PARCAJ ~e n. 1) v. A PARCA. 2) Loc pentru staționarea (mai) îndelungată a autovehiculelor; parching; parcare. /<fr. parcage

PARCARE ~ări f. 1) v. A PARCA. 2) Loc pentru staționarea (mai) îndelungată a autovehiculelor; parcaj; parching. /v. a parca

PARCAJ s.n. Parcare. ♦ Loc de parcare a vehiculelor; parking. [< fr. parcage].

MOACĂ, moace, s. f. (Regional) 1. Bîtă ciobănească, ciomag. L-om arde c-o moacă la cap. C. PETRESCU, Î. II 15. 2. (Iht.; Olt.) Zglăvoacă. 3. (Argou) Falcă; p. ext. cap, figură. 4. (În forma moache) Femeie proastă, lipsită de vioiciune, înceată la lucru. Toate moachele-s poftite pe rînd... Numai a mele șed locului parcă-s înfipte. ALECSANDRI, T. I 160. – Variantă: moache s. f.

PARCAJ s. parcare. (Loc de ~ pentru vehicule).

MIZGUI vb. IV. 1. I n t r a n z. i m p e r s. (Regional) A ploua sau a ninge încet și mărunt; a cădea ploaie amestecată cu zăpadă. V, b u r a, c e r n e. – Cf. PĂCALĂ, M. R. 140. Norii atîrnau jos de tot peste dealuri. Mlzgoia încet și rece. BENIUC, M. C. I, 402, cf. H XVII 14, XVIII 137, REV. CRIT. 111, 161, L. COSTIN, CR. BĂN, 137, GR. S. V 122; Începe a mizgui. COMAN, GL., cf. LEXIC REG. 20. ◊ (Cu subiectul „ploaia”) Vîntul rece și ploaia care mizguia îi răcoriră fruntea înfierbîntată. V. ROM. mai 1 955, 26. Mizguri o țăr de ploaie. ALR I 1 266/87. ♦ (Rar) A se întuneca din cauza ceții. Cf. ANON. CAR. 2. R e f l. (Prin Munt., despre pămînt) A se umezi ușor, a prinde mîzgă; a, deveni alunecos. Brazda se mîzguiește. COMAN, GL. S-a miîzgîit locu, parcă l-a rouat, nu fuse ploaie bună. ALR I, 1 266/940. – Prez, ind. pers. 3: mízguie și mizguiește. – Și: (regional) mizgurí, mizgăí (BARCIANU), mîzguí, mîzgîi. mîzgai (LEXIC REG. 20), mîzgoí Vb. IV; mîzgoiá (com. BENIUC), mijgurá (ALR I 1 266/45; ALR SN III h 790) vb. I. - De lá mizg²,

MOACĂ s. f. I. 1. (Regional) Măciucă (I 1). Și l-om arde c-o moacă la cap, că dacă-i inamic tot inamic rămîne. C. PETRESCU, Î. II, 15. Apoi pune mîna p-o moacă și încolțește pe lup într-o leasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 38, cf. 44, ALR II 4952/928. ♦ (Prin Munt., Mold.) Lovitură de măciucă (I 1). Cf. SCRIBAN, D. ♦ (Regional) Penis (Săcelu-Tîrgu Jiu). Cf. MAT. FOLK. 493. 2. (Prin sud-vestul Transilv.) Crampon (cu care se fixează pe traversă șina de cale ferată). Com. din VALEA-JIULUI. 3. (Argotic, de obicei în legătură cu verbe ca „a da”, „a lovi”, „a atinge”, „a izbi”, „a arde” la. . . ) Cap (al unei ființe). Atinge-l, Popescule ! Dă-i la moacă ! BUL. FIL. IV, 183. Eu cu bîta ridicată să-l ating la moacă. CV 1950, nr. 4, 38. Tu ai să-l arzi la moacă pe neamț cu cîrja. PAS, Z. IV, 38. ◊ E x p r. A o lua la moacă = a primi o bătaie zdravănă (în cap). Și nu se-ncurcâ dînsul, nu se joacă: Ori faci cum cere, ori o iei la moacă ! V. ROM. iulie 1964, 203. II 1. Epitet depreciativ pentru o persoană bleagă, înceată, leneșă sau disproporționată (mai ales cu capul mare). Cf. POLIZU. Ian vezi moachia, că s-o fudulit. ALECSANDRI, T. 392. Ian privește !. . . toate moachele-s poftite pe rînd. . . numai a mele șed locului parcă-s înfipte. id. ib. 456, cf. COSTINESCU. Strașnică femeie !. . . Și vezi, muca ceea de bărbatu-său ! BUL. FIL. IV, 183, cf. ȘEZ. V, 107. Două muieri certîndu-se odată, una. . . începu a batjocori pe cealaltă. . . și între altele îi zise: Cine ești tu ? Arțo, schiarțo, șoago, moago, surdo, știrbo ! PASCU, C. 25. N-ai să te împaci cu Smaranda, că-i o moacă (mocăită). Com. din PIATRA-NEAMȚ. 2. Numele mai multor specii de pești: a) zglăvoacă (Cottus gobio). ANTIPA, F. I. 40, ATILA, P. 197, BĂCESCU, P. 170, C. ANTONESCU, P. 70, H VI 235, DENSUSIANU, Ț. H. 325 ; b) (regional și in sintagmele moacă de nămol. BĂCESCU, P. 113, C. ANTONESCU, P. 121. moacă de brădiș. BĂCESCU, P. 113, C. ANTONESCU, P. 121) nume a diferite specii de guvid (Gobius). Ieșeau păstrăvii și moacele cu burta-n sus. PLOPȘOR, 40. ♦ (Regional) Nume dat peștilor mărunți (VÎRCOL, v. 96); p. r e s t r. somn mărunt (ANTIPA, F. I. 93, id. P. 784, atila, P. 272). 3. Mormoloc (de broască). Cf. ȘĂINEANU D. U., CADE. 4. (Regional) Termen de alintare pentru fetiță mică. Com. din ALBA-IULIA. – Pl.: moace. – Și: (regional, II 1) moache, moágă, moáhă (ALEXI, W.), mógă (com. din STRAJA-RĂDĂUȚI), mîcă (SCRIBAN, D.), múcă s. f., moc (PASCU, C. 180), mog (id. ib.), mochiu (CIHAC, II, 200) s. m. – Etimologia necunoscută. – Cf. PASCU, C. 180.

PARKING s.n. (Anglicism) Parcaj; loc de parcare pentru automobile. [Pl. -uri, scris și parching. / < engl., fr. parking].

TREN ansamblu de organe și agregate cu ajutorul căreia o aeronavă decolează și revine pe o suprafață identică celei de care s-a desprins. Trenul de aterizare asigură rularea pe sol cu ajutorul unor roți precum și staționarea la locul de parcare a aeronavei, putând fi montat sub fuzelaj sau sub aripi, în majoritatea cazurilor fiind escamotabil în interiorul fuzelajului sau a aripilor pentru a nu opune o rezistență suplimentară la înaintare. Trenul de aterizare triciclu (la dare bechia a fost înlocuită cu o roată cu jambă puternică, montată în botul avionului) conferă echipajului o mai bună vizibilitate de la începutul rulajului la decolare, avionul intră mai repede în viteză, la aterizare frânele pot fi acționate mult mai energic, fără a apărea pericolul capotării. Trenul de rulare este componentă a trenului de decolare-aterizare, în principal fiind alcătuit din roți. Trenul de amerizare este destinat hidroavioanelor, fiind constituit din cocă sau flotoare (v.).

parching s. n. (circ.; fals anglicism) Loc de parcare pentru mașini ◊ „Tournais-ul este un burg nu prea mare din sudul Belgiei, un orășel curat, cu mireasmă istorică, centrat ca de obicei împrejurul unei catedrale monumentale și al unei piețe grațioase devenită parking.” R.lit. 27 II 75 p. 24 [scris și parking] (din fr. parking; PR 1945; CD; Th. Hristea în LR 1/74 p. 61, L. Seche în P.N. 2/74 p. 4 – exemple din 1959; D. Am., D.Tr.; DEX, DN3)

procesomanie s. f. Mania de a intenta, nejustificat, procese ◊ „Procesomania nu riscă să rămână în urma noutăților vieții. Doar reclamagiii de rând se mai judecă pentru câte un burlan, un coteț, o chiuvetă ori – relativ mai nou – pentru un loc de parcare.” Sc. 7 III 82 p. 2. ◊ „Procesomania vadimistă [a lui C. Vadim Tudor] continuă. Ultimul pârât: Emil Constantinescu” R.l. 24 VII 93 p. 9 (din procesoman + -ie; DEX-S)

LOCȘOR, locșoare, s. n. Diminutiv al lui loc. 1. v. loc (I 2). Parcă ai vrea să afli ce locșor a căzut la fitecine dintre cei ce odihnesc acolo [în cimitir]. DELAVRANCEA, S. 214. Nici o cetate nu voia să-i dea un locșor unde să trăiască în pace. ODOBESCU, S. III 292. Bun locșor că le-am gătit La vîrful paloșului. TEODORESCU, P. P. 44. 2. v. loc (II 2). (Ironic) Vezi pe eroul nostru cu un locșor bun, cu lefșoară grasă. GHEREA, ST. CR. I 279. – Variantă: locușor (ISPIRESCU, L. 139) s. n.

ZĂPĂCI, zăpăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A tulbura mintea cuiva, a-l face să-și piardă capul; a năuci, a buimăci, a ameți. Cîteva zile, la început, îl cam zăpăcise orașul acesta mare, în care el venise pentru întîia oară. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Comisarul potrivise însă lucrurile astfel, ca ei să sosească-n pădure pe-nserate, și asta-l zăpăcea pe Duțu. SLAVICI, O. I 368. Strălucirea hainelor lui Făt- Frumos, pînă într-atîta orbise și zăpăcise pe vrăjmaș, de nu mai știau oștile unde se află. ISPIRESCU, L. 156. ◊ Refl. Moșul se zăpăci cu totul la auzul vorbelor. Stătu în loc și parcă nu-i venea să creadă. DUNĂREANU, CH. 11. Și ea, mergînd spre Viorel, De mînă cînd a prins-o el, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. 2. (Familiar) A încurca, a răvăși. Ei acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele, să-mi zăpăcești hîrtiile? BARANGA, I. 162.

+parcă (de ~) loc. conjcț.

BOXĂ s. f. 1. compartiment în interiorul unei construcții, al unui local, al unei încăperi. ◊ parte dintr-o sală de tribunal, în care iau loc acuzații în cursul proceselor. ◊ despărțitură într-un grajd. ◊ compartiment la malul unei ape pentru parcarea ambarcațiilor cu motor. 2. loc de refugiu pe marginea pistei de curse automobilistice pentru repararea rapidă a mașinilor. 3. ladă care servește la încărcarea-descărcarea animalelor pe o navă. 4. incintă acustică. (< fr. box)

CEVA pron. nehot. I. 1. Un lucru oarecare; oarece. Am pomenit ceva despre „lelița” Anica (SADOVEANU). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat = a) a căpăta o înfățișare atît de neobișnuită (în rău) încît provoacă spaimă; b) se spune despre cineva sau ceva care iese din comun (în bine sau în rău). Așa ceva = un lucru ca acesta. Încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pînă atunci de așa ceva (ISPIRESCU). E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calități. 2. Un lucru (cît de) mic, o cantitate, o parte (cît de) neînsemnată, (cît de) puțin. Toderică îi pofti întîi să guste ceva (NEGRUZZI). 3. Lucru important, valoros, mult. Vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata (CREANGĂ). II. (Cu valoare de adj. nehot.) 1. Oarecare, oarecît, cîtva. De-acum înainte mai aveți și ceva treabă de făcut (CREANGĂ). 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun sau mai rău, mai urît etc. III. (Cu valoare de adv.) Întrucîtva, puțin, cît mai (sau cît de) puțin. Începură, de la o vreme, parcă a cunoaște ceva locul (SBIERA). ♦ (Repetat) Cît de cît, măcar, (foarte) puțin. Ceva-ceva să-l fi contrariat, apoi striga (GHICA). – Din ce + va.

