătrin la Țarigrad, au tocmit lucru de domnie pentru Dabija vornic. CRB, 160^v. Vel cupar pune vutcă în două pahară. GHEORGACHI; cf. CRB, 161^r; PSEUDO-MUSTE // B: Dupre aceasta greși cupariul împăratului si pitariul. CRON. 1687, 21^v; cf. CRON. 1687, 22^r. C: Kupar. AC, 349. Variante: copar(iu) (CRON. 1687, 22^r). Etimologie: cupă + suf. -ar. Vezi și cupărie. Cf. m e s c ă t o r, p a h a r n i c.

DVOREALĂ s. f. (Mold.) 1. Funcție la curtea domnească. Tudosie Dubău ... l-au pus iar logofăt mare; fiind om de treabă, era dvoreala după vel-logofăt. NECULCE. 2. Adunare, reuniune. La sfintele Paști tot asemene se păzea rînduiala meselor domnești ... însă fără zvoreala boierilor. GHEORGACHI. Variante: zvoreală (GHEORGACHI). Etimologie: dvori + suf. -eală. Vezi și dvorbă, dvorbitor, dvorean, dvorelnic, dvori, tvorebnic, zvoritor.

DVORI vb. (MoTd., ȚR) A face slujba de curtean. A: Păharnicul al doiele ... dvorește la masă. URECHE. Vel camaraș ... vin de stau lîngă domn ...și zvorind stau pînă ce se isprăvește liturghia. GHEORGACHI; cf. DOSOFTEI, VS. B: Înțelegînd de la cei ce dvoriia cum că iaste din Iraclia. MINEIUL (1776); cf. VARLAAM-IOASAF; MĂRGĂRITARE (1691). ♦ A aștepta (slujind) la curtea unui domn sau a unei biserici. A: Un olog și o mută dvorind la besearica schitului cu alți mulți pentru isțeleania. DOSOFTEI, VS. Șidea la masă și vide niscaiva oameni saraci dvorind prin ogradă. NECULCE. B: Domniia împreună cu fiii lui, cu muierile ceale ce dvoriia lîngă ușăle cortului. BIBLIA (1688). ♦ (Mold.,ȚR, Trans. SE) A sluji. A: Roabile toate svorie la masă înainte noastră. H 1779², 81^r; cf. DOSOFTEI, VS. B: Oarecare om ... dvoria la așternutul lui Alexandru ... din cei mai de casă slugi. MINEIUL (1776). C: cf. S, 89^v, 90^r. ♦ (ȚR) A oficia o slujbă religioasă. Să slujiți slujbele cortului Domnului si să zvoriți înaintea adunării Domnului. BIBLIA (1688). Variante: zvori (BIBLIA 1688); S, 90^r; GHEORGACHI; H 1779², 81^r. Etimologie: sl. dvoriti. Vezi și dvorba, dvorbitor, dvoreală, dvorean, dvorelnic, tvorebnic, zvoritor. Cf. p o s l u ș i.

zapciu s.m. 1 (în Ev. Med., în Țara Rom.) Dregător subordonat ispravnicului, însărcinat cu conducerea unei plase (și cu strîngerea dărilor). Cumpărau, cu ajutorul zapciului..., toată bruma de bucate (CA. PETR.). 2 (milit.; înv.) Grad în armată, echivalent cu cel de căpitan. ♦ Persoană care avea acest grad. Vel-căpitan de dorobanți cu zapciii săi și cu cîțiva din brasla armenească (FIL.). 3 (înv.) Funcționar polițienesc în subordine; agent de poliție; sergent de stradă. La toate răspîntenile cîte un zapciu al agiei oprea carele (C. NEGR.). • pl. -cii. /<tc. zaptiye.

HĂRGAN s. m. (Ban.) Dovleac. Hĕrgany. Cucurbita [Vel Bosztán]. AC, 342. Etimologie: harbuz + bostan.

MEDELNICER s. m. (Mold., ȚR) În sintagmele medelnicer mare și vel medelnicer = rang boieresc în țările române. A: Medelnicer mare, cu obiceaiu îmbrăcat în haină domnească la zile mari ... URECHE. Au fostu medelnicear mare. PSEUDO-COSTIN, 14^v. Așijdere și Savin Zmucilă vel medelnicer. NECULCE; cf. URECHE. B: Pre alți boiari, anume pre Dumitrașcu Caramanlîu vel postelnic și Socol vel medelnicer... i-au trimis la pașa. R. GRECEANU. Etimologie: medelniță + suf. -er. Vezi și medelniță.

