TĂBĂRÎ, tabăr, vb. IV. Intranz. 1. A se repezi la cineva (pentru a-l imobiliza, a-l lovi); a da năvală, a se năpusti. Au tăbărît dorobanții pe el să-l lege. STANCU, D. 46. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa ș-apoi aține-te gură! CREANGĂ, O. A. 37. Un găligan de școlar, cît un bivol de mare, tăbărîse pe un băiat slab și pirpiriu. GHICA, S. 676. ♦ Fig. A apostrofa (pe cineva), a se adresa (cuiva) în mod insistent; a sări cu gura (la cineva). Prietinii tăbărau cu întrebările pe capul orheianului. SADOVEANU, O. VII 57. Popii tăbărîră pe capul nevestii lui. O îngroziră cu iadul. VLAHUȚĂ, O. A. 114. ♦ Tranz. (Rar) A doborî; a imobiliza. Șerpele se zvîrcolea... Și pe loc se-mpleticea Și d-a lungul se lungea. Atunci el mi-l tăbăra, Bucățele că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 443. ♦ (Rar) A se repezi, a veni în grabă. Parcă-l zărește pe moș Gavril cum dă cu fuga spre dînsul... tăbărînd cu grabă, ca să-i dea ajutor la bagaje. MIRONESCU, S. A. 132. 2. A-și așeza tabăra; a poposi, a cantona. De cinci zile-acu, toată oastea lui Sobiețki tabără în valea Neamțului. ALECSANDRI, T. II 19. Sinan venise de tăbărî nu departe de strîmtoarea în care sta Mihai. BĂLCESCU, O. II 101. Oștile au tăbărît, mîndre cete-au poposit. TEODORESCU, P. P. 477. 3. (Învechit) A cădea de oboseală, a se prăbuși la pămînt. Ticălosul măgar, fiind împovărat preste măsură, au început supt sarcină a tăbărî. ȚICHINDEAL, F. 118.