CEVA pron. nehot. I. 1. Un lucru oarecare; oarece. Am pomenit ceva despre «lelița» Anica. SADOVEANU, N. F. 5. Doctorul scoase un carnet din buzunar, făcîndu-se că înseamnă ceva. BART, E. 388. Simți un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat = a avea sau a căpăta o înfățișare atît de neobișnuită (de obicei în rău), încît provoacă spaimă. Cucoșul său era ceva de spăriet. Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș. CREANGĂ, P. 68. Ulițele erau ceva de speriat... Se auzea numai un vuiet înăbușit. RUSSO, O. 50. Așa ceva = un astfel de lucru, un lucru ca acesta. Își luă ziua-bună și plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pînă atunci de așa ceva. ISPIRESCU, L. 124. E ceva de el (sau de capul Iul) = are unele calități. ♦ (După substantive precedate de articolul nehotărît sau de «vreun», «vreo»; ca determinant întăritor al substantivului precedent) Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. Domnilor, nu metahirisiți în astă-seară un stosișor ceva? ALECSANDRI, T. I 159. 2. Un lucru (cît de) mic, o cantitate, o parte (cît de) neînsemnată, (cît de) puțin. Dimineața s-a sculat, a prînzit ceva. SBIERA, P. 53. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. Cît se scoală, Cată-n oală, N-a rămas ceva d-aseară? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Prin intonația deosebită a frazei, capătă înțeles contrariu) Lucru important, valoros, de seamă, mult. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... Vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. Nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S.I 6. II. (Cu valoare de adj. nehot.) 1. (De obicei înaintea substantivului) Oarecare, oarecît; cîtva. Ziceți să aducă vin și ceva gustare. SADOVEANU, O. I 397. De-acum înainte mai aveți și ceva treabă de făcut. CREANGĂ, P. 262. Leul și ursul au pornit prin pădure, Căutîndu-și ceva leac pentru foame. ȚICHINDEAL, F. 25. ◊ (În legătură cu substantive la plural) Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui (=agonisi) să ducem la tirg, ca să facem ceva parale. CREANGĂ, P. 6. Leafă avea, pămînt așișderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, V_I 97. Pleacă către pădure, în mînă cu o săcure, Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. ◊ (Precedat de «și» arată depășirea unei cifre rotunde) De la Dîmbovicioara la Cîmpulung, să tot fie treizeci și ceva de kilometri CAMIL PETRESCU, U. N. 192. 2. (Familiar, uneori repetat, cu sensul indicat de intonație) Foarte bun, foarte frumos, ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun (sau mai prost, mai urît, mai rău etc.). Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori poate mai ceva decît aceștia. CREANGĂ, P. 259. III. (Cu valoare de adverb) Întrucîtva, puțin, cît mai (sau cît de) puțin. Începură, de la o vreme, parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. Aceasta era mai în vîrstă și ceva încrucișată. CREANGĂ, P. 7. Din sus, Măsele nu-s Și din jos, Dinții i-am scos; Numai ceva de-o mai trece, Sînt de patruzeci și zece [ani]. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ (Repetat) Cît de cit, măcar, întrucîtva, (foarte) puțin. Nu știa sărmanul ce să facă și cum să-și îmbunătățească soartea măcar ceva-ceva. SBIERA, P. 225. Ceva-ceva șă-l fi contrariat, apoi striga. GHICA, S. 518.

RĂTĂCI, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a se abate (din drumul bun). M-a trimis logofătul Beașcă să aduc trei coșuri goale dă la cramă și m-am rătăcit pă potecile astea dîn vie, că toate-s la fel. CAMIL PETRESCU, O. I 29. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, O. A. 180. M-am rătăcit de vreo șepte ori de cînd am plecat de acasă. ALECSANDRI, T. I 397. ◊ Intranz. Fig. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul») Rătăciseră drumul și nu-l mai găsiră, decît o dată cu Argeșul. GALACTION, O. I 278. Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupîneasă; am rătăcit drumul și m-a apucat noaptea. HOGAȘ, M. N. 77. Cine a rătăcit drumul e bucuros și de cărare. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutînd drumul, încercînd să iasă la liman, să ajungă la țintă. După uciderea lui Andrei [Bathori], săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori, pe nobilii care umblau rătăcind prin întuneric. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se pierde de cineva; a se răzleți. Copilul s-a rătăcit de părinți. ◊ Intranz. Mergînd ei tot așa laolaltă, pentru că se temea să nu rătăcească unul de altul, începură de la o vreme parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. 2. Intranz. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă; a hoinări, a colinda. Petre, cu același glas hotărît, cărăbăni pe toți țăranii care mai rătăceau prin casă. REBREANU, R. II 202. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Fig. Gîndurile îi rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni, planuri, speranțe și izgonind mereu liniștea sufletului. REBREANU, R. I 45. La orele acele, Cînd ochiul rătăcește, primblîndu-se prin stele. ALECSANDRI, P. I 133. ♦ A străbate un ținut în lung și în lat, neavînd o așezare statornică nicăieri; a pribegi. A rătăcit așa mult, ferindu-se ca o fiară sălbatică, domnitorul Moldovei. SADOVEANU, O. VII 179. Însumi cu lipsa mă lupt, rătăcind prin pustiuri străine. COȘBUC, AE. 20. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se pripăși, a se aciua. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă... De aceea m-am rătăcit eu aici. SADOVEANU, P. M. 30. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva, a pierde. Rătăcea maică-mea cheile. HOGAȘ, DR. II 151. Am rătăcit scrisoarea. CARAGIALE, M. 157. Ciobanii Rătăcit-au cîrlanii. ALECSANDRI, P. P. 59. ♦ Refl. A ajunge într-un loc la care nu se gîndea nimeni. Cum s-a rătăcit pe aici! Și eu înnebunisem căutînd-o. Credeam că mi-a furat-o. BASSARABESCU, V. 43.

ȘI¹ adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cu toată mulțumirea, ca imul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Pe înserate și vine la dînsa. CREANGĂ, P. 173. Așadar, curînd se și însură. NEGRUZZI, S. I 72. De aș ști că mă vei și omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va și muri cineva. scapă de dișărtăciunile lumii. DRĂGHICI, R. 72. ♦ (De obicei în legătură cu «așa») întocmai, exact.Cum zicea el, așa se și făcea. ISPIRESCU, L. 183; Precum au zis, așa au și făcut. EMINESCU, N. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... după citire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. De-i și păți ceva, numai tu să știi. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ (Întărit prin «mai» sau «încă») Încheagă brînză... mănîncă toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Mircea este silit a primi încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. Ba încă și dai dreptate părerilor felurite. CONACHI, P. 281. 3. (Înaintea unui membru al propoziției care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forța suvenirilor dau parcă un suflet și locurilor unde ai trăit. BART, E. 394. Că și eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, L. 9. Bar și sărac așa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGĂ, A. 71. Printre tomuri brăcuite așezat și el un brac. EMINESCU, O. I 134. Vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, M. 22. ♦ (Purtînd accentul în frază, pe lîngă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241. Se pregătesc ca într-o «școală», pentru alte lupte mai mari, ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică. BĂLCESCU, O. I 12. ◊ Loc. adj. și adv. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic, mai mult. Din spătoși, vătafii au devenit și mai și... Crapă de sănătate. PAS, L. II 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și. CREANGĂ, P. 244. Și pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau și mai și. CONTEMPORANUL, VII_II 98. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, L. 8. Vor veni cu oști străine... și poate și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acțiunea verbului înaintea căruia se află se desfășoară sau s-a desfășurat în termenul cel mai scurt posibil față de o acțiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătușă sihastră, Cum îl văzu, îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Să-mi dai bani de cheltuială... ca să și pornesc, fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. id. ib. 215. Iată-n zori c-au și plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. ALECSANDRI, P. I 28. 2. (Așezat înaintea unui verb arată că acțiunea lui s-a realizat mai repede decît era de așteptat) Deja. Masa se și punea în grădină sub o alee lungă de aluni. HOGAȘ, DR. II 104. Craiul, pe de altă parte, și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186.

parca [At: ALEXI, W. / Pzi: ~chez / E: fr parquer] 1 vt (Îvr; c. i. animale, prizonieri) A închide temporar într-un țarc mare, într-o îngrăditură etc. 2-3 vt(a) (C. i. mașini, vehicule) A opri pentru un anumit timp (într-o parcare sau) în alt loc accesibil. 4 (C. i. materiale, utilaje etc.) A depozita într-un parc (10).

parcare sf [At: MIHALE, O. 93 / Pl: ~cări / E: parca] 1 (Îvr) Închidere temporară a unor animale sau a unor prizonieri într-un țarc mare, într-o îngrăditură. 2-3 Oprire pentru un timp a unor mașini, vehicule (într-o parcare sau) în alt loc accesibil Si: parcaj (1-2). 4 Depozitare a unor materiale, utilaje etc. într-un parc (10). 5-7 Parching (1-3).

boxă s.f. 1 (constr.) Despărțitură, compartiment de dimensiuni reduse al unei încăperi, al unei case, care este destinat unor servicii auxiliare, care este folosit ca depozit etc. Pivniță cu două boxe. ♦ Despărțitură într-un grajd, pentru un singur animal. 2 Compartiment de dimensiuni reduse, despărțit de sala principală a unui restaurant; separeu. Grupul e condus la masa rezervată, așezată oblic într-un fel de boxă (CA. PETR.). 3 (jur.) Parte dintr-o sală la tribunal, amenajată special, unde stau acuzații în cursul unui proces. Boxa acuzaților. 4 (nav.) Compartiment amenajat pe malul unei ape, care servește la parcarea ambarcațiilor cu motor. 5 Loc de refugiu pe marginea pistei de curse automobilistice pentru repararea rapidă a mașinilor, pentru alimentare cu benzină etc. 6 Ladă care servește la transportarea (încărcarea și descărcarea) animalelor pe o navă. 7 Incintă acustică; difuzor. • pl. -e. /<fr., engl. box.

AMERIZARE manevra hidroavioanelor pentru așezarea lor pe apă începută din momentul redresării și până în momentul opririi pe suprafața apei, cuprinzând: reducerea motorului (motoarelor) hidroavionului, redresarea din partea de coborâre până la reducerea vitezei de zbor corespunzătoare luării contactului cu suprafața apei în mod lin, oprirea hidroavionului și rulajul acestuia spre locul de acostare sau de parcare. Amerizarea mai poate fi executată de parașutiști sau aeronave prevăzute cu flotoare (elicoptere, deltaplane, etc.) și în mod forțat de orice aeronavă când situația o pretinde.

