HĂIS interj. (În opoziție cu cea) Strigăt cu care se mînă boii înjugați ca să meargă spre stînga. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare;... «Hăis și cea!» – gem sub poveri Carele greoaie. IOSIF, V. 74. Tot hăis! cea! și carul tot scîrțîie. SEVASTOS, N. 50. Cu hăis!... se mînă... boul din brazdă (din dreapta). ȘEZ. III 189. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt ceala, se zice despre doi oameni care nu se înțeleg. Dacă se-nțeleg și nu zice unul hăis și celălalt ceala, tot merge. CONTEMPORANUL, VI 496. (În forma hăisa) A trage hăisa = a nu fi de acord cu alții. D-ta, bade, totdeauna ai tras hăisa. CAMILAR, T. 72. A face hăis (sau hăisa) = a o cîrmi la stînga. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. ALECSANDRI, T. I 266. ◊ Loc. adj. (Despre o vită din jug) Din (sau de) hăis (sau hăisa) = din stînga. Parcă v-a murit Sîmbotin din hăis! SABDU-ALDEA. D. N. 228. – Variantă: (în expr.) hăisa interj.