MUSTĂCI vb. IV. I n t r a n z. 1. A se strîmba, a-și mișca mustățile (1) (în semn de nemulțumire); p. e x t. a face nazuri, a nu-i plăcea ceva. Cînd l-a văzut că nu urnește lecția din loc i-a zis răspicat, mustăcind cu bogatele-i mustăți arămii . . . CIAUȘANU, R. SCUT. 68. Cînd strîmbi așa din buze parcă ești Boțocan cînd mustecește. C. PETRESCU, C. V. 116. Părîndu-i-se că vorbește prea tare, [iepurele] mustăci și netezindu-și . . . botițul cu labele amîndouă, urmă . . . PLOPȘOR, C. 85, cf. CIAUȘANU, V. 181, LEXIC REG. 30, ZANNE, P. II, 302. 2. A rîde pe ascuns, a zîmbi reținut. Bănică mustăcea, uitîndu-se furiș la stâpînu-său. D. ZAMFIRESCU, T. S. 28. Cînd își ridică privirile de pe hîrtie, îmblînzit acum, mustăci din buze și șopti politicos către Codin . . . V. ROM. august 1954, 79, cf. CIAUȘANU, V. 181. 3.. (Prin Olt.; despre plante) A-i crește mustăți (II 4). A mustăcit via. Cf. LEXIC REG. 30, MAT. DIALECT, I, 231. – Prez. ind.: mustăcesc. – Și: (regional) musteci vb. IV. – V. mustață.