ȘI² conj. I. (Cu funcțiune coordonatoare copulativă) Leagă două părți de același fel ale unei propoziții. Cum vine de la munte Blestemînd Și lăcrămînd, Toți ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni. TOPÎRCEANU, B. 54. Hora de fete și neveste tinere s-a încheiat. HOGAȘ, DR. II 185. Era voinic și tinerel. COȘBUC, P. I 281. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vînătorule! ODOBESCU, S. III 9. Parnasul și Olimpul cu fală se priviră. ALEXANDRESCU, M. 27. ◊ (Popular, urmat pleonastic de prep. «cu») Mamă-sa și cu nevastă-sa ședeau acasă. RETEGANUL, P. V. 73. Vine un urs și cu un lup. SBIERA, P. 11. Zmeu și cu zmeoaică, Leu și cu leoaică. TEODORESCU, P. P. 401. Iar ăl ungurean Și cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. (Împreună cu prep. «cu» exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ◊ (Rar, fără «cu») Două și două fac patru. HASDEU, R. V. 162. ♦ Ajută la formarea numeralelor de la douăzeci și unu pînă la nouăzeci și nouă. Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. Răzvane!... Nu mă sărăci de tot!... Taleri trei mii patru sute cincizeci și șapte. HASDEU, R. V. 70. ♦ Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legînd partea zecimală de întreg. Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Ora două și jumătate. ▭ Taleri trei mii... ș-un zlot. HASDEU, R. V. 110. Leagă două substantive între care există o corespondență, o potrivire, o echivalență etc. Binele și răul. Adevărul și minciuna. ▭ De trei ori potcovii calul, Urcînd la puicuța dealul; Potcoava și icosarul, Caiaua și gologanul. ȘEZ. I 141. 4. Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerații, ajută la scoaterea lui în evidență. Scoală-te, c-am găsit și secure, și frînghie, și sfredel. CREANGĂ, P. 134. Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul. EMINESCU, O. I 147. ♦ (În repetiții, folosit ca procedeu stilistic mai ales în povestiri) Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Dacă văzură și văzură că el nu răspunde... merseră la dînsul. id. ib. 247. Și merg ei și merg cale lungă să le-ajungă. CREANGĂ, P. 207. Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise sfînta Duminecă. id. ib. 222. ◊ Expr. Cîte și (mai) cîte v. cît⁵ (III). 5. Leagă două propoziții de același fel, indicînd o completare, un adaos, o precizare nouă. Și mi se strînge inima cum stau și ascult. COȘBUC, P. I 263. Tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. Încalecă și pornește cu bucurie. CREANGĂ, P. 185. N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă. EMINESCU, O. I 132. De-abia apucasem a adormi și un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. I 60. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atît... cît..., nu numai... ci și... Stăpîne... să te ții bine și în scări și de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. Are atunci în mînă și pînea și cuțitul. CREANGĂ, P. 248. Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Pe o lege dată Și scaiul și trandafirul răsar și cresc totodată. CONACHI, P. 258. 7. În stilul epic și popular, mai ales în povestiri, se așază la începutul frazei pentru a indica continuitatea desfășurării faptelor. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. Și pe urmă a făcut aluzie aproape pe față la un alt amic. CARAGIALE, M. 258. Și fiul craiului, nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat înapoi la tatu-său. CREANGĂ, P. 186. Și întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. Și de drag te-aș semăna, Și cu drag te-aș secera, Și te-aș face stog în prag, Și te-aș îmblăti cu drag, Și te-aș cerne prin sprîncene, Și te-aș frămînta-n inele, Și te-aș da inimei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior). Și cine este trădător, stimabile? CARAGIALE, O. I 160. Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Și să-l mai ascund se poate, cînd arde și mă topește? CONACHI, P. 83. ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? Are să se supere. – Ei și? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Da ce-a fost pe aici, copile? – Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă... s-aude cineva bătînd la ușă.- Și? CREANGĂ, P. 27. 8. Precedat de adv. «ca» are funcțiune comparativă. a) (Stabilește o asemănare exactă, o egalitate) La fel ca, întocmai ca, tot așa ca. Știu eu o poiană în pădure, chiar aici pe aproape; să tragem acolo... sîntem ca și în casă la noi. CREANGĂ, P. 128. La vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. El se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întîi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I 21. b) (Stabilește o asemănare aproximativă) Aproape, aproximativ. De asta îți este? Las’ pe mine, că treaba este ca și sfîrșită. ISPIRESCU, L. 77. Aș! asta să moară! răspunse ea suspinînd. Adevărat că acum e ca și moartă. EMINESCU, N. 21. c) (În loc. conj.) Ca și cînd = parcă. Ca și cum v. cum² (2). II. (Cu funcțiune coordonatoare adversativă; popular) Ci, iar, dar, însă. Te-aș lăsa și-mi e cu jale, Te-aș iubi și nu-ndrăznesc. COȘBUC, P. I 76. Lipsești dinaintea mea, spînule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb. CREANGĂ, P. 277. Ar striga... și nu se-ndură. EMINESCU, O. I 104. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. Fetelor, pupa-v-aș gura, Nu la toate și la una. ȘEZ. XIV 165. III. (Cu funcțiune coordonatoare conclusivă) Deci, prin urmare. Asta-i șagă și nu-mi pasă. SADOVEANU, O. II 103.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

MĂRI¹ vb. IV. (De obicei în opoziție cu a (se) micșora) I. R e f l. și t r a n z. (Cu sens dimensional, uneori cumulînd și ideea de cantitate) A deveni sau a face (mai) mare¹ (I). S-au apucat a tocmi cetatea ș-a o mări ș-a o lărgi. Neculce, L. 158. Este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Părule,. . . te-ai înălțat, te-ai mărit Mai presus de-ai tăi tovarăși. CONACHI, R. 204. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I, 152, cf. id. N. 25. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă. . ., de ce merge se mărește. ISPIRESCU, L. 34. Își mărea ochii, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. ARDELEANU, U. D. 75. Apele i se vor mări prin simpla lor depărtare de la locul de origine, înmulțindu-se parcă din ele însele. BOGZA, C. O. 89. Dar dealul se tot mărește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. Groapă în pămînt care se tot măre. ALR II 4 381/362. ◊ Refl. F i g. Cînta-voi ție în limbi, că se mări pînră la ceriu domniia ta. PSALT. HUR. 48^r/9. Mări-se pără în ceriu meserearea ta. PSALT. 109. II. R e f l. (Despre ființe) A se face (mai) mare¹ (II); a crește. Fetele s-au mărit. LM. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă și-l învăță să citească. ISPIRESCU, L. 147, cf. 122, id. M,. V. 4. Bietele fete mai nu ieșeau din casă singure, după ce se mai măreau. MOROIANU, S. 37. De cînd, maică, m-am mărit, Nimica nu ți-a lipsit. TEODORESCU, P. P. 576, cf. 418. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se spune despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. III. R e f l. și t r a n z. (Cu sens durativ) A (se) prelungi, a crește sau a face să crească (în timp). Durata zilei este mărită prin fenomenul crepusculei. DRĂGHICEANU, C. 91. Du-mâ, Doamne, de pe-aici, Unde sînt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213. 1V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A (se) face (mai) mare¹ (IV), a crește, a spori; s p e c. a crește ca număr, ca plafon, a (se) înmulți. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. FILIMON, O. I, 97. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Aideți, mîndro, să fugim. . ., Că satul ni s-a mărit Și nu mai e de trăit. ALECSANDRI, P. P. 269. ♦ T r a n z. (în opoziție cu a scădea) A ridica. A mărit prețul. DDRF. V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens intensiv) A (se) intensifica, a spori, a (se) dezvolta. Den întrebarea lui încredințară-se că, să iaste o credință, ea se și măreaște și micșureazâ, den vedeare și den nevedeare. CORESI, EV. 252. Pre orice meșteșug și pre orice știință vreamea le creaște și le măreaște, cînd necurmat să pun în lucrare (a. 1826). GCR II, 253/5, cf. ASACHI, S. L. I, 131. P-atuncea înflorea Vitejiile, știința și virtutea să mărea. PANN, E. I, 1/12, cf. HOGAȘ, DR. II, 16, CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/1. Aceasta va da posibilitatea să se mărească productivitatea muncii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 393. [Vîntul] s-a mărit. ALR SN III h 793/414. VI. (Cu sens calitativ) 1. T r a n z. A da cinstea, considerația cuvenită ; a stima, a prețui, a preamări, a glorifica, a proslăvi (pe cineva sau ceva). Atunce în limbi mărit-au Domnul. PSALT. HUR. 111^v/17. Laudu numele Dzeului mieu cu cîntare, mârescu elu în laudă. PSALT. 134, cf. 64, 136, 213, CORESI, EV. 24, 63, 87, 150, 180, CUV. D. BĂTR. II, 356/18. Tot ce suflă și toată lumea cu frică te măreaște (cca 1 633). GCR I, 80/18, cf. 83/30, 86/31. Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii. VARLAAM, C. 384. Atuncea, zise Maria, măreaște sufletul mieu pre Domnul. N. TEST. (1 648), 66^v/19, cf. GCR I, 164/25, 165/4. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul. DOSOFTEI, PS. 56/11. Zise Saul: greșit-am, ce măreaște-mă dară înaintea bâtrînilor lui Israil. BIBLIA (1 688), 206²/27. Să mărești pre Dumnezău pururea. FL. D. (1693), 48^v/ll, cf. GCR II, 15/19, 17/9, 56/1. Eretici spurcați. . . îl măriia pre Cain de patriiarh lor. N. COSTIN, L. 54. Pre prea curata de D[u]mnezeu născătoarea,. . . o mărim. MINEIUL (1776), 188^r1/5. Rumânce, fiți mărite voi în bărbații voștri. I. VĂCĂRESCUL, P. 141/4. Azi te poartă pă sus, te mărește, mîine. . . te-ncarcă dă Doamne ajută. JIPESCU, O. 97. Te-nalță, te mărește, Pănă ce te chicuiește. CONTEMPORANUL, I, 235. Mărită fie dimineața Ce-a săvîrșit a noastră nuntă. GOGA, P. 15. Pre alt Dumnezeu nu știm, Pre tine toți te mărim. POP., ap. GCR II, 324, cf. 342. Așteptăm pe Dumnezeu Să-l mărim, să-l ospătăm. BUD, P. P. 72, cf. ZANNE, P. I, 671. ◊ A b s o l. Să slăvim și să mărim și să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. CORESI, EV. 19. ◊ R e f l. p a s. Mâriia-se numele D[om]nului Ii]sus]. COD. VOR. 6/21. El nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor. NEGRUZZI, S. I, 196. 2. R e f l. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se făli, a se mîndri. Lepădatu-i-ai, căndu măriră-se. PSALT. 145. Să nu vă măriți și întru voi să nu fie sfadă. CORESI, L. 385/1. Să nu ne mărim în deșert cu strînsura de avuție. id. EV. 52, cf. 14, 63, 94, 146. Acest craiu. . . s-au fost mărit și s-au fost sumețit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/14. Să nu se adaugă dup-aceea omului a se mări pre pămînt (a. 1 710). GCR I, 365/17. Vlădicul acesta atîta s-au mărit după acestea de, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/35, cf. I, 37/13, II, 61/9. Asinul mârindu-se întru sine, au întrebat pre leu. ȚICHINDEAL, F. 16/12, cf. BUD, P. P. 27, 56, BÎRLEA, C. P. 73, ALR II 3 702/353, 3 723/250, 353, 362, 928. – Prez. ind.: măresc. – V. mare¹.

ADUNA, adun, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se află răspândit, împrăștiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate părțile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici și de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. și refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ◊ Expr. (Tranz.) Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strânși la un loc. ♦ A (se) îngrămădi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.

părea (par, – rut), vb. – A da impresia, a crea iluzia, a avea aerul. – Mr. (am)par, (am)părui, păreare. Lat. pārēre (Pușcariu 1261; Candrea-Dens., 1331; REW 6235), cf. it. parere, prov. parer, v. fr. paroir, sp., port. parecer. – Der. părere, s. f. (opinie, aviz; iluzie, viziune, fantasmă); părelnic, adj. (imaginar, fictiv); parcă (var. ortografică par’că), adv. (s-ar zice, s-ar crede, într-o măsură, cam), în loc de pare că, cf. calabr. parca; dispărea, vb. (a pieri), format după fr. disparaître; dispariție, s. f. (pieire), din fr. disparation; compărea, vb., după fr. comparaître; comparent, adj. (care compare); comparați(un)e, s. f. (prezentare).

ADUNA, adun, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se află răspândit, împrăștiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate părțile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici și de colo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. și refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ◊ Expr. (Tranz.) Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strânși la un loc. ♦ A (se) îngrămădi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

PALPITA palpit, vb. I. Intranz. 1. (Despre inimă) A bate mai tare și mai repede decît e normal, din cauza unei emoții; a bate, a zvîcni. Un geam e spart, și vîntul Perdeaua cînd agită îți pare că-năuntru O inimă palpită. MACEDONSKI, O. I 19. ♦ (Despre oameni) A fi stăpînit de emoție, a fi tulburat, a tremura. Ea se-ndreptează, palpitînd – transfigurată, Spre clavirul ce-i zîmbește printre fildeșu-nvechit. MACEDONSKI, O. I 86. ◊ Fig. O flacără roșie de rubin scînteia o clipă în altă parte, apoi se schimba încet-încet, pînă ce rămînea palpitînd în locul ei un licurici violet, însuflețit parcă. SADOVEANU, O. VIII 14. 2. Fig. A se manifesta cu putere, a fremăta, a trăi intens. [Coșbuc] a trăit în cea mai strînsă intimitate cu natura și de aceea în creațiunea lui ea palpită de viață, e redată cu atîta măiestrie, cu atîta iubire. GHEREA, ST. CR. III 361. În jurul tău palpită-ntreaga fire, Iar florile-s așa de parfumate, Că-n clipa asta tu respiri iubire! VLAHUȚĂ, O. AL. 80. – Prez. ind. și: (rar) palpitez (MACEDONSKI, O. I 161).

