MIZGUI vb. IV. 1. I n t r a n z. i m p e r s. (Regional) A ploua sau a ninge încet și mărunt; a cădea ploaie amestecată cu zăpadă. V, b u r a, c e r n e. – Cf. PĂCALĂ, M. R. 140. Norii atîrnau jos de tot peste dealuri. Mlzgoia încet și rece. BENIUC, M. C. I, 402, cf. H XVII 14, XVIII 137, REV. CRIT. 111, 161, L. COSTIN, CR. BĂN, 137, GR. S. V 122; Începe a mizgui. COMAN, GL., cf. LEXIC REG. 20. ◊ (Cu subiectul „ploaia”) Vîntul rece și ploaia care mizguia îi răcoriră fruntea înfierbîntată. V. ROM. mai 1 955, 26. Mizguri o țăr de ploaie. ALR I 1 266/87. ♦ (Rar) A se întuneca din cauza ceții. Cf. ANON. CAR. 2. R e f l. (Prin Munt., despre pămînt) A se umezi ușor, a prinde mîzgă; a, deveni alunecos. Brazda se mîzguiește. COMAN, GL. S-a miîzgîit locu, parcă l-a rouat, nu fuse ploaie bună. ALR I, 1 266/940. – Prez, ind. pers. 3: mízguie și mizguiește. – Și: (regional) mizgurí, mizgăí (BARCIANU), mîzguí, mîzgîi. mîzgai (LEXIC REG. 20), mîzgoí Vb. IV; mîzgoiá (com. BENIUC), mijgurá (ALR I 1 266/45; ALR SN III h 790) vb. I. - De lá mizg²,