POSTELNIC s. m. 1. (Mold., ȚR) Titlu dat, în orinduirea feudală din Țările Române, boierului de curte cu anumite însărcinări pe lîngă domnitor; boier care avea acest titlu; uneori și cu determinări de tipul vel, (cel) mare, al doilea. A: Postelnic mare, dvorbitor înaintea domnului și pârcălab de Iași. URECHE. Alexandru Costin poslealnicul. PSEUDO-COSTIN, 1^r. Au prinsu pre Mihălachie Ralachie ce fusesă postelnic al doile la Mihai-Vodă. NCL II, 2S8. Pusă boieri după obiceiu ... pe Panaite Morona vel postelnic, pe Cuze vel spătar. NECULCE ; cf, PSEUDO-COSTIN, 28^v; GHEORGACHI. B: El încă trimise postelnicul cel mare. ANON. CANTAC. La trecătoarea Dunării carîtă cu un postelnec al doile și cu un buluc-bașa ... Măriia sa vodă trimițîndu. R. GRECEANU. Și au zis să fie postelnec în casă. LET. ȚR, 26^v; cf. R. POPESCU. 2. (Mold.) Sfetnic împărătesc. Și mîzdiră pre Vlast, postelnicul împăratului, de să ruga de pace. AP. 1646, 44^r. Au fost mai ales dentr-alți postealnici. DOSOFTEI, VS. // C: Mearse postealnicul la călugăriță și zise: „Maică, cheamă-te împăratu (l)”. FL. D (1693). Variante: postelnec (R. GRECEANU; LET. ȚR. 26^v). Etimologie: sl. postĕlĭnikŭ. Vezi și postelnicel, postelnicie.