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

PARCHING, parchinguri, s. n. Loc, teren, construcție special amenajate, unde se parchează mașinile. – Din engl. parking.

ASTÎMPĂR s. n. sg. (De obicei în construcții negative cu verbele «a avea», «a afla», «a găsi») Odihnă, pace, liniște. Nu-și mai găsea astîmpăr în scaun. SADOVEANU, N. F. 18. [Mînzul] se făcuse un cîrlănaș zburdalnic, de n-avea astîmpăr. ISPIRESCU, L. 161. Am o casă mică... Ziua cîntă, Noaptea cîntă, N-are nicidecum astîmpăr (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. ◊ Fără astîmpăr = a) (loc. adv.) fără încetare, fără odihnă, într-una. Copilul se mișcă fără astîmpăr; b) (loc. adj.) neastîmpărat, în mișcare continuă. Cîteodată parcă-i o căpriță fără astîmpăr și fără hodină. SADOVEANU, O. VII 56. Zaharia Duhu înălță privirea la zborul și goana fără astîmpăr a altor gîze. C. PETRESCU, R. DR. 26. ◊ Expr. (Rar) A nu da (cuiva) astîmpăr = a nu lăsa (pe cineva) în pace. Dragostea mea cătră maică-mea nu-mi dă nici un astîmpăr. SBIERA, P. 25.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

NESFÎRȘIT¹, nesfîrșituri, s. n. Ceea ce nu are limită în spațiu; nemărginire, infinit. Părea o lume din basme, împietrită de vrăjitori, și-n tăcere, nesfîrșiturile parcă așteptau cuvîntul mîntuirii. SADOVEANU, O. I 162. ◊ Loc. adv. La nesfîrșit = într-una, necontenit. Ar fi voit să meargă mereu, la nesfîrșit, un drum fără liman. BART, E. 46.

SFÎRȘIT¹ s. n. 1. Momentul în care se sfîrșește ceva, perioadă în care se apropie de capăt, locul unde se termină ceva; fine, încetare, încheiere. Soarele bătea călduț, în acest sfîrșit de toamnă luminos și melancolic, după două săptămîni de ploaie și vînturi. C. PETRESCU, A. 425. Taina sufletului său își va avea sfîrșitul. EMINESCU, N. 40. Pe la sfîrșitul lui octobre, Caragea a putut ieși din Constantinopol. GHICA, S. A. 54. ◊ (În concepția biblică) Sfîrșitul lumii (sau al pămîntului) = prăbușirea cosmosului, isprăvirea vieții pe pămînt; judecata de apoi. V. judecată. Afară e-o mișelie ș-un potop, de parcă vine sfîrșitul lumii. SADOVEANU, O. VII 149. ◊ Loc. adj. Fără sfîrșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată; fără capăt. Gîngu cu ochii închiși ascultă curgerea ploii fără sfîrșit de afară. C. PETRESCU, S. 52. D-ta nu știi... că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Loc. adv. În sfîrșit = în cele din urmă, în fine. Ai îndrăznit în sfîrșit să te înfățișezi domnului tău. SADOVEANU, Z. C. 100. Ordonanța găsește, în sfîrșit, mult căutata pătură. CAMIL PETRESCU, U. N. 350. În sfîrșit sînt slobodă să mă mărit și eu. ALECSANDRI, T. I 59. La sfîrșit = la urmă. La sfîrșit se ridică tremurînd în picioare. DUMITRIU, N. 47. Bine! făcu la sfîrșit și ieși urmată de aproape de Grigore. REBREANU, R. I 232. ◊ Expr. Pe sfîrșite = pe terminate, aproape gata. De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sînt pe sfîrșite. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Uneori, seara, ieșeau amîndoi la plimbare... Toamna era pe sfîrșite. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. Tîrgul era cam departe și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, O. A. 147. A lua sfîrșit = a se termina. După patru ore, festivitatea a luat sfîrșit. STANCU, U.R.S.S. 94. A face (sau a pune) sfîrșit = a termina, a pune capăt, a face să înceteze. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete: Fă un sfîrșit durerii... vin la sînu-mi! EMINESCU, O. I 200. 2. Capătul vieții; moarte. Sfîrșitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei. SADOVEANU, O. VII 172. Prin sfîrșitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei. BART, E. 256. Durerea mi s-a înăsprit din ce în ce tot mai rău și acum mi-aștept sfîrșitul din ceas în ceas. MIRONESCU, S. A. 85. ◊ Expr. A-și da sfîrșitul sau obștescul sfîrșit = a muri. În odaia aceasta și-a dat Pușkin sfîrșitul. STANCU, U.R.S.S. 145. Sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. Aici mi-e sfîrșitul = aici am să mor. Scoate-mă de-acolea, din groapă, c-aici mi-i sfîrșitu. ȘEZ. IV 195. 3. (Învechit) Scop, țintă. Aveam de gînd să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfîrșit, am citit multe din criticile ce s-au scris despre dînsul. GHEREA, ST. CR. I 7. Aceleași pietre, teșite le vedem... întrebuințate ca arme agresive de către popoarele Dunării de jos; acelea au fost adoptate, pentru același sfîrșit, în armata romînă. ODOBESCU, S. II 145. – Formă gramaticală: (în expr.) sfîrșite. – Variantă: fîrșit (BUDAI-DELEANU, Ț. 103, ȘEZ. IV 198) s. n.

ANACOLUT Discontinuitate sintactică în construcția (propoziției* sau a) frazei*, apărută din cauza neconcordanței dintre modelul logic și realizarea gramaticală a enunțului*. Anacolutul se poate produce prin întreruperea construcției sintactice, continuată – de obicei la distanță – cu alte forme gramaticale decât cele inițiale: Fetele împăratului, întâmplându-se de față când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul și au zis spânului cu binișorul (Creangă). Anacolutul este o trăsătură sintactică a limbii vorbite; în majoritatea cazurilor e considerat greșeală (vezi ABATERE), chiar dacă cele două părți ale enunțului, privite separat, sunt corecte. în literatură, utilizate ca marcă a oralității* ori ca procedeu de caracterizare a vorbirii personajelor, construcțiile anacolutice pot avea drept rezultat accentuarea unei unități scoase în relief prin „tăietura” sintactică; în aceste situații, anacolutul poate fi considerat figură*. • Ruptura sintactică presupusă de anacolut privește în special cazul, persoana, numărul, construcțiile prepoziționale și raportul sintactic dominant în frază,
a) Anacolutul cazului se explică prin tendința spontană de a se începe fraza/ propoziția cu cazul nominativ-subiect (la nume sau la pronume); construcția nu se continuă, iar vorbitorul – reconsiderându-și modalitatea de exprimare – transformă nominativul în caz oblic și deci subiectul în complement (direct ori indirect): Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrămi și inima de bucurie (Creangă). în frazele ample, anacolutul este justificat de intercalarea unor propoziții subordonate între subiectul în nominativ și restul regentei, ceea ce duce la pierderea legăturii logice; această discontinuitate sintactică se plasează în limite tolerabile de limba literară: Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele... [urmează alte 6 propoziții subordonate], parcă-mi saltă și acum inima de bucurie (Creangă). Anacolutul cazului este numit și antipalaga ;
b) Neconservarea persoanei pronominale sau verbale – de obicei o construcție cu pronume personal – este întreruptă prin apariția unei construcții verbale impersonale: Ea. când a văzut asta, a fost imposibil să reziste; pot alterna, de asemenea, persoanele I și a II-a (cu sens general/impersonal): Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar câtuși de cât, e greu (Creangă);
c) Construcțiile inconsecvente în utilizarea numărului, simple dezacorduri, nu sunt considerate întotdeauna anacoluturi (dezacordul subiect – predicat, de ex.); doar atunci când fraza a impus un anumit „model” sintactic, nerespectat în desfășurarea ulterioară a enunțului, avem a face cu anacolut: Dar fiindcă te întorci... (...) lasă-ți butea să vină pe urmă și aideți cu noi (Ispirescu);
d) În afara oricărei reguli previzibile ori posibile clasificări se situează frazele complet greșite, cu anacolut multiplu și dominate de dezorganizare logică și sintactică; cele mai frecvente cauze ale incorectitudinii rămân: schimbarea subiectului/complementului (direct/indirect) de la o propoziție la alta și amestecul construcțiilor subordonate cu cele coordonate. Acest tip de anacolut nu este tolerat de limba literară decât cu valoare stilistică: Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza! (Caragiale).
Vezi ACORD; ZEUGMĂ. M.M.

PARKING ~uri n. Loc pentru staționarea (mai) îndelungată a autovehiculelor; parcaj; parcare. /Cuv. engl.

parc (parcuri), s. n. – Grădină de agrement, rezervație, loc de staționare a vehiculelor. Fr. parc. – Der. parca, vb. (a închide animalele sau oamenii într-un țarc mare; a așeza autovehiculele într-un loc), din fr. parquer; parchet, s. n. (pardoseală de lemn în forme geometrice; instituție judiciară; curătură), din fr. parquet, popular în Olt. și Munt.; cu ultimul sens, datorită folosirii lui în silvicultură.

ACOLO adv. (În opoziție cu aici) În acel loc sau în acele locuri (relativ) îndepărtate (de cel care vorbește); în alt loc. Pîn-acolo cale nu-i Decît piatra muntelui în bătaia vîntului. DEȘLIU, M. 63. Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul, Acolo e palatul din poveste. BENIUC, V. 72. Văzînd o căsuță tupilată... a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas... – Cine-i acolo! – Eu sînt, un drumeț rătăcit. CREANGĂ, P. 90. ◊ (Precizat prin determinări locale, adesea în corelație cu «unde») Acolo unde au huzurit tîlharii, Rîd astăzi, voinicește, făurarii. DEȘLIU, G. 38. Unde lovea el cu nuiaua și unde se deschidea talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo țîșt și ea [broasca]. ISPIRESCU, L. 34. Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. Am trecut pe acolo, dar n-am intrat în casă. Dintr-acolo = din acel loc, din direcția aceea. Un loc gol, luminat ca ziua de puterile flăcărilor; dintr-acolo trebuia să vină detașamentul de partizani. CAMILAR, N. II 534. Într-acolo = spre acel loc, în direcția aceea. Cerul e roșu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. STANCU, D. 125. De acolo = din locul de unde pornește o acțiune sau o mișcare. De-acolo urlu-n glas de tunet. BENIUC, V. 11. (Adjectival; familiar) Mă tu ăla de-acolo... dă o mînă de ajutor aici. PAS, L. I 97. De pe acolo = cam din acel loc. Venea de pe acolo. (Adjectival) A găsit un om de pe acolo, care i-a arătat locurile. ◊ Expr. (Mold.; cu valoare de superlativ, de obicei în construcții negative) Pîn’ pe acolo = peste măsură, din cale afară (de mare, greu, frumos etc.). Mătușă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Aceasta nu-i vrun lucru piti pe acolo, copilă hăi, zise baba. CREANGĂ, P. 173. Ce ai acolo? = ce ai în față (în mînă etc.) Ce faci acolo? = ce faci, cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? (Familiar) Fugi de-acolo! = da de unde! nici gînd să fie așa! Aș! fugi de-acolo, nu te pot crede. Ce am eu de-acolo? = ce mă interesează? ce mă privește? ce avantaj am din asta? Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai dumneata de-acolo? CREANGĂ, P. 149. – Accentuat și: acolo (EMINESCU, O. I 85, KOGĂLNICEANU, S. 3, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38).

