MUȚENIE s. f. 1. Starea celui mut (I 1), incapacitate de a vorbi; mutism, (rar) muție, (regional) muțeală, muțitură. Muțenie, la copii. N. LEON, MED. 137, cf. CANDREA, F. 309. 2. Starea celui care, într-o anumită împrejurare, tace (cu încăpățînare). Cf. m u t (I 3). Nu-ți poți închipui . . . cum îmi năsprește nervii muțenia lui. DELAVRANCEA, T. 186. Căzu iarăși în muțenie și înlemnire. AGÎRBICEANU, a. 412. Au venit aici luîndu-și canon pe doi ani, muțenia. SADOVEANU, O. IX, 190, cf. id. Z. C. 292. E mai utilă insuportabila limbuție a Olguții decît muțenia scumpă la vorbă și la scris a Benjaminului. TEODOREANU, M. II, 156. Dădeau din umeri cu dezolare și . . . se cufundau în muțenie. PAS, Z. IV, 259. Prinse a rîde din toate puterile către țăranul căzut în muțenie. CAMILAR, N. I, 237. Se ascundea sub carapacea unei muțenii îndîrjite. V. ROM. august 1954, 35. Rămase îngîndurat, parcă întristat de ceva, închis într-o muțenie otrăvită, amară, deznădăjduită. ib. mai 1958, 76. 2. Lipsă totală de zgomot, de mișcare, de viață; tăcere, liniște, (rar) muție (2). Cf. m u t (I 6). Și toate, în muțenia odăilor, erau triste și reci. ALECSANDRI, ap. DDRF. Mi se păru că mă aflu în pustii locuri unde nu întîlneam decît nemărginire, muțenie și cer albastru. DELAVRANCEA, T. 39. Dorinți necunoscute încă Și nențelese te cuprind, Cînd în muțenia adîncă Zărești o umbră-ncet viind. VLAHUȚĂ, O. A. I, 30. Din cînd în cînd s-aude pe la posturi glasul santinelelor, zbucnind răsunător și prelung în adînca muțenie a nopții. id. N. 180. Pe Dunăre plutea o tăcere sfîntă, iar muțenia solemnă a portului aducea aminte oamenilor că-i zi de odihnă. DUNĂREANU, CH. 164. O muțenie nesfîrșită stăpînea. zările. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. – Mut + suf. -enie.