VORNICIE s.f. (Mold., ȚR, Ban.) Demnitate, funcție, de (mare) vornic. A: Deodată la boierii mai mărunte, apoi la vorniciia cea mare de Țara de Gios au ajuns. M. COSTIN. Pre Iordache Ruset . . . l-au slobozit și l-au boierit cu vornicia cea mare de Țara de Jos. PSEUDO-MUSTE. B: Slujba ce se numește vornicie era într-adins orînduiți vornicei dăspre partea dumnealui vel vornic atît aici în oraș București cît și afară prin județe. PRAV. COND. 1775. Am hotărît Domniia mea ca vorniciile să-ș urmeze orînduială și lucrarea. PRAV. COND. 1780, s.v. vornicel. C: Vornicsie. ludiciarium officium. AC, 378. Etimologie: vornic + suf. -ie. Vezi și vornic, vornicel.