AȘTERNE, aștern, vb. III. 1. Tranz. A întinde (un covor, o pătură etc.) pe o suprafață. Peste frunzări toarnă țarină și peste țărînă așterne o rogojină. CREANGĂ, P. 29. [Făt-Frumos] se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. ◊ Fig. Tractoarele înaintau duduind de-a lungul șoselei așternută pe cîmpie. DUMITRIU, V. L. 116. Sta în picioare, pe prispă, neclintită, așternîndu-și privirea... pe dunga vînătă a drumului. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ◊ Refl. (Poetic) Eu priveam la cernerea de fulgi din juru-mi, la covorul alb ca o lînă moale de miel care se așternea pretutindeni. SADOVEANU, O. III 330. Saltă-n scări și-aiurea Fuge iar din crîng. Cîmpi s-aștern în juru-i. TOMA, C. V. 99. Văpaia lungă s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, N. 140. (Fig.) Se așternuse o tăcere, încît se auzea de-afară vuietul plopilor. CAMILAR, TEM. 16. Parcă se așternea o tristeță de pustiu peste locurile acelea. PAS, L. I 72. ♦ A împrăștia, a răspîndi ceva pe jos, așa încît să formeze un strat. A așterne nisip pe cărare. ◊ Fig. Zgomotoasa albie plină de stînci s-a sfîrșit, și de acum înainte cîmpia îi așterne lungi straturi de nisip și humă. BOGZA, C. O. 126. ◊ (Cu inversarea complementelor) A așterne o șosea cu pietriș. A așterne pămîntul cu paie. ◊ Refl.: O parte [din semințe] s-așternea pe stîncă și să rodească nu putea. MACEDONSKI, O. I 61. Frunza jos cădea, Pe pămînt se așternea, Parcă venise toamna. ȘEZ. IV 131. (Fig.) Se vor așterne peste noi... Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. 2. Tranz. (Cu privire la așternut, p. ext. la pat) A pregăti pentru culcare. Am primit poruncă... să aștern paturile în cele două odăi de oaspeți. SADOVEANU, N. F. 70. ◊ Fig. Dac-am văst ( = văzut) că nu mai vii... Pusei dorul căpătii, Urîtul mi-l așternui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Absol. Pe vatră mi-e așternut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. Mult bine-mi era la ea, Că-mi așternea la răcoare Și mă-ntreba ce mă doare. ALECSANDRI, P. P. 238. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ♦ (Cu privire la masă) A așeza în ordine pe masă obiectele necesare pentru cei care mănîncă; a pune masa. ◊ Refl. (Despre masă, mai ales în basme) A se acoperi. Masa... se va așterne cu tot felul de mîncări și băuturi. RETEGANUL, P. I 62. 3. Tranz. (Adesea determinat prin «pe hîrtie») A scrie; a compune. Mihai Zaharia începu să aștearnă cuvintele bătrîmdui pe hîrtie, sub privirile aprinse ale țăranilor. MIHALE, O. 524. Cine știe pana a mînui să scrie din nou ce se află așternut aici. PAS, L. I 133. ♦ Fig. (Rar, cu privire la o pîră, un plan etc.) A desfășura în fața cuiva, a expune. În curte la Mihnea-vodă, Nemerit-a, Poposit-a, Măre, trei moșnegi bătrîni... Și pîrăsc pe Dobrișan Naintea lui Mihnea-vodă. Și din gură ce-i spunea, Pîra cum își așternea? TEODORESCU, P. P. 473. 4. Refl. (Despre persoane, mai ales determinat prin «la pămînt» sau «pe jos») A se întinde orizontal, a se culca la pămînt în toată lungimea sa. Plutonul se așternu la pămînt. CAMILAR, N. I 73. Se așternea de-a lungul, în marginea șesului, și sta multă vreme cu fața în soare, cu degetele încleștate sub ceafă și cu ochii pe jumătate deschiși. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ◊ Tranz. Ostașii îl aduseră mort, îl așternuseră în zăpadă. DUMITRIU, N. 199. ♦ Fig. (Despre cal, de obicei determinat prin «drumului» sau «la drum», mai rar prin «vîntului», «cîmpului» etc.) A fugi foarte repede. Ci fie-așa! Pegasul meu, așterne-te la drum. BENIUC, V. 39. Cum iei pămîntul în galop Și cum te-așterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! COȘBUC, P. I 112. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Alei, murgul meu voinic! Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpul la La suflarea vîntului! ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ (Despre călăreți) În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se așternuseră într-o fugă nebună. SADOVEANU, O. VII 35. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A începe cu tot dinadinsul să facă ceva, a se apuca temeinic sau în tihnă de ceva; a se pune, a se așeza pe... Tînărul cronicar foiletonist... se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. VLAHUȚĂ, O. A. 212. Gheorghe se așternea cu tot dinadinsul pe învățătură. VLAHUȚĂ, O. AL. 119. S-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună! CREANGĂ, P. 34. ◊ (Se accentuează durata îndelungată a acțiunii) Și iarăși te-ai așternut, pe ședere, acasă! PAS, Z. I 299. 5. Tranz. A trînti, a culca (pe cineva) la pămînt (printr-o lovitură). [Calul] nimic nu făcea... Numa-n tafturi se umfla Și departe l-azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea, Mort pe jos îl așternea. TEODORESCU, P. P. 523. ◊ Expr. (învechit) A așterne pe cineva la scară = a întinde pe cineva pe jos pentru a-l bate. Jeluitorii au umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă la curte și să-i aștearnă la scară. ȘEZ. IV 18. 6. Tranz. Fig. (Rar) A pune la cale, a unelti, a urzi. Ia, cum sînt unele firi! Tu le faci bine și ele îți aștern moarte! SBIERA, P. 86.

CA¹ adv. (Introduce al doilea termen al unei comparații) I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații etc.) 1. La fel cu, cum (e), precum, (e), după cum (e). O fetișcană, ca sute și mii Din multele țării țesătorii. DEȘLIU, G. 47. Nu se află pe lume pești ca cei din apa Moldovei și a Bistriței, luminoși și iuți ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă maț bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată... EMINESCU, O. I 167. O cîmpie... lungă ca pustiul. ALECSANDRI, P. I, 189. ◊ (Se compară două acțiuni) S-a pus Lina, pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii... Ca la șerpi ii umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. Cum să te duc: ca vîntul, ori, ca gîndul? CREANGĂ, P.197. Ca-n vis, așa vii! EMINESCU, O. I 120. ◊ (În comparații eliptice) Ca la ușa cortului, Ca la Breaza etc. = nume dat unor dansuri populare. ◊ Expr. Unul ca altul v. altul. Ca acela (sau aceea) v. acela. Ieri ca și astăzi = totdeauna. ♦ (În comparații cu noțiuni cantitative) Cît. Înalt ca bradul. ▭ într-o zi veni la împărat o babă bătrînă... și mică, mică, ca tine de mică... DELAVRANCEA, V. V. 255. 2. (În loc. conj.) Ca și cum sau ca cum = parcă. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Pentru... noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișcă un purice, nu se mai bagă în seamă. CREANGĂ, P. 258. Îmi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac. NEGRUZZI, S. I 55. Ca și cînd = parcă. Picioarele nu se mai mișcară, ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 3. (În asemănări aproximative, uneori urmat de «și») Aproape, cam, aproximativ. De un trai ca ăsta... sînt ca și sătul. STANCU, D. 127. ◊ (Se compară noțiuni cantitative) Mai era ca o jumătate de oră de urcat. VLAHUȚĂ, O. A. 279. O copilă ca de 10 ani de mărișoară. RETEGANUL, P. I 34. Era... înalt ca de opt palme și jumătate. ISPIRESCU, U. 28. O colecțiune ca de vreo 390 volume vechi, foarte rău conservate. ODOBESCU, S. I 339. ◊ Expr. Ca mîine (poimîine) = în curînd, nu peste mult timp. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii. CREANGĂ, P. 161. Ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, de curînd. (Pentru întărirea aproximației, «ca» este urmat uneori de «la» sau «la vreo») Trecuseră ca la trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. DELAVRANCEA, H. T. 250. ◊ Un fel de... Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite, se naște ca o slabă suspinate ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Expr. (învechit) Ca ce (fel de) = cam ce (fel de). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile... nici un suflețel de om p-aici? ISPIRESCU, L. 101. Ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. Omul la vînătoare... nici nu prinde de veste ca ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. Filozoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este în ăst sac d-aci? PANN, P. V. I 48. 4. Decît. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38. Cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase ca acestea. CREANGĂ, P. 217. Cît de mare-i pămîntul, Ce-i mai urît ca urîtul? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) în felul...; cum e obiceiul, cum se știe. Lumea, ca lumea, se uita curios după el. VLAHUȚĂ, la TDRG. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Cu sensul reieșind din întreaga comparație) Treacă-meargă, fie. Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ț-a face el, asta-i deosebit de bașca... însă pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap, căci atîta vi-i leacul. CREANGĂ, P. 266. Acu, ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Expr.Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... Toate ca toate, dar cum de nu ți-a fost rușine să faci o faptă ca asta? La TDRG. 2. În calitate de..., fiind... Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este; căci de nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Pornesc, spînul înainte, ca stăpîn, Harap-Alb în urmă, ca slugă. CREANGĂ, P. 207. Ca un om care-i mai bătrîn, ar fi bine să intre el în vorbă cu șătrarul. ALECSANDRI, T. 757. ♦ În loc de..., drept... Să-și aleagă... o ladă, care-a vrea ea, să și-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Ipolit se putea socoti ca mort. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Familiar) Expr. Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? Ca ce ți-ai mai luat paltonul? Nu vezi că-i cald? 3. Cu privire la..., în ce privește..., referitor la... Ca formă, lucrarea nu lasă de dorit. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: lupul, ursul, vulpea.

VIERMUIALĂ, viermuieli, s. f. Faptul de a viermui; forfoteală, mișcare neîntreruptă; viermăt. Văzuse viermuiala trupurilor închircite pe podelele ca de cocină. PAS, L. I 319. Două ceasuri după răsăritul soarelui, era o viermuială în Amara, de parcă satul ar fi pornit să-și mute locul ca o șatră cînd s-a isprăvit popasul. REBREANU, R. II 172.

ȘATRĂ, șetre și șatre, s. f. 1. Cort al țiganilor nomazi; p. ext. grup de corturi alcătuind locuințele unei comunități țigănești nomade. He, he, orașul nostru îți va părea mai pe urmă o șatră de țigani. VORNIC, P. 182. Patru sute de țigani locuiesc în șatrele din vale. STANCU, D. 488. Era de o seamă cu Oleana și, mici copii, se jucaseră împreună în șatra țigănească. GALACTION, O. I 68. ◊ Expr. (Familiar) A umbla (sau a se muta) cu șatra = a se muta cu tot calabalîcul. Uff! suspină Sabina, strîngîndu-și vraful de cărți și caiete. Acum unde mă mai mut cu șatra? C. PETRESCU, C. V. 83. ♦ Comunitate, grup de țigani nomazi. Doisprezece urși are șatra. STANCU, D. 182. Era o viermuială în Amara de parcă satul ar fi pornit să-și mute locul ca o șatră cînd s-a isprăvit popasul. REBREANU, R. II 172. ◊ Țigan de șatră = țigan nomad, de cort; corturar. 2. (Învechit) Cort de tabără. Dumbravă vornicul descălică în fața șatrei domnești. ODOBESCU, S. I 172. Turcii... adunîndu-se de toate părțile, năvăliră dindărătul creștinilor pînă la locul unde erau întărite șatrele (corturile). BĂLCESCU, O. I 48. 3. Construcție primitivă (adesea un simplu acoperiș susținut pe bîrne) care servește ca adăpost pentru vite, pentru uneltele gospodăriei etc. V. baracă, șopron. În șatra din dosul curții ciocanele sună. SADOVEANU, O. I 50. ♦ Baracă de scînduri, acoperită cu pînză, în care negustorii își vînd marfa la tîrg. Printre mii de șatre albe, Vezi fanare în amurg Și prin pulberea de aur oamenii pe uliți curg. IOSIF, V. 53. Porniți de la altă șatră cîțiva săteni se apropiară și maistor Pavel le arătă negoțul. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 92. Șetrele precupeților, scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor turci, armeni sau greci, erau închise în ziua aceea. ODOBESCU, S. I 109. Săracele șetrele, Cum mărită fetele! De n-ar fi armean cu șatră, N-ai vedea fată gătată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424.