ODAIE s.f. 1. (Mold.) Cameră. L-au dus într-altă odaie, a patra, cu mult mai frumoasă decît cele trei ce șăzusă ei. H 1771, 83^v. Odaie. H 1778, 8^r. După acie am întrat într-alte odăi. H 1779¹, 83^v; cf. H 1771, 81^v, 83^{r, 86^{r}, 88^r, 90^v, 93^v, 99^v; H 1778, 8^v; H 1779², 74^v, 75^r, 75^v. 2. (Mold., ȚR) Locuință. A: Au luat și pe lordachie Ruseț vornicul de l-au dus la odae lui; așijdere și pre nepotu-său . . . la odae lui vel cămăraș. NCL II, 301. Logofătul de taină . . . au avut și odaie osebită în curte. GHEORGACHI. B: Odăi au zidit . . . în Ierusalim. BIBLIA (1688). 3. (Mold.) Cazarmă, folosită uneori și ca închisoare. S-au așăzatu Oprea la odăile dorobanților. URECHE. I-au dus la odae de siimeni de i-au închis. NCL II, 294. Mai tocmit-au și cîteva casă în curțile domnești și odăile simenilor. NECULCE; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. ♦ Regiment de ieniceri. Au poroncit hanul și pașa de i s-au . . . rădicat și odăile cele ienicerești ce-l păzeau. AXINTE URICARIUL. 4. (Mold.; ȚR) Tîrlă cu grajduri penlru vite; stînâ. A: Lupul stolnicul . . . avînd poroncă de la domnul ca să calce odăile turcești și pe văcarii turcilor să-i puie pe toți la bir. PSEUDO-E. KOCtĂLNICEANU. B: Odăi de oi vom face. BIBLIA (1688). Etimologie; tc. oda, bg. odaja.

OLECĂI vb. (Mold., ȚR, Trans. S) A se văita, a se văicări, a se tîngui. A: Iară voi veț văieta de durearea inemii voastre și de z(d)robi-tura sufletului vel olecăi-vă. DP, 23^v. S-au mărsu amîndoi pre la țoti domnii... olecăindu-să. IT 1689, 120^r; cf. DOSOFTEI, VS; NECULCE. B: Au mersu amîndoi pre la toți domnii și crai<i> elineșli, plîngînd cu amar și olecăindu-se. IT 1758, 127^v. C: Iar într-o zi, supărîndu-l foarte tare, au început bătrînul a să olecăii și a zice dracului: " Pînă cînd nu mă lași în pace? LIM., 19^r. Au mers amîndoi pre la toți craii și domnii elinești, plîngînc cu amar și olecăindu-să. IT 1767, 6^v. Etimologie: oleo. Vezi și olecăios, olecăire, olecăit, olecăitură. Cf. b o c i, c î n t a, g l ă s i, r u g u c i ¹.

PITAR s.m. (Mold., ȚR) Titlu dat boierului care se ocupa de aprovizionarea cu pîine a curții domnești (și a oștirii) și cu supravegherea brutarilor domnești; boier care avea acest titlu; uneori cu determinantele mare, vel. A: Vel pitar. GHEORGACHI. B: Venit-au și boiarii pribegi . . . Vasile aga, Mitrea pitarul. ANON. CANTAC. Preda Brătășanul, cel pitar. R. GRECEANU. S-au sculat un boiari, anume Barbul Merișan, pitari mare ș-au fugit la nemți. R. POPESCU. Etimologie: pită + suf. -ar.

POSTELNIC s. m. 1. (Mold., ȚR) Titlu dat, în orinduirea feudală din Țările Române, boierului de curte cu anumite însărcinări pe lîngă domnitor; boier care avea acest titlu; uneori și cu determinări de tipul vel, (cel) mare, al doilea. A: Postelnic mare, dvorbitor înaintea domnului și pârcălab de Iași. URECHE. Alexandru Costin poslealnicul. PSEUDO-COSTIN, 1^r. Au prinsu pre Mihălachie Ralachie ce fusesă postelnic al doile la Mihai-Vodă. NCL II, 2S8. Pusă boieri după obiceiu ... pe Panaite Morona vel postelnic, pe Cuze vel spătar. NECULCE ; cf, PSEUDO-COSTIN, 28^v; GHEORGACHI. B: El încă trimise postelnicul cel mare. ANON. CANTAC. La trecătoarea Dunării carîtă cu un postelnec al doile și cu un buluc-bașa ... Măriia sa vodă trimițîndu. R. GRECEANU. Și au zis să fie postelnec în casă. LET. ȚR, 26^v; cf. R. POPESCU. 2. (Mold.) Sfetnic împărătesc. Și mîzdiră pre Vlast, postelnicul împăratului, de să ruga de pace. AP. 1646, 44^r. Au fost mai ales dentr-alți postealnici. DOSOFTEI, VS. // C: Mearse postealnicul la călugăriță și zise: „Maică, cheamă-te împăratu (l)”. FL. D (1693). Variante: postelnec (R. GRECEANU; LET. ȚR. 26^v). Etimologie: sl. postĕlĭnikŭ. Vezi și postelnicel, postelnicie.

POTOC subst. (Ban.) Pîrîu. Potok. Torrens. [vel Porrou. i.e. Torrens]. AC, 362. Etimologie: scr. potok. Cf. magh. patak.