STANIȘTE, staniști, s. f. 1. (Mold.) Loc răcoros (mai ales în pădure sau lîngă o apă curgătoare) unde se odihnesc vitele sau oile vara, în timpul căldurilor amiezii; zăcătoare. Unde-i jocul cel de fete Parcă-i staniște de iede. MAT. FOLK. 1410. ♦ Fig. Loc de întîlnire, de popas. Mîncăm ce mîncăm, ș-apoi rugăm pe moș Bodrîngă să ne cînte; și unde nu se adună o mulțime de dăscălime la noi, căci aici era staniștea lor. CREANGĂ, A. 93. 2. (Mil.) Lagăr, tabără, cantonament. Din zori pînă-n noapte curg spre staniștea oștilor darabani și glotași din Țara de Sus. VLAHUȚĂ, la CADE.

parching sn [At: CINEMA, 1968, nr. 1, 30 / S și: ~rki~ / Pl: ~uri / E: eg parking] 1-3 (Loc) (teren sau) construcție special amenajată unde se parchează mașinile Si: parcaj (3-5), parcare (5-7).

CUM² conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Mă ierți, te rog, dar tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici... N-am auzit clopoței de sanie. Zgomot... Nimic! C. PETRESCU, A. 281. Privind în urma lor Cum se duceau... Rămase gînditor. COȘBUC, P. I 231. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. conj. (După verbe de declarație și de simțire) Cum că = că. Să cunoască și ei cum că într-adevăr a fost ucis. SADOVEANU, B. 235. Din inima lui simte un copac cum că răsare. EMINESCU, O. I 142. Ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, neobișnuit, bizar. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Substantivat) De-or trece anii cum trecură Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură -un «nu știu cum» ș-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. 2. (Urmat de un indicativ sau un conjunctiv, introduce o propoziție modală) M-au văzut cuscrii cum dormeam? CREANGĂ, P. 11. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) a) (Urmat de un indicativ) Precum. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 30. Rău îmi pare, cum îți pare și ție și cum trebuie să le fi părînd tuturor. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Loc. conj. După cum = în felul în care, precum. Să-i culce în casa cea de aramei înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori. CREANGĂ, P. 249. De cum = de cît. Mai bine de cum s-au lămurit lucrurile, nu se poate, era [Lucrurile] nu mi-ar părea nici mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31. În acea zi [a răscoalei poporului] se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, S. 131. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune despre cineva; sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Avea omul acela o fată, dar așa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. RETEGANUL, P. V 16. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. b) (Urmat de un condițional) Ca și cînd- Omul începe din nou să meargă de la un perete la altul... întinzînd gîtul într-un tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul. C. PETRESCU, C. V. 277. Loc. conj. Ca (și) cum = ca și cînd, (de) parcă. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mar fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucît. Tată-său, cum îi supărăcios, are să sică... să iei băietul și să-l dai. CREANGĂ, P. 173. Cum ei, mergînd alături, se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. 4. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Și cumu-i de păcătoasă, Tot se ține că-i frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. 5. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție relativă) Care. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 104. 6. În măsura în care, pe cît. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg? NEGRUZZI, S. I 139. 7. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție temporală) Pe cînd, în timp ce. Și cum privesc ei amîndoi, înduioșați, nevoie mare, I-apucă dorul de părinți, Oftînd, se strîng la braț mai tare. IOSIF, V. 31. Cum mergea el gîndindu-se... se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza. ALECSANDRI, P. P. 72. ♦ Îndată ce. Cum trec cei din urmă nouri de omăt și vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale și pot rămînea mai sprinteni. SADOVEANU, B. 105. Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trînti în pat. HOGAȘ, DR. 254. Adormi cum puse capul jos. ISPIRESCU, L. 212. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. ◊ (Precedat de «de») De cum se însera, închideau poarta. DUMITRIU, N. 190. Urmărea, însuflețită de speranță mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. BART, E. 385. Se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. ISPIRESCU, L. 26. ◊ (Precedat de «care») Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea. ȘEZ. II 154. ♦ (Repetat în propoziția următoare sau în corelație cu «îndată», «o dată», «și», «așa», «pe loc», arată că două acțiuni succesive se petrec aproape simultan) Cum ieșiră călăreții în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mișcătoare, care se apropia din ce în ce. SADOVEANU, O. I 182. Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe: Trei iezi, cucuieți, Mamei ușa descuieți. CREANGĂ, P. 21. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. 8. (Rar, urmat de un conjunctiv, introduce o propoziție finală) Pentru ca. Își va pune toate puterile cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 9. (După cuvinte care exprimă noțiuni temporale, introduce o propoziție atributivă) în care, cînd. Din ceasul cum te-am văzut, duducuță Marghioliță, m-ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. I 54.

VIGOARE s. f. Putere, forță, energie, vitalitate. Radu Comșa călca în gerul aspru al iernii, fără nici o vigoare. C. PETRESCU, Î. II 151. [Natura] dă sufletului aripi și trupului vigoare. Femeii frumusețe, iar geniului scîntei. CERNA, P. 59. Aceste certuri... dau vigoare și energie cugetărilor și acțiunilor. BOLINTINEANU, O. 421. ◊ Fig. Vigoarea nesecată a pămîntului pe care lucra de douăzeci și cinci de ani, parcă îi dăruise ceva din viața lui. ANGHEL, PR. 56. ◊ Loc. adj. (Despre legi, regulamente, dispoziții) În vigoare = cu putere de aplicare, valabil într-un anumit timp. Ați fi în tot dreptul de a-mi imputa că clevetesc lucrările Comisiunii centrale, sprijinind că ea a făcut reviziunea legilor în vigoare. KOGĂLNICEANU, S. A. 123. ◊ Expr. A intra în vigoare v. intra (II 6).

SURÎZĂTOR, -OARE, surîzători, -oare, adj. Zîmbitor; p. ext. vesel, prietenos, amical. Șefii mei mă priveau cu oarecare surîzătoare curiozitate. GALACTION, O. I 30. Prin visul meu cînd treci, Să te oprești în loc, surîzătoare. CERNA, P. 91. Atîta de drăgălașă, albă, Frumoasă – parcă ești o floare! Și ades rămîn pierdut pe gînduri Cînd mi te-arăți surîzătoare. IOSIF, T. 150.

TOPOGRAFIE (< fr. topographie < gr. topos, loc și graphein, a descrie) Procedeu stilistic folosit în contextul unei opere literare la înfățișarea locului și este îmbinat adesea cu cronografia. Ex. „Mănăstirea Secu stă singuratică într-o scobitură a muntelui, între codri uriași. Un pîrîu limpede curge pe acolo și albia, îngustă într-o parte, se înalță drept, pe lîngă mănăstire, se ridică într-o coamă repede. Sat nu-i, parcă niciodată n-a fost vreo așezare omenească prin aceste locuri.” (M. SADOVEANU, Oameni și locuri) Sat din margine de codru, Revărsat sfios în vale. Tot mai jalnic cade-amurgul Peste strașinile tale. (O. GOGA, Așteptare) Colo-n vale unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi se vede fumul Hanului din Vadul Mare. (G. TOPÎRCEANU, Balada popii din Rudeni)

bariéră s.f. 1 Bară mobilă, acționată manual sau mecanizat, care este așezată, temporar, ca obstacol transversal pe o șosea (la intersecția cu o cale ferată, la intrarea într-un oraș etc.), pentru a opri circulația. ◆ Spec. Bară mobilă plasată la intrarea pe o autostradă cu plată, la intrarea într-o parcare, și care se ridică după achitarea taxei de acces. ◆ Loc unde se întretaie o șosea cu o linie ferată. ◆ Punct de intrare într-un oraș, unde se încasau, în trecut, taxele pe mărfurile aduse spre vînzare. ◆ Ext. Periferie. 2 (fiz.) Barieră luminoasă = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în vederea semnalizării prezenței corpurilor străine într-o anumită zonă. Barieră de potențial = spațiu în care energia potențială prezintă un maxim, fiind greu de traversat de particulele cu energie mică. 3 (echit.) Linie de plecare la cursele de cai; start. 4 (psih.) Mijloc de apărare psihică datorat unei motivații negative, care duce la ignorare, refuz, abandon. 5 (sport) Stare care marchează limitele posibilităților biologice sau psihologice ale unui sportiv în efortul fizic. 6 (geomorf.) Barieră coraligenă = recif. Barieră de gheață = abrupt al banchizei, orientat spre mare, cu înălțimi de 200-1 000 m, din care se desprind aisberguri. Barieră coralieră v. coralier. 7 (econ.) Bariere netarifare = instrumente ale politicilor necomerciale, folosite de stat pentru a proteja economia națională împotriva concurenței altor țări. Bariere vamale = obstacole cuprinse într-un sistem de măsuri și instrumente prin care statul urmărește să apere și să protejeze economia națională de concurența străină. 8 (med.) Barieră alveolocapilară = totalitatea structurilor care separă aerul alveolar de sînge. Barieră placentară = barieră semipermeabilă alcătuită din țesut fetal, care separă circulația embriofetală de cea maternă. 9 (biol.) Barieră reproductivă = ansamblul proceselor biologice, etologice, ecologice, fiziologice, morfologice etc. care reprezintă un obstacol în realizarea unei încrucișări între indivizi ai aceleiași specii sau de specii diferite. 10 Fig. Obstacol, piedică într-o acțiune. ◇ Barieră socială = ceea ce face dificil sau imposibil accesul dintr-o grupare socială ierarhic inferioară într-o grupare socială superioară. • sil. -ri-e-. pl. -e. /<fr. barrière.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură prin care se trece ața; servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet și cu grijă. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul (1), avînd diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac cu urechea la capătul ascuțit și care se fixează cu celălalt capăt în mașina de cusut. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. ♦ Piesă metalică de forma unei limbi, care servește la dirijarea roților de tren sau de tramvai de pe o linie pe alta. 4. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. ♦ Produs al pielii, în formă de ghimpe, caracteristic unor animale. Acul ariciului. 5. Frunza ascuțită a coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, ale cărei fructe se termină printr-un ac lung (Scandix pecten Veneris); ac-de-mare = pește marin cu formă lungă și ascuțită (Syngnathus acus) – Lat. acus.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură (numită «ureche») prin care se trece ața; servește la cusut. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. ◊ Expr. A coase în urma acului (sau peste ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puțin în urma împunsăturii precedente, pentru a obține o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a umbla încet și cu mare grijă, șovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta ceva imposibil de găsit/ a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vînt iute și rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de gheață. SADOVEANU, O. VI 73. ◊ Compus: ac-de-mare = pește marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuințări practice; în expr.) Ac cu gămălie = ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuințat spre a fixa una de alta două bucăți de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăța ceva; bold. Ac de siguranță = ac îndoit, avînd la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuințat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată = ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să țină nodul cravatei. Ace de împletit = ace lungi și groase, cu ajutorul cărora se împletește; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate și rotunjite (ca să nu înțepe), întrebuințat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) = mică piesă în formă de ac, care se fixează la diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-i transmite vibrațiile produse prin alunecarea lui în șănțulețele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care servește la dirijarea roților unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contrașina respectivă. V. macaz. 5. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. Acul albinei. Acul scorpionului. ♦ (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos etc.). 6. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuțită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii lui-ace de brazi. CASSIAN, H. 26.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.

aduna [At: COD. VOR. 8/5 / Pzi: adun, (înv) ~nez, (îvr) aduiu] 1 vt A strânge la un loc ceea ce se află împrăștiat. 2 vt (îvr; îe) A ~ pâinea A așeza aluatul (sau mălaiul) în tăvi pentru coacere. 3 vt A strânge (alegând de ici și colo). 4-5 vtr A (se) concentra. 6-7 vr (Fig; îe) A-și ~ gândurile (~ puterile) A se concentra. 8 A depozita. 9 vt A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale Cf a agonisi. 10 vt A colecționa. 11 vt (Rar) A colecta impozitele. 12-13 vtr (D. ființe) A (se) strânge la un loc, formând un grup. 14-15 vtr (D. ființe) A (se) întruni. 16 vt (înv; d. persoane) A veni în contact. 17 vr (înv; d. persoane) A se împreuna. 18 (Mat) A totaliza mai multe numere într-unul singur Cf a adiționa. 19 (D. o sumă) A ajunge. 20 (Înv) A consta. 21 (Pop; d. persoane; îe) Parcă a tunat și i-a ~t A pune la un loc persoane foarte deosebite una de alta. etimologie lipsă în original

viață s.f. 1 Formă superioară de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în organism; faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. Mă face să fiu în stare a-mi jărtfi viața pentru tine (EMIN.). ◊ Loc.adj. Fără (pic de) viață = a) care este lipsit de vlagă și de voință, fară vigoare; slăbănog, neputincios; b) care este mort. Mama nu mai era frumoasă fără viață... arăta mai bătrînă cu zece ani (PRED.). De viață și (de) moarte = capital, crucial; absolut, total. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = (în chip) deznădăjduit, aprig; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgise de Stoica pe viață și pe moarte (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu viață = a) în mod energic, hotărît; b) viu, teafar. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ expr. A fi în viață = a trăi. Mai erau în viață încă vreo zece (SADOV.). A da viață = a) a crea, a naște, a aduce pe lume. Acești oameni... mi-au dat viață și, odată cu ea, cîte o parte din temperamentul lor (CĂL.); b) a readuce la viață, a reînvia. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață (EMIN.); c) fig. a face să apară, să se producă, să se manifeste. Lună tu, stîpîna mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci (EMIN.); d) fig. a anima, a însufleți. Soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare (ALECS.). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A (se) trece din viață = a muri. A-și da viața = a se jertfi din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Și-ar da viața ca să apere femeia iubită (CA. PETR.). (A fi) între viață și moarte = (a fi) în pericol să moară, (a fi) în pragul morții. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) ori a-și risca viața = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se înființa, a se ivi; a se produce. A lăsa (ori a cruța) viața sau a dărui viața, a lăsa (pe cineva) în viață = a lăsa pe cineva în viață (după ce-i fusese hotărîtă moartea). Cruță-mi viața, Aleodor (ISP.). A scăpa cu viață = a se salva de la moarte. Încă mă mir cum am scăpat cu viață (CR.). A înceta (sau a se stinge, a se săvîrși, a conteni) din viață ori a-și sfîrși viața, a i se sfîrși viața (cuiva) = a muri. Descrise împrejurările în care poetul se săvîrșise din viață (STANCU). A se juca cu viața v. juca. A-i lua (cuiva) sau a-și lua viața v. lua. A-(și) pierde viața v. pierde. A plăti cu viața v. plăti. A prinde viață v. prinde. A reveni la viață v. reveni. A da semn (sau semne) de viață v. semn. A o sfîrși cu viața v. sfirși. A-și încheia socotelile cu viața v. socoteală. A-și vinde scump viața v. vinde. ♦ Epitet pentru o ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Viața mea era Alta (CA. PETR.). ♦ fig. Vietate, ființă; spec. om. Cîte vieți, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor (HOG.). ♦ Putere, energie, vlagă. Băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el în loc s-o biciuie (PRED.). ◊ expr. A-și stoarce viața v. stoarce. 2 Vivacitate, vioiciune; veselie, bună dispoziție, exuberanță. Privirea-i strălucea de viață (PRED.). ◊ Loc.adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Ea îl revedea, adolescent plin de viață (G. m. ZAMF.). De viață = (despre oameni) care este vesel, exuberant, sociabil; căruia îi place să petreacă. Era un om de viață, îi plăcea să se distreze cu prietenii. ◊ expr. A prinde viață sau a prinde la viață v. prinde. 3 (biol.) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere pînă la moarte. Apa e elementul în care s-a produs șocul primordial al nașterii vieții (PRED.). 4 Existență umană, petrecere a omului pe pămînt După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles (BLA.). ◊ expr. Cînd ți-e viața mai dragă = cînd nici nu te aștepți, cînd nici nu te gîndești. A izbuti (sau a răzbi) în viață = a reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine (CĂL.). A intra în viață = a) (despre oameni) a începe să se confrunte cu realitatea; b) a începe să activeze, să funcționeze. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața v. mînca. A i se urî cu viața v. urî. Valurile vieții v. val. ♦ Realitate, lume obiectivă. Arta cere în fizicul actorului tot atîta variație cîtă a creat viața (CA. PETR.). ◊ expr. A traduce în viață v. traduce. 5 (relig.; determ. prin „de apoi”, „de dincolo”, „cealaltă” etc.) Existență de dincolo de moarte, trăire în lumea de apoi. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată nesfîrșita fericire din viața de apoi (VLAH.). ♦ (și viața veșnică, viața de veci) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. A trecut de la deșărticiune la viață veșnică, unde nu mai este nici întristare, nici suspinare (AGÂR.). ◊ (ca atribut al lui Iisus Hristos) Eu sînt Calea , Adevărul și Viața (BIBL.). 6 Mod în care trăiește cineva; condiții, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. De ce să-și amărască el viața de dragul ei? (SLAV.). ◊ expr. A-și îngropa viața (undeva) = a duce o existență lipsită de satisfacții, de împliniri. A-și reface viața = a se recăsători. A duce o viață bună v. bun. Viață de cîine v. cîine. A-și cîrpi viața v. cîrpi. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață v. drum. A (se) lupta cu viața v. lupta. ♦ Conviețuire, trai. Cinci ani de viață cu un om istovit... ; în urmă văduvă (CAR.). ◊ Tovarăș (sau tovarășă) de viață v. tovarăș. ◊ expr. A duce viață comună cu cineva v. comun. A(-și) lega viața de cineva sau de viața cuiva v. lega. 7 Mod de existență sau manieră de a trăi proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizează printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin activități ori preocupări specifice; totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. Viața monahală nu m-ar speria (D. ZAMF.). ◊ Viață contemplativă v. contemplativ. Viață publică v. public. 8 Faptul de a subzista; concr. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva (hrană, îmbrăcăminte etc.); trai (zilnic). Trebuie să ne cîștigăm cu amar viața între ceilalți oameni (SADOV.). 9 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva; totalitatea evenimentelor petrecute în acest timp; durata vieții cuiva. Am avut parte în viața mea de odihna vîntului și de liniștea valurilor (SADOV.). ◊ Asigurare pe viață = mod de asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cît trăiește cineva. Δ Închisoare pe viață v. închisoare. Din viață = (care este) din timpul cînd trăiește (cineva), cînd este încă viu. Oamenii eminenți sînt onorați, sărbătoriți în viață și după moarte (RALEA). ◊ Loc.adv. În viața mea (sau a ta, a lui etc.) = (în constr. neg.) niciodată. În viața mea n-am văzut ceva mai îngrozitor (VLAH.). De-o viață = (de) foarte mult timp. Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni (SADOV.). ◊ expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată, mult timp. ♦ Timpul care rămîne de trăit cuiva (începînd dintr-un moment determinat) pînă la moarte. Nu gîndesc o fericire mai deplină... decît să te știu... apărată de mine pentru toată viața (CA. PETR.). ◊ Amurgul vieții v. amurg. ◊ expr. Pe viață (și) pe moarte = pentru totdeauna, pentru tot restul vieții, pînă la moarte. A-și încheia viața (undeva) v. încheia. 10 Totalitatea actelor, întîmplărilor, evenimente etc. trăite de cineva în timpul existenței sale. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal (CAR.). ♦ Șir de acțiuni, fapte săvîrșite de cineva în timpul vieții sau al unei perioade din viață. Nu-i place să vorbească despre viața lui din tinerețe. ♦ spec. Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor etc. trăite sau a acțiunilor săvîrșite de cineva; biografie. Dosoftei a tradus „Viețile sfinților”. 11 (fiz.) Viață medie = media aritmetică a duratelor de existență a particulelor instabile de același fel. • pl. vieți. /lat. *vivitiam < vīvus, -a, -um.

AC (pl. ace) sn. 1 Unealtă de cusut: ~ de cusut (🖼 10 A); a împunge cu acul; a înțepa cu acul; urechea sau urechile ~ului (Mold. borta ~ului), găuricea prin care se trece ața; prov.: a căuta ~ul în carul cu fîn, a stărui să găsească un lucru greu de aflat, a-și pierde vremea căutînd un lucru cu neputință de găsit; prov.: ca prin urechile ~ului, cu mare greutate, ca prin minune: a scăpat ca prin urechile ~ului; prov.: parcă stă pe ~e, e foarte nerăbdător, nu se simte la locul lui; prov.: a călca pe ~ e, a merge cu pași mărunți, parcă tresărind mereu; prov.: a avea (sau a găsi) ~ de cojocul cuiva, a avea mijloacele de a înfrîna, de a pedepsi pe cineva, de a se răzbuna; prov.: a băga ~ în miere, a vîrî zizanie între oameni; prov.: a ascunde ~ în miere, despre cei fățarnici cari au vorba blîndă și gînduri rele ¶ 2 Unealtă ascuțită la unul din capete sau la amîndouă vîrfurile cu care se prinde ceva, cu care se împunge undeva: ~ cu gămălie (🖼 10 B); ~de cap sau de păr ( 🖼 10 D); ~ de împletit, undrea; ~ de siguranță (🖼 10 C); ~ de cravată (🖼 10 E) ¶ 3 🐙 Boldul insectelor (albinei, viespii, țînțarului) cu care împung ¶ 4 📻 ~ magnetic, magnetul busolei ascuțit la ambele capete și care arată nordul (🖼 11) ¶ 5 🚝 Macaz ¶ 6 🌿 Frunza ascuțită a bradului, pinului, etc.: zeci de brazi cu ~ele întunecate înconjură locuința (IRG.) ¶ 7 🌿 ACUL-DOAMNEI, plantă din familia umbeliferelor ale cărei fructe se termină prin cîte un ac lung care-i dau o înfățișare cu totul caracteristică (Scandix pecten Veneris) (🖼 12) ¶ 8 🌿 ACUL-PĂMÎNTULUI = STRAȘNIC ¶ 9 🐟AC-DE-MARE, un pește de forma unui ac lung (30-90 cm.) și subțire (Syngnathus acus) [lat. acus].

CÎND I. adv. de timp. 1 În propozițiunile interogative: în ce vreme? în ce timp? ~ a venit? de ~ a plecat? pînă ~ să te mai aștept? ¶ 2 Cînd... cînd..., arată o succesiune și o alternanță: ~ unul, ~ altul ¶ 3 Din ~ în ~, ~ și ~, loc. adv., din timp în timp: coana Diamandula numai ~ și ~ mai deschidea ochii (D.-ZAMF.) ¶ 4 ~ de ~, loc. adv., în tot momentul, la fie-ce clipă: trăsura ~ de ~ parcă se răstoarnă (GN.) ¶ 5 Oare-cînd, vreodată; ~ ori-cînd, ori-și-cînd, în ori-ce timp; nici-cînd, niciodată. II. conj. 1 În timp ce, în vreme ce: ~ ai bani, ai și dușmani ¶ 2 În ori-ce moment: ~ o căutai, era cu ochii scăldați în lacrămi (ISP.) ¶ 3 Deodată, fără veste: ~, peri ca o nălucă (ISP.) ¶ 4 Pe ~, în vreme ce; de ~; pînă ~ ¶ 5 De ~, de ~ cu, din vremea ce, din timpul cînd (era, etc.: de ~ cu Tătarii; de ~ lupii albi (CRG.) ¶ 6 Ca și ~ 👉 CA ¶ 7 Loc. conj. ~ colo, iar la urmă, tocmai din potrivă (exprimă o surprindere, cînd se întîmplă cu totul neașteptat: l-a crezut pe cuvînt, ~ colo, la putere, și-a dat în petic (JIP.) [lat. quando].

PIRONIT, -Ă, pironiți, -te, adj. 1. Fixat în piroane; (despre oameni) țintuit pe loc, imobilizat, înțepenit. Toată noaptea Neagu a stat pironit într-un colț, îmbufnat, absent. Nu vedea din toată sala plină decît pe Evantia. BART, E. 155. Cînd am intrat, judecătorul citea într-un dosar și poate-un ceas m-a ținut pironit lîngă ușă, fără să se uite la mine. VLAHUȚĂ, O. AL. I 268. ♦ (Întărit prin «locului») Nemișcat, încremenit (din cauza unei emoții puternice, a unei dureri violente etc.). S-au întors și au rămas pironiți, cu ochii înghețați de furie, de spaimă, de ură, de deznădejde. GALAN, Z. R. 214 Flăcăul voia să mai spuie ceva, dar fata închise portița, lăsîndu-l cu gura căscată. Ca un zăpăcit rămase pironit locului și nu-și dădea seama. DUNĂREANU, CH. 231. Ea îl privi mirată, parcă acuma îl vedea pentru întîia oară. Lisandru puse stamboala jos și rămase și el o clipă ca pironit locului. ANGHEL-IOSIF, C. L. 27. ♦ (Despre atenție, gînduri etc.) Concentrat, îndreptat spre... Gîndul îi era pironit tot la procopstul de tron. ISPIRESCU, U. 95. Cugetarea mea era pironită a mă întoarce la patria mea. GORJAN, H. II 48. 2. Fig. (Despre ochi, despre privire) Fixat asupra...; ațintit, îndreptat spre... Țăranii rămaseră cu privirile pironite în largul uriașului ogor al întovărășirii de la Plopșor. Așa ceva nu mai văzuseră. MIHALE, O. 177. Își deschise ochii mari, speriați, îi ținu cîtva pironiți asupra amicului său, într-o căutătură aiurită și moartă. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Coboară în curte... La fereastră, lumină... geamurile deschise și perdelele lăsate. El rămîne cu ochii pironiți acolo, rătăcind în altă lume. CARAGIALE, O. I 298.

FRUNZĂRI, frunzăresc, vb. IV. Tranz. A întoarce repede foile unei cărți, ale unui dosar etc., cercetîndu-le sumar; a citi superficial, în fugă; a răsfoi. Marin s-a ridicat, a făcut cîțiva pași, și-a adus parcă aminte de ceva, caută în bibliotecă, frunzărește o carte, o pune la loc. BARANGA, I. 186. Dacă din întîmplare i-a căzut în mînă ș-a frunzărit vro dare de seamă critică... o lună întreagă-ți va vorbi despre acest scriitor și de tot ce-a scris el. VLAHUȚĂ, O. A. 194.

NOSTRU, NOASTRĂ, noștri, noastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale cînd are valoare pronominală propriu-zisă, cînd precede substantivul sau cînd cuvîntul precedat nu are articol enclitic). 1. (Arată posesia; la singular indică posesorul multiplu și obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît și obiectul posedat multiplu) Care aparține vorbitorului și unui grup din care face parte vorbitorul, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și grupul din care face parte acesta. O carte a noastră. ▭ Și pe-nserat, la casa noastră... Coboară storul la fereastră. CAZIMIR, L. U. 52. ◊ (Pronominal) O casă... mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8. ◊ (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o țară etc.) În frumoasa noastră țară, luna florilor sosește. BELDICEANU, P. 53. Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd. BĂLCESCU, O. II 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, M. 21. 2. (Arată apartenența la un grup) Din care face parte vorbitorul, la care aparține vorbitorul. Hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. PREDA, Î. 21. Stați și nu vă tulburați. Oamenii noștri nu se întorc încă. SADOVEANU, M. C. 129. Dar breasla noastră avea nevoie de vreme lină, ca să putem arunca undițile cu folos. id. N. F. 101. ◊ (Pronominal) Avem noi, la Iași, un scriitor dintre ai noștri, de locul lui din Ardeal. SADOVEANU, N. F. 109. Doamne! bine-ți mai șede, jupîneșică; parcă ești una de-ale noastre. CREANGĂ, P. 129. N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. ♦ (Pronominal; familiar, în trecut, numai la pl. m.) Ai noștri = a) partizani politici. Trăiască ai noștri, d-le Iancule! CARAGIALE, O. II 76; b) persoane care împărtășesc aceleași idei sau principii. E dintre ai noștri. 3. (Arată relații în general reciproce, de rudenie, prietenie, ospitalitate etc.) Care se află cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte în relații de rudenie, prietenie etc. Eu tocmai mă întorceam de la Iași, unde mă dusesem să văd pe un prietin al nostru. SADOVEANU, N. F. 107. ◊ (Pronominal) D-apoi cînd or veni ai noștri? CREANGĂ, P. 13. 4. Care ține de vorbitor și de grupul din care face parte; al vorbitorului și al grupului din care face parte. Cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 5. (Cu valoare afectivă) Despre care este vorba; cunoscut; apropiat sufletește de vorbitor și de grupul din care face parte. Iaca și Corniță al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzășița. Ce-i, dragul mamei? SADOVEANU, N. P. 56. Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov. CREANGĂ, P. 32. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri... Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi. EMINESCU, O. I 101. 6. (În stilul oficial și solemn, cu valoare de sg.) Meu. Ordinul nostru. Părerea noastră. 7. (După prepozițiile și locuțiunile prepoziționale care cer genitivul substantivului) Venea într-adevăr, la acel ceas, asupra noastră, nenorocirea vîntului și a nourilor. SADOVEANU, N. F. 101. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. – Variantă: (Transilv.) nost, noastă, noști, noaste (GOGA, P. 11, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55), adj. pos.

A PARCA ~chez tranz. 1) (vehicule) A plasa într-un parc de staționare sau într-un loc special rezervat în acest scop. 2) (materiale, utilaje etc.) A depozita pe un teren anume amenajat. /<fr. parquer

ÎMPĂNAT, -Ă, împănați, -te, adj. 1. (Despre carne sau legume) Crestat și umplut cu bucăți de slănină, de usturoi, de ceapă etc. Vinete împănate. 2. (Despre un loc, un teren etc.) Plin, înțesat, împînzit (cu oameni). 3. (Despre păsări) Acoperit cu pene. Parcă-i buha împănată. BIBICESCU, P. P. 184. Am o pasăre-mpănată Și pe apă lăsată (Moara). GOROVEI, C. 231. (Și în forma împenat) Vînatul împenat asupra căruia m-am întins. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Învechit, despre săgeți) Prevăzut cu o pană, ca să zboare mai iute. (Atestat în forma împenat) Pe cine amenință [Diana] cu darda împenată ce ea atinge cu degetele-i delicate? ODOBESCU, S. III 55. ♦ Împodobit cu pene, cu flori sau, p. ext., cu alte podoabe. Un colac frumos... Împănat și-mpodobit. TEODORESCU, P. P. 180. Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit; Mîndru-i codru și-mpănat, Nu-i nădejde de-nturnat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. 4. (Rar, despre obiecte sau unelte încheiate din bucăți) Împreunat cu ajutorul unei pene. – Variantă: (învechit) împenat, -ă adj.

FRICĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adîncă neliniște și tulburare provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj. V. teamă, spaimă, groază. O dată cu noaptea, frica rece începu a rătăci prin sufletul boierului ca o mînă care se tîrăște prin întuneric, pipăie și caută să apuce ceva. SADOVEANU, O. III 76. Copilul încremenește de frică, cu țipătul înăbușit pe buzele vinete. C. PETRESCU, S. 46. Omul... a uitat toate spaimele, fricile și nevoile cîte le-a fost suferit într-un an de zile. SBIERA, P. 311. O frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. NEGRUZZI, S. I 28. Frica păzește bostănăria. ◊ (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. «de» sau exprimate printr-un genitiv obiectiv ori printr-o propoziție secundară) De frica ocnei s-a răznit. COȘBUC, P. I 230. Se întoarnă înapoi... de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Mi se pare mie că și boieriul, cît era de boieri, luase frica turbincăi. id. ib. 307. ◊ (În construcție cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Eram copil și cînd am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima și mi-era frică. PREDA, Î. 27. Dacă ți-i frică, bade, au să te mănînce cînii. CAMILAR, TEM. 67. ◊ (Mai rar, construit cu verbul «a avea») N-ai frică, scumpa me... Nici moartea nu mă va putea smulge de lîngă tine. ALECSANDRI, T. I 367. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temîndu-se. Intră în ograda lui Tăun cu frică, parcă se temea să nu-l înșface de picioare niște zăvozi. CAMILAR, TEM. 118. Ne-am iubit cu multă frică, Ș-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. Fără (nici o) frică = nefiindu-i frică, fără teamă, cu curaj. Însă cum a asfinți soarele, să știi că a murit cerbul. Și atunci să ieși fără frică, să-i jupești pielea. CREANGĂ, P. 225. De-acum pot, fără nici o frică, să trec prin ietacul babei. ALECSANDRI, T. I 53. Nici de frică = nicidecum, de loc, o dată cu capul. Bre, da ră-i apa astăzi! Nu-mi merge pe gît nici de frică. ALECSANDRI, O. P. 248. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat, curajos. Nică fără frică [titlu]. CASSIAN. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva; b) a-i fi teamă să nu i se întîmple cuiva ceva rău. A lua frica cuiva v. lua. A fi cu frica-n spate (sau în sîn) = a fi într-o continuă stare de neliniște și teamă. Mai bine... mă întorceam binișor acasă; încai acum n-aș fi cu frica-n spate. ALECSANDRI, T. 316. A ști de frica (cuiva) = a asculta de cineva, fiindu-i frică de el. ◊ (În expresii hiperbolice, arătînd intensitatea sentimentului) A fi (mai) mort de frică. ▭ Cum îl văzu fata că este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. – Pl. și: (rar) frici (SBIERA, P. 311).

HĂIS interj. (În opoziție cu cea) Strigăt cu care se mînă boii înjugați ca să meargă spre stînga. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare;... «Hăis și cea!» – gem sub poveri Carele greoaie. IOSIF, V. 74. Tot hăis! cea! și carul tot scîrțîie. SEVASTOS, N. 50. Cu hăis!... se mînă... boul din brazdă (din dreapta). ȘEZ. III 189. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt ceala, se zice despre doi oameni care nu se înțeleg. Dacă se-nțeleg și nu zice unul hăis și celălalt ceala, tot merge. CONTEMPORANUL, VI 496. (În forma hăisa) A trage hăisa = a nu fi de acord cu alții. D-ta, bade, totdeauna ai tras hăisa. CAMILAR, T. 72. A face hăis (sau hăisa) = a o cîrmi la stînga. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. ALECSANDRI, T. I 266. ◊ Loc. adj. (Despre o vită din jug) Din (sau de) hăis (sau hăisa) = din stînga. Parcă v-a murit Sîmbotin din hăis! SANDU-ALDEA, D. N. 228. – Variantă: (în expr.) hăisa interj.

TRECUT¹ s. n. 1. (În opoziție cu prezent și viitor) Timp care s-a scurs; întîmplările, faptele, starea de lucruri din acel timp. Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui. GALACTION, O. I 52. Tot trecutul îmi apărea acum clar. CAMIL PETRESCU, U. N. 191. Trecutul nu se mai întoarce. REBREANU, R. I 50. Cînd amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung și cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. EMINESCU, O. I 186. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer, Și frămîntînd cu pașii lutul, Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I 314. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. Clasa muncitoare, în trecut clasa cea mai asuprită și mai exploatată, este azi forța conducătoare a Republicii Populare Romîne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri... Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. Și printre lacrimi parcă-și vedea viața trudită din trecut. MIRONESCU, S. A. 37. Într-o mănăstire, din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri vechi, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. Vin la noi... fiindcă au credință că am rupt-o cu trecutul. C. PETRESCU, Î. II 137. 2. Denumirea dată grupului de timpuri verbale care exprimă o acțiune săvîrșită înainte de momentul vorbirii. În limba romînă, modul indicativ are patru timpuri ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul.