DEZNĂDĂJDUIRE s. f. (Învechit) Deznădejde. Își smulgea mustețile de deznădăjduire. ALECSANDRI, T. I 132. Suspinînd își frîngea mîinile cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. Durerea mea e mută ca deznădăjduirea, E neagră ca și ziua cînd nu te întîlnesc. ALEXANDRESCU, M. 58. ◊ Expr. A aduce (pe cineva) la (sau în) deznădăjduire = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea, a pune la grea încercare răbdarea cuiva, a exaspera. Moșule, mă aduci în deznădăjduire. ALECSANDRI, T. 1031. Fie-ți milă de mine și nu mă aduce la deznădăjduire! NEGRUZZI, S. I 26.

MÍLĂ¹ s. f. I. 1. (Adesea în legătură cu verbe ca „a avea”, „a simți”, sau „a i se face”, „a-i fi” etc.) Sentiment de înțelegere și compasiune față de suferința sau nenorocirea cuiva; (învechit) milosîrdie (1), milostivnicie (1), (învechit și popular) milostenie (I I). Că mesereare (m i l o s t e c, C², milă H, D) și deadevăru iubi Domnul. PSALT. 174, cf. 211. Și-i fu milă d-insul. CORESI, EV. 21. De vecinii lui iaste-i milă și-i miluiaște. id. ib. 40, cf. 226, 345. Mie mi-i milă de voi (cca 1618). GCR I, 52/24. Ți se facă milă de mine și mă iartă (a. 1642). id. ib. 95/38. I să făcu milă d-insă și dzise ei: nu plînge ! VARLAAM, C. 270, cf. 299. Să i se facă milă de sterpiea ei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 138^v/10. I să feace de dînsa milă și dureare. id. ib. 152^r/23. Nu i să mai făcea milă de creștini, MINEIUL (1 776), 40^r1/17. Ritorul poate. . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mînie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/20. Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc? DRĂGHICI, R. 65/28, cf. 17/34. Îi fu milă de tine și îți întoarsă mâhnirea în bucurie. GORJAN, H. I, 6/24. Mila, din sufletul tău pornită. CONACHI, P. 101. El prevede, simte milă și pe alții miluiește. id. ib. 288, cf. 291. Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila și o smulge dintr-însa. RUSSO, S. 131. Ți-e milă de mine. NEGRUZZI, S. I, 52. Mă apuc-o milă Cînd privesc la ea. ALECSANDRI, T. I, 209. Nu cunoști pe lume nici mila, nici iubirea, id. ib. 437. Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 13. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă, a strigat. CREANGĂ, P. 92. Harap Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele. id. ib. 238, cf. 286. I se făcu milă de soru-sa, și lăsă cățeii ca să-i ție de urît. ISPIRESCU, L. 338, cf. 123, 140, 300, 309, 341, id. U. 12, 20, cf. DELAVRANCEA, O. II, 46. Fata o iubea și-i era milă de frica ei. REBREANU, R. II 121. Mi s-a făcut milă de el și mi-am schimbat vorba și înfățișarea. GALACTION, O. 88. Acum de toată lumea și de tine-ți este milă. BENIUC, V. 139. Și ea cînd auzea, Milă i se făcea, MARIAN, V. 188. I se făcu milă de ea, că se ruga de plîngea pămîntul de plînsul ei. STĂNCESCU, B. 189, cf. 246. Uncheașul, plin de milă pentru copii, răspunse. ȘEZ. I, 161. Cum m-o văzut, Milă i s-o făcut. MAT FOLK. 1540, cf. ALR I 1 559, ALR II 3458. Milă mi-i de tine, dar de mine mi se rupe inima, sau milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. PAMFILE, j. III, 91, cf. ZANNE, P. III, 179. (Rar ia pl.) Au rămas numai bătrînii să-și numere zilele. Te apucă milele, Lacrimile și mînia. ARGHEZI, C. O. 191. ◊ (În invocații, în legătură cu verbele „a-i fi”, „a avea” sau, rar, „a-i face”, la imperativ) Fie-ți milă de mine, Doamne! N. TEST. (1648), 20^r/34. Să n-aibi milă ! ODOBESCU, S. I, 63. Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani. CREANGĂ, P. 100. Fată frumoasă și harnică, fie-ți milă de mine și mă grijește. id. ib. 286. Fie-ți milă, femeie, de acești copii. ȘEZ. I, 259. Doamne, fă-ți milă de acești mititei nevinovați, ib. ◊ L o c. a d j. și a d v. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. Fără de milă să se junghe cu cuțitul. CORESI, EV. 33. Giudecată fără milă va fi. N. TEST. (1648), 177^v/6. Și-i voi călca-n țărnî. . . fără milă. DOSOFTEI, PS. 55/6. Un om. . . crud și fără milă. DRĂGHICI, R. 66/8. Sînt de toți ai mei uitată Și de rude fără milă în pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Și cine știe dacă n-ai fost odată zînă, Dar zeii – fără milă – te-au alungat. DENSUSIANU, L. A. 105. Exploatînd fără milă oamenii și bogățiile țărilor coloniale, imperialiștii realizează cîștiguri fabuloase. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 54. ◊ L o c. a d v. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei. COȘBUC, B. 154. Au venit la dînsa o mulțime de vulturi, numai de mila ei. SBIERA, P. 212. (în context figurat) Doru-mi plînge și suspină Și frunzele cad de milă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ L o c. c o n j. De milă să nu. . . = cu grijă ca nu cumva să . . . Nu cuteza să calce . . . pe velințele cele de mare preț. . . de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU., L. 38. ◊ E x p r. De silă, de milă sau de milă, de silă = fiind obligat sau nevoit să. . .; de voie, de nevoie, vrînd-nevrînd. De silă, de milă fu nevoit a mai aștepta. ISPIRESCU, L. 82. Fără milă de păcat = a) fără scrupul, lipsit de conștiință. Fără milă de păcat, M-ai iubit și m-ai lăsat. MAT. FOLK. 1337; fără teama de a greși. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megiași. ispirescu, ap. tdrg. (A îi) vrednic de milă = (a fi) demn de compătimire; (a se afla) într-o stare jalnică. Cf. costinescu, ddrf. Mai mare mila = a) se spune cînd cineva se află într-o stare jalnică, demnă de compătimit;(cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). Plângea mai mare mila. coșbuc, b. 121. A-i plînge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău (pentru suferința cuiva), a suferi foarte mult (de situația grea în care se afíă cineva), a compătimi (pe cineva); O ia la bătaie, de-ți venea să-i plîngi de milă! creangă, P. 69. Moartea atunci, neavînd încotro, se băgă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. id. ib. 312. Am să te bat, pînă ți-om plînge de milă. PAMFILE, J. III, 91. cf, com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ Părere de rău, regret. Vede puica adormită, S-o deștepte-i vine milă. ALECSANDRI, P. P. 51. Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Complementul indică un obiect) Dorință de a cruța, teamă de a nu strica. Cine nu cruță paraua, nici de galbeni nu i-e milă, se zice despre omul risipitor. Cf. PANN, ap. DDRF. Î-i milă ca țiganului de pilă, se spune despre cel care nu cruță pe nimeni. Cf. ȘEZ. IX, 148, PAMFILE, J. III, 91, ZANNE, P. I, 613. 2. (Popular) Stare tristă, jalnică, vrednică de plîns a cuiva. Înduioșat de mila bietelor paseri. CREANGĂ, P. 246. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, L. 40. (F i g.) Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii. DEMETRESCU, O. 38. ♦ Tristețe, jale, durere. Ochii tăi sînt plini de milă. EMINESCU, O. I, 210. ◊ F i g. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. SADOVEANU, N. F. 63. ◊ L o c. a d v. Cu milă = jalnic, dureros. Sună petricica-n gîrlă, Puica mea plînge cu milă. TEODORESCU, P. P. 325. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară, Ș-așa trage de cu milă, Că moare-n țeară străină. JARNIK-BÎRSEANU, D. 319. 3. Bunăvoință, bunătate, blîndețe, înțelegere, îngăduință, Îndurare, cruțare; (învechit și popular) milostenie (I 1). V. d r a g o s t e, i u b i r e. Pașteți. , . turmă lu D[um]n[e]dz[e]u, cercetîndu-o nu cu nevoie. . . ce cu milă (b u c u r o ș i N. TEST. 1648, c u b u n ă v o i e BIBLIA 1688). COD. VOR. 162/25. Cu blînd și cu milă caută Dumnezeu spr-însul. CORESI, EV. 33. Adeverindu-le turcii milă dacă se vor închina. NECULCE, 44, cf. ANON. CAR. Multă milă. . . au răvărsat-o dumnealui asupra mea (a. 1704). URICARIUL, XI, 269. Pe vodă, pe feciorul lui, și pe 5 boieri i-au dus la sultanul, carele cu milă i-au primit. ȘINCAI, HR. III, 209/5. Ah! cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă. CONACHI, P. 80, cf. 81, 276. A mai fost și mila părințească la mijloc. CREANGĂ, P. 286. O zînă-naltă, subțirică și drăgălașe. . . , uitîndu-se cu milă la dînsul, zise: – Bine ai venit, Făt-Frumos ! ISPIRESCU, L. 7, cf. 15. A trebuit să ne plecăm la mila lui, – și el ne-a chemat la dreptate domnească. SADOVEANU, O. V, 623, cf. IV, .250, X, 216. Nici o milă față de chiaburi I strigă moale Vasile, și se așeză pe scaun. V. ROM. mai 1953, 123, Mila de la străin E ca umbra de la spin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 179, cf. 320. Mila de la părinți Anevoie-o s-o mai uiți. TEODORESCU, P. P. 270, cf. ȘEZ. I, 79, ZANNE, P. IX, 239. ◊ E x p r. A da cu milă (în cineva) = a lovi pe cineva în așa fel încît să nu-l doară prea tare. A (nu) avea milă (undeva) = a (nu) găsi bunăvoință, înțelegere (din partea cuiva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăirea. . . Străinu-s ca puiu de cuc,. Milă n-am unde mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (Învechit și popular) care acordă sprijin, sprijinitor, ocrotitor. Că Dumnedzâu sprejenitoriul mieu ești tu, D[u]mn[e]dzeu mieu și mila mea. PSALT. HUR. 49^v/19. Traiul între ai ei era din cale afară de greu, dar nu avea ce să facă și primi cum putu mila tuturor. CAMIL PETRESCU, O. II, 100. Cobori, Doamne, pe pămînt De vezi moartea ce-a făcut. . . Și-a venit pîn-la fereastră Și ne-a luat mila noastră. MARIAN, Î. 120. Scoală, tată, mila noastră, Mila noastră, grija noastră, id. ib. 509. ◊ (Învechit, construit cu prep. „în” sau „supt”) Și l-au luat iară în dragoste și în milă și l-au pus iar sfetnic. NECULCE, L. 28. Iar copiii lui au rămas suptu mila împărătească, aflîndu-să în slujbe împărătești, id. ib. 296. ◊ E x p r. (Învechit) A avea milă de . . . = a avea parte de . . . , v. p a r t e. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul, s-aibă Milă de izbîndă la vreame de treabă. DOSOFTEI, PS. 56/12. 4. (În concepțiile religioase) Bunăvoință (și ajutor) pe care Dumnezeu le acordă omului; har dumnezeiesc, grație divină, (învechit) milosîrdie (2), miloste, milostivnicie (2), (învechit, rar) milostivie, milosîrdenie, (învechit și popular) milostenie (I 2), (rar) milostivenie, (neobișnuit) milostivitate. Mîntuiaște-me dereptu mila ta. PSALT. 7. Audzi-me, Doamne, că dulce e meserearea (m i l a H, d, m i l o s t e a c, C²) ta. ib. 133. Mila Domnului nostru (cca 1569-1575). GCR I, 12/22. Ispoveduiți-vă Domnului, că e bun, că pînă în veac mila lui (a. 1579-1580). id. ib. 28/12. Dumnezeu . . . are amu mila lui izvor nesfîrșit, și milosîrdiia fără fund. CORESI, EV. 386, cf. 20. Cetitorilor, într-această sf[i]ntă carte milă, pace și sănătate de la Tatăl. N. TEST. (1648), ap. GCR I, 125/18. Carii îmblă după minciuni deșiarte de mila ta să părăsesc (a, 1651). GCR I, 156/17. La boala mea-m trimite mila sa cea multă. DOSOFTEI, PS. 23/20. Nu-ți uita mișeii de la a ta milă. id. ib. 34/5, cf. 35/3. Darul ce mi s-au dat den mila lui D[u]mn[e]dzeu. BIBLIA (1688), [prefață] 4/38. Dumnedzeu . . . îi va cerceta cu mila sa. NECULCE, L. 225. Dară Dumnedzeu cum s-a-ndura cu mila sa, va faci. id. ib. 340. Tu ești D[u]mnezăul milii și al îndurărilor și al iubirii de oameni (a. 1 702). GCR I, 346/9. Nu așteptam altă din mila cerească Decît a muri. ALECSANDRI, P. I, 41. Domnește cu pace cît mila Domnului va voi. ISPIRESCU, L. 30. ◊ E x p r. Unde (sau pe ce) pune (el) mîna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate bine, care are succes în tot ce întreprinde. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. CREANGĂ, P. 37, cf. ISPIRESCU, L. 209, ȘEZ. II, 75. A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia soartei, a nu se mai interesa (de cineva), a lăsa în plata Domnului. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca niște miei, și-și cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului. ISPIRESCU, U. 57. (Familiar) Dumnezeu cu mila ! = (exclamație care exprimă resemnarea în fața unei situații grele) fie ce-o fi (mi-e indiferent) !, cum o da Dumnezeu ! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului ! Mila Domnului! unde mănâncă doi, mai poate mânca și un al treilea. CREANGĂ, A. 143. Căci mila Domnului, „lac de-ar fi, broaște sînt destule”. id. p. 186. Mila Domnului, ne aflăm bine. TEODORESCU, P. P. 172, cf. ZANNE, P. VI, 552. Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu (sau Domnului), formulă de introducere la scrierile vechi, acte administrative, scrisori etc. Cu mila lui Dumnezeu și cu ajutoriul fiiului. . . Eu Tordaș Mihaiu ales piscopul românilor în Ardeal. . . PALIA (1581), ap. GCR I, 37/11. Gkenadie cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop și mitropolit a toată țara Ardealului (a. 1640). GCR I, 88/1. Eu Grigorie Ureachi care den mila lui Dumnezâu și al domnului meu am fost vornic mare. URECHE, ap. GCR I, 68/24. Din mila Domnului, mă aflu în toată întregimea sănătâței. FILIMON, O. I, 101, cf. pontbriant, d. 4 (Prin Olt., în e x p r. ) O milă de ploaie, se zice despre o ploaie căzută la timp. Peste noapte a slobozit Dumnezeu o milă de ploaie. CIAUȘANU, R. SCUT. 12, cf. id. V. 179. 5. (Învechit și regional) Umilință, smerenie, evlavie. Cu multă înfrângere și cu milă grăiia. CORESI, EV. 17. Toată firea omenească fi-va goală, și cu milă va sta înaintea județului, id. ib. Rosti o rugăciune plină de milă la icoane. ȘEZ. I, 61. 6. C o m p u s: (Bot.) mila-domnului = veninariță (Gratiola officinalis). Cf. BRANDZA, FL. 349, GRECESCU, FL. 434, BIANU, D. S. II. 1. (Învechit și popular, la pl., sau la sg. cu sens colectiv; adesea în legătură cu verbe ca „a da”, „a face”, „a cere”, „a primi”) Ajutor care se dă cuiva, binefacere care se face cuiva; (concretizat) ceea ce se dă cuiva drept ajutor; pomană, (învechit) miluire, (învechit și popular) milostenie (II 1); p. ext. ajutor (bănesc), binefacere. Nu fac milă deaproapelui său. VARLAAM, C. 308. Și era drag a face milă la săraci. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/19. Se cade să ieie dascălii plata lor, și ucenicii milele lor (a. 1775). URICARIUL, I, 77. Trimite noao milele tale ceale bogate. MINEIUL (1 776), 155^v1/18. Lei 1200. . . să se dea mile cum în jos să arată (a. 1805). URICARIUL, XI, 330. Să primiți din vistieria domniei mele. . . cîte 20 pungi de bani milă domnească. DIONISIE, ap. TDRG. Milele sau penziile săracilor sînt o simțitoare sumă pentru finanțul Engliterii. AR (1829), 63²/41. Ca dintr-un izvor nesfîrșit milele curgînd (cca 1770). ARHIVA R. I, 67/10. Dacă Lumînărică ar fi strîns toți banii cîți a împărțit mile. . . ar fi fost bogat. NEGRUZZI, S. I, 253. Și-am fost la babe și la vraci Și-am dat și milă la săraci. COȘBUC, P. I, 240. Voi merge, pașă, să cerșesc, Dar mila voastră, n-o primesc. id. ib. 114. În 1756, episcopul Petru Aron permitea să se adune mile. IORGA, L. II, 158. Bătrîna, nemaiavînd încătrău pentru cele d-ale traiului, își trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, P. 42, cf. ALR I 1559/278, ALR II 3 206/334. ◊ E x p r. A cere milă = a cerși. Vezi pe acești eroi fără mînă întinzînd pe ceialaltă să ceară milă de la aceia pe cari au apărat. MARCOVICI, C. 22/16. Măi sărace, sărăcilă, De cînd îmbli cerând milă, Văzut-ai în calea ta Vreun cal bun ca Vînăta? ALECSANDRI, P. P. 130. Și s-a pus Mărcuț în sită, Să ceară mereu la milă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 486, cf. POLIZU. (Învechit) A(-și) face milă (de... sau cu. . . ) = a ajuta (pe cineva) din punct de vedere material, a-i da o pomană. Derepce nu pomenise facă milă. PSALT. 236. Îi mulțămiră că făcu cu dînșii milă. MINEIUL (1776), 143^v2/ll. A făcut milă cu dînsul. MARCOVICI, D. 478/4, cf. ALR II 3458/386. ♦ (În trecut) Casa milei (sau milelor) v. c a s ă. Cutia milelor v. c u t i e. ♦ Contribuție la un fond de ajutorare. Merg oamenii la besearecâ să ducă acolo milă de în carele fac milostenie popilor. CORESI, ap. GCR 1, 25/19, cf. ALR II 3 206, 3 522. 2. (Învechit) Danie sau privilegiu acordat unei persoane sau unei instituții bisericești, mai ales unei mănăstiri. Și milui împăratul mănăstirea cu milă mare. FL. D. (1 680), 43^r/3. Făcut-au milă și întâritură la patriarhia Alecsandriei, de au închinat mănăstirea Hangul. NECULCE, L. 387. Sfînta mănăstire Hurezi din sud Vîlcea are mile dă ia vinâriciu în toți ani dintr-acest județ (a. 1770). IORGA, S. D. XIV, 92, cf. BOGDAN, C. M. 72. Mănăstirilor nu numai că le-au oprit mila vinericiului, ci încă au apucat pe mănăstiri de au plătit și vinericiu pe vinurile din viele mănăstirilor. DIONISIE, C. 192. Să aibă în orașul Craiovii milă dă dooă pivnițe și dooă scaune de carne (a. 1819). DOC. EC. 202. Lîngă care acest priveleghiu al fabricii, are acest metoh. . . și milă de vinărici (a. 1825). ib. 346. S-au dat la biserica sfîntului Ilie de la Hanul Colții, mila ce după vremi o are de la cumpărătorii vămilor (a. 1846). ib. 911, cf. 908. Și ceilalți toți... aveți să vă bucurați de mila domniei. SADOVEANU, O. V, 503. – Pl.: (rar, mai ales la II) mile. – Din v. sl. милъ.

BUNĂ, bune, s. f. Bunică. ◊ Expr. De cînd a fost buna fată = de demult; de cînd era bunica fată (mare). Să vii, bade, și la mine, Ca să-mi fac milă de tine Cu-o cojiță de mălai... Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260.

MILĂ¹, mile, s. f. (Rar la pl.) 1. Sentiment de compătimire pe care îl deșteaptă suferința sau nenorocirea cuiva. V. îndurare. Tu care nu cunoști pe lume nici mila, nici iubirea, dispari. ALECSANDRI, T. I 437. Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila. RUSSO, O. 27. Fugit-am, mîndro, de tine, De trei luni și de trei zile, Să găsesc pace și mile, Că tu rău m-ai fărmecat. ALECSANDRI, P. P. 306. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = (în mod) nemilos, crud. Sînt de toți ai mei uitată Și de rude fără milă în pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I 15. Fără milă m-aș junghea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 54. ◊ Loc. adv. Cu milă = cu compătimire, compătimitor. Costea gîndi cu milă: «Nu are curaj să discute». C. PETRESCU, C. V. 94. Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge. El se uită cu milă la ea. EMINESCU, N. 13. ◊ Loc. conj. De milă să nu...= de teamă ca nu cumva să... Nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Expr. (Popular) Fără milă de păcat = fără teamă de a greși. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megieși. ISPIRESCU, la TDRG. De milă = din compătimire. Începu a se boci, de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (Fig.) Și frunzele cad de milă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 184. De mila cuiva = din compătimire față de cineva; de jalea cuiva. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, și sta-ngrozit. COȘBUC, P. I 150. Au venit la dînsa o mulțime de vulturi, numai de mila ei și au întrebat-o de ce tînguiește. SBIERA, P. 212. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrînd, nevrînd; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an. ISPIRESCU, L. 82. A-i fi milă de cineva = a fi cuprins de compătimire, a compătimi pe cineva. Mi-e milă de mama și nu pot să-i spun nici un cuvînt. SAHIA, N. 51. Fie-ți milă de două suflete nevinovate. CREANGĂ, P. 100. D-tale ți-e milă de mine. NEGRUZZI, S. I 52. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima, se spune în glumă pentru a arăta că fiecare ține mai mult la el decît la altul. A i se face milă de... = a fi cuprins de compătimire. Mi s-a făcut milă de el și mi-am schimbat vorba. GALACTION, O. I 88. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă a strigat și sfînta Duminecă o dată din răsputeri și îndată i s-au adunat toate vietățile. CREANGĂ, P. 92. A avea milă de... = a cruța pe cineva, a manifesta grijă față de. Nu avea milă de om nici cît de un cîne. CREANGĂ, P. 247. A simți sau a prinde milă (față de cineva sau pentru cineva) = a se simți înduioșat de suferința cuiva. [Omul] simte milă și pe alții miluiește. CONACHI, P. 288. A-i face cuiva milă sau a provoca mila cuiva = a trezi în cineva sentimentul milei, a-l înduioșa. (Ți-e) mai mare mila = se zice despre cineva care se află într-o stare demnă de compătimit. Gemea copila. Și-apoi plîngea, mai mare mila. COȘBUC, P. I 125. ◊ (Cu privire la o ființă sau la un obiect) Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. Cine nu cruță paraua, nici de galbeni nu-i e milă. se zice despre omul risipitor. 2. (Concretizat) Pomană, milostenie, binefacere. Bătrîna... își trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, P. 42. Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești, CREANGĂ, P. 268. Dacă Lumînărică ar fi strîns toți banii cîți a împărțit mile... ar fi fost bogat. NEGRUZZI, S. I 253. ◊ Expr. A cere milă = a cerși. Îi învăță baba să-și ia pălăriile din cap... cînd va cere ea milă. RETEGANUL, P. II 38. Și s-a pus Mărcuț în silă Să ceară mereu la milă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. (Popular) A-și face milă (de cineva) = a da (cuiva) pomană, a ajuta, a face milostenie. Să vii, bade, și la mine, Ca să-mi fac milă de tine Cu-o cojiță de mălai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. 3. Stare jalnică, vrednică de plîns, în care se află cineva; mizerie. V. nenorocire. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, ISPIRESCU, L. 40. Harap-Alb [era] înduioșat de mila bietelor păsări. CREANGĂ, P. 246. ◊ (Poetic) Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii. DEMETRESCU, O. 38. ♦ Tristețe, melancolie, jale. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. Las’ că nici nu-s povești; îs dureri ale vieții mele. SADOVEANU, N. F. 69. ◊ Loc. adv. Cu milă = astfel încît îți provoacă milă (1); cu jale, dureros. Trage-o cătană să moară Ș-așa trage de cu milă, Că moare-n țară străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Puica mea plînge cu milă. TEODORESCU, P. P. 325. ◊ Expr. A-i plînge cuiva de milă = a-i părea foarte rău de suferința cuiva. [Lupul] a găsit iezii singuri, i-a ucis și i-a crămpoțit, de le-am plîns de milă. CREANGĂ, P. 30. 4. Bunăvoință, bunătate, îngăduință, indulgență. V. dragoste, iubire. Pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă – căci la bani și straie se știa că doamna Anastasia e zgîrcită. SADOVEANU, Z. C. 215. Orișiunde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părintească la mijloc! CREANGĂ, P. 286. Că mila de la părinți Anevoi-o s-o mai uiți. TEODORESCU, P. P. 270. ◊ Expr. (Popular) A nu avea sau a nu afla milă (undeva) = a nu găsi bunăvoință (undeva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăierea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care dumnezeu îl acordă omului; grație, îndurare divină. Peste cîte multe ți-a dat mila cea bogată, Nimic n-ai. CONACHI, P. 264. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mîna, pune și dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. Pe ce punea mîna, punea și dumnezeu mila. ISPIRESCU, L. 209. (Formulă întrebuințată mai ales în limbajul bisericesc) Dumnezeu (sau domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = dumnezeu să se îndure (de cineva). Dumnezeu cu mila = (apoi) ce-o da dumnezeu. (Mai ales formula cu care încep actele emanate de la domnii țărilor romînești) Prin (cu sau din) mila lui dumnezeu = de la dumnezeu. Mila domnului! = slavă domnului! v. slavă. Mîncarea cam pe sponci, dar apa, mila domnului. CREANGĂ, A. 197. Mila domnului, ne aflăm bine. TEODORESCU, P. P. 172.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.

PRĂPĂDI, prăpădesc, vb. IV. 1. Tranz. A nimici, a distruge (intenționat, cu rea-voință). Leșii, stăpîne,. au prăpădit și au ars tot. SADOVEANU, O. I 263. A venit... un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii peste ele și ce cîștigasem ieri, tot îmi prăpădi azi. RETEGANUL, P. II 20. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit să stau la-nvoială cu ea. EMINESCU, N. 7. ◊ Absol. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată. EMINESCU, O. I 148. ◊ Refl. Se prăpădiră toate corturile lor. ISPIRESCU, M. V. 25. 2. Tranz. (Mai ales în Mold., Transilv.) A pierde (1), a risipi. Cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol. REBREANU, I. 62. Prăpădi și el cît ai bate în palme tot ce cîștigase și moștenirea de la tată-său pe deasupra. NEGRUZZI, S. I 81. Frățioare, ce ești scîrbit? Ori boii i-ai prăpădit? ȘEZ. I 45. ◊ Fig. Au apucat-o la fugă de-și prăpădea călcîiele. SBIERA, P. 241. ◊ (Cu privire la abstracte) Cu pasul m-au rătăcit, Cu glasul m-au amețit; Liniștea mi-am prăpădit! ALECSANDRI, P. P. 270. ◊ (Popular) De pe la înțercători am prăpădit drumul. CREANGĂ, A. 30. ♦ A irosi. Eu n-am vreme de prăpădit; am grabă să mă duc la treburile mele. SADOVEANU, O. E. 213. Crezi că mie nu mi-e milă să te văd umblînd mereu, Prăpădindu-ți tinerețea în războiul ăsta greu? EFTIMIU, Î. 97. Cu voi îmi prăpădesc tinerețea și sănătatea! REBREANU, R. I 198. 3. Tranz. (Cu privire la ființe) A face să-și piardă viața, a ucide, a omorî. Dacă nu era un cioban mai bătrîn și mai milos care să-l scape, îl prăpădeau haitele ciobănești. GALACTION, O. I 87. Zîna, spăimîntată, zise lui Făt-Frumos: fă-te ce te-iface, că te prăpădește zmeul! CREANGĂ, O. A. 278. Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 56. ◊ Fig. Cîțiva pași mai erau de făcut, dar nu mai avea putere Teama că Sandu se preface îl prăpădea. MIRONESCU, S. A. 73. Gîndește, mîndro, gîndește, Că dorul mă prăpădește. HODOȘ, P. P. 82. 4. Refl. A-și pierde viața, a muri. Tata și mama au murit în sărăcie și pedeapsă; s-au prăpădit în brațele mele. SADOVEANU, P. M. 145. Ideea că-i tînără și se prăpădește fără vreme, îi rupea mima. VLAHUȚĂ, N. 152. Împărate, împărate! Lasă-te, nu te mai bate; De cînd focul ai pornit Mulți vornici s-au prăpădit. ALECSANDRI, P. P. 296. ◊ (Prin exagerare) Cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. ◊ Expr. A se prăpădi de rîs (de plîns, de rușine etc.) = a rîde (a plînge etc.) foarte tare. O să se prăpădească lumea de rîs. CAMIL PETRESCU, O. II 13. Să se prăpădească băiatul de rușine cînd văzu că pe dînsul îl cheamă! Se făcu roșu ca sfecla, se zăpăci. ISPIRESCU, L. 387. Să-l vezi ce caraghios e. cu țigara-n gură, să te prăpădești de rîs. CARAGIALE, O. II 166. A se prăpădi după cineva (sau ceva) = a iubi pe cineva sau a-i plăcea ceva foarte mult. Nu se prăpădea de loc după comorile lin. REBREANU, R. I 54. De cînd era mititel se prăpădea după gravuri. VLAHUȚĂ, O. A. 446. A prăpădi pe cineva (sau, refl. reciproc, a se prăpădi) din ochi = a iubi pe cineva (sau a se iubi unul cu altul) nespus de mult; a (se) pierde din ochi. Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. CREANGĂ, O. A. 263. Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. A se prăpădi de dorul... = a dori foarte mult. A se prăpădi cu firea v. fire. 5. Refl. (Rar) A dispărea. Cîteodată, un iepure roșcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pilcuri de strujeni uscați care pîrîiau, și dintr-o dată se prăpădea sub vălul de ceață. SADOVEANU, O. I 361.

SĂRĂCILĂ s. m. (Popular) Epitet dat unui om sărac. Măi sărace, sărăcilă! Face-mi-aș de tine milă. ALECSANDRI, P. P. 41.

voi¹ pron.pers. 2 pl. A (înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul sau al grupului, al categoriei de oameni în care este inclusă persoana căreia i se adresează vorbitorul) I (la nom.; îndeplinește funcția de sub., marcînd adesea insistența asupra sub.; așezat înaintea pred.) Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! (EMIN.). ◊ (urmat de vocat. cu rol de întărire sau de precizare, de apoz. sau de prop.atr.) Voi, care sînteți o coloană de cultură în Orient..., veți introduce pe cît se poate mai degrabă formele cele nouă ale civilizațiunii (MAIOR.). Voi, femeilor, ați nenorocit mulțime de scriitori (BACOV.). ◊ (accentuat prin reluare) Pentru Roma acest soldat mișel Din piept știu să-și verse prin taberi caldul sînge. Dar voi, voi ce dați Romei? (CAR.). ◊ (în corelație cu alte pron.pers. sau cu subst., indică paralelismul sau opoziția) Voi poate nu știați prea bine toate astea, dar eu, care am trăit lîngă el, mai știu și altele (PRED.). II (la dat.) 1 (îndeplinește funcția de compl. indir.) a) (înv., pop.; în forma acc. „vouă”; așezat după pred.) Ei, vedeți, zise iarăși cel mare, dacă mă potrivesc eu vouă? (CR.). ◊ (urmat de vocat. cu rol de întărire sau de precizare, de apoz.) Poruncim voao, preoților și diaconilor (ANTIM). b) (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. pred.) Vă urez și fericire, Trai plăcut și-ndelungat (ALEX.). V-am trimis două telegrame, una d-tale și alta lui Davila (CAR.) ◊ (în forma neacc. „-vă”; așezat după vb.pred.) Fie-vă milă și iertați-mă! (SADOV.). ◊ (intercalat între elementele unor forme compuse inversate ale vb. pred.) Eu fără de preț datu-v-am atîta bunătate (COR.). c) (în forma neacc. „vi”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic. prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb. pred.) Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atîta sfruntare (REBR.). d) (forma acc. „vouă” este urmată de una dintre formele neacc. „vă”, „v-” care reia compl. indir. exprimat prin forma acc.) Vouă vă arde de nebunii și de blestemății (REBR.). e) (forma neacc. „vă” sau „v-” este urmată de cea acc. „vouă” și anticipează compl. indir. exprimat prin forma acc.; forma neacc. este așezată înaintea vb. pred.) Vă dau vouă aceste trei tamazlîcuri (SADOV.). III (la ac.) 1 a) (îndeplinește funcția de compl. dr.) Vestea adusă v-a supărat pe voi; b) (informele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. care îndeplinește, singur sau împreună cu alte părți de vorbire, funcția de pred.) Bine v-am găsit (EMIN.). Nu vă mai pot suferi (CR.). ◊ (informa neacc. „-vă”; așezat după vb.pred.) Nu uitați, rogu-vă, după cîștigarea primei lupte, a bea un pahar, cu toată inima (CAR.). c) (forma acc., precedată de prep. „pe”, este urmată de una dintre formele neacc. „vă” sau „v-” care reia compl. direct exprimat prin forma acc.) Pe voi vă trimit la cărat piatră (VOIC.). 2 (în formă acc.; precedat de diverse prep. sau adv., îndeplinește funcția de atr., de compl. indir., de circ. de mod, de loc etc.) În cămara din fund... să nu intrați, că nu va fi bine de voi (ISP.). Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simțămînt, ci o rațiune (EMIN.). La voi e cu putință tot ce la oameni pare Neputincios și greu (BOL.). ◊ Loc.adv. (Pe) la voi = a) în casa voastră; în gospodăria voastră; în familia voastră. Trec azi pe la voi (CA. PETR.). Δ (precizat prin „în casă”, „acasă”) Îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pîine cu vin să mănînc și eu (STANCU); b) în satul sau în orașul vostru; în părțile voastre. Nu știu cum o fi pe la voi; dar aici, dacă ține tot așa, apoi, peste vreo săptămînă, fără grijă, puteți veni cu copiii (CAR.). IV (la vocat.; adesea urmat de alte vocat. sau de determ. atr.) A mai venit de-atuncea să v-asculte, Voi, plopi adînci, cu voci și șoapte multe? (ARGH.). B (la dat. și la ac.; în formele neacc. „vă”, „v-” sau „vi-”, cu val. de pron.refl.) 1 (însoțește un vb. refl.) a) (la dat.; în formele neacc. „vă”, „v-”; așezat înaintea vb.) Cum v-ați putut închipui așa ceva? (VOIC.). Vă închipuiți cîte abuzuri se făceau în favoarea intereselor familiale (CĂL.). b) (la ac.; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă (EMIN.). ◊ (după vb. la imper. sau la ger.) Cărăbăniți-vă de la mine și mă lăsați în pace! (CR.). C (la dat.; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”, „vi-”, are val. de adj.pos.) I (indică posesiunea; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v”; așezat înaintea vb.) Sub luna plină Vă strălucesc armurile ca noi (ISANOS). ◊ (după vb. la imper.) Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte (EMIN.). II (indică apartenența) 1 (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stîpînești (CR.). 2 (în forma neacc. „vi”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb.) Inima nu vi se frînge? (BOL.). III (indică dependența) 1 (în formele neacc. „vă” sau, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Ce vă fac copiii? (SADOV.). 2 (în forma neacc. „vi-”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția femininului „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez.,pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb.) Ce templu e acesta În care chiar copiii vi-i duceți jertfă? (CAR.). IV (cu val. sub.; cu val. de adj.pos.; în formele neacc. „vă-”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) În noaptea asta v-ați scris moartea... vorbi el cu voce joasă (SADOV.). ◊ (așezat după vb.; vb. este la imper. sau, înv., la viitorul I al indic.) Spuneți-vă părerea sinceră (CAR.). D (folosit ca pron. de politețe) 1 (la dat.; îndeplinește funcția de compl. indir.) a) (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. determ.) Dle președinte, vă sînt recunoscător de bunăvoință cu care mă conduceți în această dezbatere, foarte grea pentru mine (MAIOR.). b) (în forma neacc. „vi-”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb. determ.) Dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeți d-voastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule? (HOG.). 2 (la ac.; îndeplinește funcția de compl.dr.) V-am rugat să-mi dați cuvîntul, dle președinte (MAIOR.). 3 (înv.; la ac.; în formă acc.; precedat de diverse prep. sau adv., îndeplinește funcția de atr., de compl.indir., de compl. de mod, de loc etc.) Despre voi era vorba, magnifice (E. BAR.). 4 (la ac.; în formele neacc. „vă” sau, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Cu cît m-am gîndit mai mult la felul în care v-ați purtat cu mine, cu atît mai din adînc a venit răscolirea (CA. PETR.). E (cu val. de dat. etic) Acuși vi-o spun. • dat. vouă, (înv.) voaoă, vă, v-, vi-; acuz. (pe) voi, vă. /lat. vōs.

vrăjmaș, -ă s.m., s.f, adj. I 1 s.m., s.f. Persoană care manifestă împotrivire, ostilitate, ură, dușmănie, adversitate etc. față de cineva sau de ceva; dușman; inamic. Vrăjmaș de veci de te-aș avea, Tu n-ai putea S-acrești mai rău viața mea! (COȘB.). ◊ fig. Conștiința exagerată este un vrăjmaș al speței și o pricină de durere (CĂL.). 2 s.m., s.f. Persoană, stat etc. care se află în stare de război cu cineva; dușman, inamic. Basarab încheie pacea cum vrăjmașii lui o cer (ALEX.) 3 s.m. art. (înv., pop.) Dracul, diavolul. Vii să cerci iadul, să legi pre vrăjmașul, Să-i culegi dobînda și să-i strici sălașul (DOS.). II adj. 1 (despre oameni, state etc.) Care manifestă o atitudine ostilă, dușmănoasă, de ură, de adversitate etc. față de cineva sau de ceva; care este inamic (cuiva). Ucizi o miede oameni plătit de o putere vrăjmașă (CĂL.). ◊ fig. Fierbea sub brazdă seva și se urca durută în țevile tulpinii vrăjmașă de cucută (LAB.). 2 (despre oameni, state etc.) Care se află în stare de război cu cineva. El prin aceasta să desfată, Ca ș-un tiran după bătaie Cînd vede oastea vrăjmașă junghiată (BUD.). 3 (înv., pop.; despre oameni) Care este rău, crud, cîinos, hain, fară milă; care vrea răul cuiva. Face-mi-aș de tine milă De n-ai fi tu om pizmaș Și la inimă vrăjmaș (ALECS.). 4 (despre condiții, împrejurări, locuri, vreme etc.) Care este primejdios, potrivnic. Era o sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vînt vrăjmaș (CAR.). 5 Care este strașnic, cumplit, grozav. Durerea în falcă o cuprinsese din nou și mai vrăjmașă ca înainte (REBR.). ◊ (adv.) Tata îl izbea vrăjmaș cu palma peste gură (VLAH.). • pl. -i, -e. și vrășmaș, -ă s.m., s.f., adj. /cf. vrajbă.

Calul troian – În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărît – așa cum ne povestește Homer – să cucerească cetatea printr-un vicleșug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaș cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunși cinci sute de soldați; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraș. În puterea nopții, ostașii greci au ieșit din ascunzătoare, au deschis poarta cetății și astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă devenită celebră de-a lungul veacurilor și cunoscută sub denumirea de „calul troian”. Această expresie caracterizează pe acela care folosește un șiretlic spre a se furișa în tabăra adversă, indică pe dușmanul travestit în binefăcător. Mihai Beniuc, într-un sonet care poartă chiar titlul Calul troian, folosește comparația pentru timpul ce se strecoară în trupul nostru și ne îmbătrînește: „Am introdus eu singur în cetate, Cu oastea morții-n el, Calul Troian? Așa o fi. Dar, timpule, tu frate, Să știi că fără milă ne vom bate - Voi bate-n bătrînețea-mi ca-n dușman!” MIT.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

GÎNGĂVI, gîngăvesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi ca un gîngav, a fi gîngav. El îi privea rătăcit, gîngăvind. DUMITRIU, N. 214. Iertați-ne, domle prefect!... Fie-vă milă, gîngăviră sute de guri plîngătoare. REBREANU, R. II 241. Cum te cheamă, l-a întrebat un membru – Du... du... du... du... mi... mitru Stîn... stî... stîncă... respunse băietul, gîngăvind. CONTEMPORANUL, III 777. ◊ Tranz. fact. (Rar) Mi se leagă limba cînd te văd... Dragostea mă gîngăvește. ALECSANDRI, T. 903. ♦ A citi cu greutate un text, silabisindu-l (din cauza slabei cunoașteri a cititului). Astfel gîngăvea glasul celui mai vechi dintre baci, deslușind cu caznă slovele ceaslovului. CAMILAR, T. 14. 2. Tranz. (Cu privire la vorbe, texte etc.) A pronunța nedeslușit,a exprima cu greutate din cauza unei emoții); a îngăima. Toți răspunseserăm prost, gîngă- visem lecția. C. PETRESCU, S. 65. Gîngăvi de cîteva ori aceeași vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 316. ◊ Intranz. Mă pomenesc că mi-au furat banii... – Cine era cu tine?... Ei, de! ce să zic!? gîngăvi el. Erau fel de fel. SLAVICI, O. I 372. – Variantă: (rar) gîngăni (SLAVICI, O. I 316) vb. IV.

SLOBOZI, slobod, vb. IV. Tranz. (Învechit și popular) 1. A pune în libertate; a elibera. Atunci zîmbind împăratul, necazul și-a risipit Și, iertînd pe vinovatul, cu daruri l-a slobozit. PANN, P. V. II 14. ♦ A elibera dintr-o strînsoare, dintr-o legătură care imobilizează. Turcilor, păgînilor, Sloboziți-mi mînele Să-mi ridic cosițele. BIBICESCU, P. P. 267. Și cînd vorba-și isprăvea, Ștefan-vodă poruncea Și pe stînga-i slobozea. TEODORESCU, P. P. 524. Fă-ți o milă și cu mine Și-mi dezleagă brațele, Rău mă dor sărmanele. Căpitanul se-mblînzea, Brațele-i le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 58. ◊ Refl. (Despre obiectul care leagă) În timpul de luptat, Rea ispită s-a-ntîmplat. Lui Ghiță, care-i păsa Să-și scape mîndruța sa, Brîul i se slobozea. TEODORESCU, P. P. 632. 2. A permite cuiva să plece, a da voie să se depărteze. Slobozi-mă, maică-n sat, Că de iubit m-am lăsat; Slobozi-mă, maică-n joc, Că zău mă topesc de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ Expr. A nu-l slobozi (pe cineva) inima să... = a nu se îndura să facă un lucru, a se reține de la ceva. I se făcu milă de el, însă n-o slobozi inima să-l dezlege, fiindcă ținea morțiș să se răzbune pe Natalia. STĂNOIU, C. I. 200. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A elibera după terminarea serviciului militar; a lăsa la vatră. Mai-marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. Căpitane, căpitane, Slobozi-mă din cătane Să mai prind plugul de coarne. HODOȘ, P. P. 223. ♦ A scoate dintr-o slujbă: a concedia. Am trimes la Iași pre vătavul meu... ca să-mi aducă niște schimburi; tot prin el slobod din slujbă pre feciorul meu. KOGĂLNICEANU, S. 222. ♦ A permite să intre. Copiii strigară de la fereastră: Aci sîntem tată! Și-i slobozi omul înlăuntru. RETEGANUL, P. I 44. 4. (Cu privire la animale) A lăsa în libertate. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă și-o iau razna prin pădure. GALACTION, O. I 46. 5. A da drumul, a lăsa să cadă. Lungiră copilul adînc... și, înainte de a zvîrli peste el țerna, unul slobozi asupra lui o floare galbenă de păpădie. CAMILAR, N. I 135. Își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos și în urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. ♦ Refl. A coborî, a se lăsa (la pămînt). Cugetînd tot astfel pe drum, au dat de trei stejeri foarte înalți și s-a suit într-unul din ei și a vrut să se sloboadă jos și să-și facă capătul. SBIERA, P. 192. ♦ Refl. (Despre lucruri) A atîrna (în jos, într-o parte). Părul ei castaniu... se slobozea în unde de matase pe albii ei grumazi. NEGRUZZI, S. I 17. Era încins cu un șal roș cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă. id. ib. 16. 6. A descărca (o armă de foc), a arunca (săgeți din arc). Au slobozit puștile în ei. DUMITRIU, N. 50. Merse drept la camera unde el dormea... și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. NEGRUZZI, S. I 21. Turcii îndată ocoliră pre oastea ungurească de toate părțile și sloboziră săgețile ca norul. BĂLCESCU, O. I 49. 7. A emite sunete, strigăte. Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvîrșită nepotrivire cu ființa lui firavă. SADOVEANU, Z. C. 9. Slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma. NEGRUZZI, S. I 79. Ciobanul slobozi chiote lungi și cumplite: Hu – hu! – care alungă fiarele. RUSSO, O. 114. ♦ A răspîndi, a împrăștia. Carnea... slobozea aburi, umplînd odaia cu un miros puternic. V. ROM. iulie 1953, 100. Nu se încape... pară să nu sloboadă focul cel înădușit. CONACHI, P. 51. După ce s-au frecat lemnele cîtva în toată puterea, au început a slobozi puțin fum. DRĂGHICI, R. 69. ◊ Fig. Codrule, frunză rotundă, Slobozi-mi o țîr de umbră, Sub tufe să mă umbresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. – Prez. ind. și: slobozesc (STANCU, D. 158), conj. prez. pers. 3 și: să sloboade (SADOVEANU, F. J. 542, BĂLCESCU, O. I 72), imper. pers. 2 sg. sloboade și slobozi.

pomană f. 1. milostenie făcută în amintirea mortului (două colive, doi colaci, lămâi, mere, smochine și stafide): aleargă ca la pomană; 2. milostenie în genere: a cere de pomană; 3. milă: fă-ți pomană și nu mă arăta ISP. [Vechiu-rom. pomeană, amintire («peri pomeana lui cu sunet», Coresi) = slav. POMĬENŬ, aducere-aminte (bulg. POMANŬ, pomană]). ║ adv. de pomană, gratuit, zadarnic: a munci, a vorbi de pomană.

DĂRUI, dăruiesc, vb. IV. Tranz. (Uneori cu determinări indicînd darul, introduse prin prep. «cu») 1. A face (cuiva) un dar, a da în dar; a cinsti (pe cineva). E bun și blînd [pisoiul] ca și bătrîna aceea care mi l-a dăruit. SADOVEANU, P. M. 239. Cei doi moșnegi... îi puseră numele Pipăruș-Viteazul, și îl dăruiră cu un paloș. RETEGANUL, P. V 74. Colonelul Enghel îmi dărui o pușcă cu două țeve. ODOBESCU, S. III 22. 2. A da, a acorda. Vreau să-ți dăruiesc... un sfat SADOVEANU, D. P. 147. Pe poporul romîn [să ne sprijinim]... pe acest popor căruia îi dăruim libertatea și rodul muncii lui. CAMIL PETRESCU, B. 137. ◊ (În legătură cu viața, anii, zilele de trăit) Dăruiește-mi viață, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești. CREANGĂ, P. 268. Eu să ucid orfanul la sînul meu purtat? L-am dăruit cu zile și vrei să-mi întorc darul? ALECSANDRI, P. III 345. Funiile că-i tăia Și cu viața-l dăruia. TEODORESCU, P. P. 556. 3. (Cu privire la muncă, activitate, viață etc.) A închina, a consacra, a dedica, a hărăzi. V. I. Lenin și-a dăruit întreaga viață cauzei revoluției proletare. ◊ Refl. Se simțea cuprins de un dor de a fi neasemuit de bun, eroic, de a se dărui cauzei socialismului pentru care au trăit și au murit atîția eroi. CĂLUGĂRU, O. P. 437. Ai murit, dăruindu-te tot... dintr-o singură dată. CAMIL PETRESCU, B. 126. 4. A înzestra (pe cineva) cu ceva; a dota. Niciodată n-a dăruit-o viața cu florile roșii ale bucuriei. ISAC, O. 220. – Prez. ind. și: dărui (DEȘLIU, G. 34).

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar (făcut mai ales unui sărac și servind, potrivit concepției creștine, la mîntuirea sufletului); milostenie, binefacere. Am făcut eu destule pomeni, acum nu mai am de unde. GALACTION, O. I 279. Eu vînd moșia, ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora. REBREANU, R. I 268. ◊ (În construcție cu verbul «a da») Are să ne deie amîndouă carboavele de pomană, bietul om! CREANGĂ, O. A. 204. Călătorul spăimîntat, Șoptește rugăciuni sînte, juruind a da pomană, De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană Ș-a scăpa nevătămat. NEGRUZZI, S. II 84. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. Eu sînt om onorabil, trăiesc din munca mea, n-am cerut nimănui niciodată de pomană. SADOVEANU, O. VIII 56. Nu las, că-i dreptul nostru și nu cerem de pomană. REBREANU, R. I 205. Atunci, sfîntul Petre se pune jos, la un capăt de pod, iară dumnezeu la celalalt și încep a cere de pomană. CREANGĂ, O. A. 204. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva, a se îndura de cineva. Mare pomană și-a mai făcut Alecu Baloș cu școala ceea a lui. CREANGĂ, A. 18. Faceți-vă milă și pomană... și primiți-ne să găzduim în astă noapte aici. ȘEZ. I 263. Aoleo! mamă Ileană! Cată-mi vreo buruiană Și cu mine-ți fă pomană. Mergi în cîmp, de-alege-un smoc, Tot de mac și busuioc, Să-mi stingi inima de foc. ALECSANDRI, P. P. 270. (Rar) Nici pomană = nici urmă, nici amintire; nici pomeneală. [Cioara] văzînd că cuibul e gol și puii nicăiri, dă-ncolo, dă-ncoace... despre pui nici pomană! MARIAN, O. II 43. ♦ (Popular) Pomana porcului = masă care se face după tăierea porcului și la care se invită rude și prieteni. ♦ (Familiar) Ocazie binevenită, rară sau neașteptată; chilipir, pleașcă. S-a supărat împăratul, nevoie-mare, și porunci ca paznicii să se puie să prinză pe hoți. Dară aș! unde e pomana aia! ISPIRESCU, L. 72. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după chilipir, după avantaje nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic, după înmormîntare sau după parastas, la care se dăruiesc (mai ales săracilor) diverse obiecte (v. comîndare); (concretizat) ceea ce se dăruiește în amintirea morților. N-am nici cum și nici cu ce să-i fac slujba morților, să-i cumpăr pomenile și să-l pun cu cinste în pămînt. SADOVEANU, O. VIII 250. Nevasta-l băgă-n pămînt și-l cinsti cu toate pomenile și toate rînduielile, cum e sorocul morților. ȘEZ. IX 70. ◊ Expr. A-i da cuiva de pomană = a dărui lucruri în amintirea unui mort cu speranța că astfel i se va mîntui sufletul. Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna mea. CREANGĂ, A. 11. 3. (În expr.) De pomană = a) fără plată, pe degeaba; p. ext. foarte ieftin. Pămînt de pomană nu se află nicăieri. REBREANU, R. II 232. El le răspunde că sînt bune [merele], pentru plată, dar de pomană nu se dau. RETEGANUL, P. IV 70. Toate se vînd cu porția și porțiile-s mici de tot, ca de pomană. ALECSANDRI, T. I 313; b) fără temei, fără rost, fără scop, fără avantaj; zadarnic, nemotivat. Ei, la naiba, ia nu te mai mînia de pomană, cumnate. GALAN, Z. R. 201. Vapoarele care au stat, unele mai stau și azi, la Brăila, de pomană. REBREANU, R. I 47; c) dăruit pentru mîntuirea sufletului sau în amintirea morților. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. Să le fie de pomană lor, neamului lui Eftimie. DUMITRIU, N. 223. – Pl. și: pomene (ȘEZ. VI 159, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470). – Variantă: (regional) pomeană (TEODORESCU, P. P. 168) s. f.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap. – Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul. ▭ Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

MURI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. A înceta să mai trăiască, a nu mai fi în viață; (argotic) a mierli¹. V. d e c e d a, r ă p o s a. E voi ca oamenrii veți muri. PSALT. HUR. 70^r/24. Eu nu numai legatu se fiu, ce și se moriu gata săntu. COD. VOR. 28/19, cf. 138/11. Toți derepții și păcătoșii știu-se cîndu moru ? (începutul sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 420/9, cf. 421/11. Veade înțelepții murindu. PSALT. 93, cf. 94. Cine va creade întru mine, să ară și muri, învie-va. CORESI, EV. 95, cf. 348, 530. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Unde va muri o vită fugind de ostenită, acolea să facă cetate (a. 1620). GCR I, 58/20, cf. 113/28. Nu mi-i voia rea pentru că mori eu. HERODOT (1645), 494. De va intra dobitocul în vie . . . și va cădea în vreo groapă. . . și va muri . . . să nu aibă nice o nevoie cela cu viia. PRAV. 16, cf. 88. Oamenii cei sfinți cînd mor. CHEIA ÎN. 1^r/12. Apostolii . . . poftiia să moară ca niște sâvîrșiți. BIBLIA (1688), [prefață] 6/51. Și mie îmi iaste îndestul, după ce voiu înțăleage aceasta, să și moriu. AETHIOPICA, 69^v/5. I-a murit soția. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Lasă-mă să mori acu, Dacă nu mă iubești tu ! (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. De leșinasă sau cu adevărat murisă, atunce era cu îndoire. DRĂGHICI, R. 138/1, cf. 42/14. Eram hotărît să mori. CONACHI, P. 33, cf. 84, 262. Voi o femeie . . . care . . . să mă iubească și să moară cum a murit Olga. NEGRUZZI, S. I, 55. Martir iubite a libertăței, Tu mori departe de-al tău pămînt ! ALECSANDRI, P. Î, 218, cf. id. T. I, 367. Fluturii mor cu florile, cînd vîntul de toamnă le veștejește. BOLINTINEANU, O. 451, cf. 34. De-oi muri . . . ăl meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I, 133, cf. 141. Baba muri chiar în acea zi. CREANGĂ, P. 16, cf. 222. N-o să mori fără luminile ochilor ! CARAGIALE, O. VI, 28. Dumnezeu să aibă milă de mine ca pă nu mă lase a muri rușinat. ISPIRESCU, L. 14. Sfintelor umbre care-ați trecut, Nu, voi prin moarte nu ați murit, Trăiți în totul ce e văzut. MACEDONSKI, O. I, 20. Tu cu pîinea și cuțitul Mori flâmînd, nepriceput ! COȘBUC, B. 13. De multe ori găinele mor cu droaia. ȘEZ. III, 203, cf. DELAVRANCEA, O. II, 115. Și ai frați mici, – și sînteți mulți . . . Tu ești mai mare, mai deștept, Cînd oi muri, pe tine-i las. IOSIF, PATR. 34. A murit – făcu omul abătut. REBREANU, R. II, 166. Băiatul vioi, tînărul plin de avînt și de vise, prietinul tinereții mele murise ! SADOVEANU, O. VI, 512 [Ofițerul] a și murit pe toamnă. CĂLINESCU, E. 236. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind. BART, S. M. 77. Mor pruncii, flămînzii, pe zi cîte șapte. TULBURE, V. R. 39. Vaca, întinsă între brusturi. . . avea să moară. BOGZA, C. O. 29. Plîngea și mărturisea o dorință pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, Z. I, 31. Iată, se-arată zorile, Zorile pentru cari m-am dus vesel să mor ! DEȘLIU, G. 43. Toată lume-aș milui, Jale-n lume n-ar mai fi, Fată n-ar îmbătrîni, Voinic tînăr n-ar muri ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92, cf. 147, 310. Văzu că cioara murise. RETEGANUL, P. II, 66. M-o strîns de gît de gîndeam că mori. ALR II 3 589/157. (Cu complement intern) A muri moarte de război e tot ce poate fi mai fericit pentru un get. PÂRVAN, G. 155. Tot o moarte are să moară cineva. ZANNE, P. II, 626. ◊ (În proverbe și zicători) Cine a murit an, an s-a îngropat (= întîmplările trecute, lesne se uită). ZANNE, P. I, 4. Parcă i-a murit curca cu ouăle în cuib, se zice despre cineva care este foarte supărat. id. ib. 457. Umbra niciodată moare (= urmările, consecințele faptelor nu se șterg). Cf. id. ib. II, 448. Cine moare și cui îi trage clopotul. id. ib. 636. Decît să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Cf. id. ib. 778. ◊ (Cu determinări arătînd felul morții, cauza, împrejurările etc.) De voie vrea să meargă spre muncă și . . . a muri de moarte ocărîtă. CORESI, EV. 89. Veți muri toți de foame (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 50/4. De va fura și a treia oară, acesta să moară în furci. PRAV. 34, cf. 275. De va muri [soția] . . .dentr-acea boală, piiarde-va bărbatul tot ce va avea despre ocinile muierei. ib. 94. Tăiați cu arme muriră. N. TEST. (1648), 300^v/8. Iaste mai bine să mori de foame, decît să iai pita săracilor (a. 1713). GCR II, 7/34. A murit. . . mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II, 46. Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. Între timp, i-a murit și mama, de boală și inimă rea. V. ROM. august 1954, 128. ◊ (În forma negativă, glumeț sau ironic, arată posibilitatea de a trece situație dificilă, neplăcută) D-apoi vezi d-ta . . . te-ai deprins tot la Ieș . . . Mai șezi pin ținut, că nu-i muri. ALECSANDRI, T. I, 183. ◊ (Prin exagerare, în construcții consecutive sau însoțit de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă un grad maxim de intensitate) Și mai murind oamenii de frică și de așteptarea realelor. N. TEST. (1648), 98^r/32. Sparg încălțămintea lor, Alerg . . . de mor. MUMULEANU, C. 115/6. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161/5. Să moară de ciudă celelalte fete. ALECSANDRI, T. I, 36. Striga . . . că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Ploaia nu mai stătea și păscarii mureau de urît. CONTEMPORANUL, VI₁, 97. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor. REBREANU, I. 112. Fecior sărac, Cum să nu mor de al tău drag ? JARNIK-BÎRSEANU, D. 15. La casa cu două fete Mor pisicile de sete. ZANNE, P. II, 125.* E x p r. A muri de foame = a sărac, a fi sărac lipit pămîntului. I-au rămas ficiorul de murie de foame. NECULCE, L. 59. Nu muream chiar de foame și puteam să și cînt ! DEȘLIU, G. 42. A muri și a învia, se spui a indica intensitatea (maximă a) unei senzații sau a unui sentiment. Împăratul murea și învia de bucurie. ISPIRESCU, L. 2. Iana văzu; muri ș-învie și nemaiputîndu-și stăpîni durerea, alergă în casă. DELAVRANCEA, T. 152. Cărturării muriră și înviară, iar Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului, rîse. id. V. V. 47. A muri să. . . = a fi foarte dornic de face tot posibilul să . . . Tiranul moare să apuce cele străine. MUSTE, LET. III, 66/17. Murea să afle toate despre toți și să clevetească. REBREANU, R. I, 178. A muri după . . . = a ține foarte mult la . . . , a fi gata să-și dea viața pentru . . . Ce pot face, cînd simt că mor după tine ? CONACHI, P. 85. Facem o plimbare, nu-i așa ? Mor după aerul ăsta !AGÎRBICEANU, A. 95. Crezi că mor după Ileana ? EFTIMIU, Î. 99. Dacă n-ai fi atît de prost, aș suferi grozav cînd văd femeile murind după tine. CAMIL PETRESCU, P. 136. Grecul murea după româncă, SADOVEANU, O. I, 169. Toată ziua stă afară Cu mîma la inimioară, După badea ei să moară. HODOȘ P. P. 37, cf. 53. Fete mari și mititele, Moare neica după ele. ANT. LIT. POP. I, 105. Pînă mor = vreme foarte îndelungată; întreaga viață (de acum înainte). Da blidu-i de cositor, Nu se sparge, pînă mor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167. Să mor !, se spune pentru a întări o afirmație. Să mor dacă-nțeleg ceva. CARAGIALE, O. II, 265. Nu i-ar muri mulți înainte !, se spune (glumeț) la adresa unei persoane pe care o urăști, căreia îi dorești moartea. Baba mea e o sterpătură . . . Nu i-ar muri mulți înainte ! CREANGĂ, P. 118. A muri mortăciune = (despre animale crescute de om pentru a-i servi ca hrană) a muri netăiat, neînjunghiat (devenind hoit). Dacă o oaie „moari mortăciuni”, sau este mîncată de lupi, trebuie să fie justificată cu pielea. STOIAN, PĂST. 64. Nici (nu) trăiește, nici nu moare = se spune despre cei ce zac bolnavi vreme îndelungată. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 89. (Regional) Trăind și nemurind = dacă om trăi. Trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo ! CREANGĂ, P. 236. A muri cu zile = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. A muri fără lumînare = a muri pe neașteptate. A trage să moară v. t r a g e. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se usca. E vremea rozelor ce mor. MACEDONSKI, O. I, 192. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276. Nu se face boire în timpul cînd un mort este în sat . . . căci altfel mor florile. PAMFiLE-LUPESCU, CROM. 18. Chiar crinii albi în floare Muriră adineauri sub vîntul rece-al serii. PETICĂ, O. 181. Mureau netrebnic crinii cu paloarea lor heraldică. TEODOREANU, M. U. 117. 2. F i g. A înceta (total sau parțial) să mai fie văzut sau auzit, a dispărea, a se pierde, a se stinge; a se termina, a se sfîrși. Lumea stă pe o schimbare: toate trec . . . și mor și per. CONACHI, P. 114, cf. 86. Mi se părea că resunetul puștii mele . . . merge de moare la ușa doamnei B. NEGRUZZI, S. I, 61. Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră. EMINESCU, O. I, 55, cf. 178. Era ceva ce murise de mult pentru mine, ce uitasem de mult. id. P. 108. Focul . . . murea în sobă, c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I, 84. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaițele-au murit. COȘBUC, P. I, 48. Cărbunii mureau, învăluiți în acoperișul străveziu al celei dintîi cenuși. D. ZAMFIRESCU, A. 12. Mor azi zîmbetele mele. GOGA, C. P. 114. Cîntări voivodale sunară-n amurgire . . . Și-n notele lor grave de-adîncă tînguire Colinele-ascultară cum moare-ncet cetatea. PETICĂ, O. 63, cf. 53, 60. Muriră și acordurile cîntării celei din urmă. AGÎRBICEANU, A. 155. Drumul murea în desișul negru-verde a doi munți, parcă împreunați. HOGAȘ, DR. II, 3. La vatră-n para ce abia mai bate Azi a murit chiar visul meu final. BACOVIA, O. 53. Amurgul murea pe dealurile sure. I. BOTEZ, ȘC. 155. Mama a intrat în iatacul de sub salcie în care murea și apusul, ca și proiectele ei de răzbunare. KLOPȘTOCK, F. 132. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau cu vîntul serii și mureau în depărtări. SADOVEANU, O . I, 257. Lumina murea . . . și se auzea cumpăna de-afară numai ca un murmur depărtat al mării. id. ib. VIII, 171. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai tîrziu. STANCU, D. 25, cf. 245. Cum mureau amurgurile, tunurile s-auzeau mai tare. CAMILAR, N. I, 7. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei: mina naște și crește încet, dar de murit moare dintr-o dată. DAVIDOGLU, M. 29, cf. ALR II/I h 282, ALRM II/I h 395. ♦ (Regional; despre stele) A cădea (Voivozi-Carei). ALR SN III h 807/325. O murit o steauă. ib. – Prez. ind.: mor. – Lat. moriri.

NERV, nervi, s. m. 1. Cordon format din mănunchiuri de fibre (prelungiri ale neuronilor) care conduc excitațiile senzitive de la organele periferice ale corpului către centrul celular, iar excitațiile motorii de la centrul celular către organele periferice (mușchi). Metoda pentru determinarea localizărilor musculare există și constă fie în secționarea sau rezecția nervului care dă inervare mușchiului atunci cînd aceasta este posibil, fie în rezecția mușchiului însuși. PARHON, O. A. I 27. Trei ceasuri răbdarea oamenilor a stat întinsă ca nervii unui dinte bolnav. SADOVEANU, M. C. 102. Nervii lui de nobil animal, în presimțirea groaznicei furtuni, vibrau. GALACTION, O. I 79. ♦ Fig. (Învechit) Parte principală. Se grăbi a scrie sultanului... că nervul oștilor e cu dînsul. BĂLCESCU, O. II 134. 2. (Numai la pl.) Stare de surescitare, enervare, nervozitate. Nu și-a putut stăpîni nervii. PAS, Z. I 94. Am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a întîmplat. CARAGIALE, O. VII 131. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) nervi = a fi irascibil, iritabil, predispus la ceartă, nervos. Acum cînd sînt în nervi... mă oprește mila. PAS, Z. I 98. Obrazul Tinei Diaconu s-a uscat, glasul s-a ascuțit, cîteodată are nervi și nu vrea să vadă pe nimeni. C. PETRESCU, A. 451. ◊ Războiul nervilor = stare de încordare, de tensiune provocată de acțiuni politice, cu scopul de a crea un climat favorabil înarmărilor și agresiunilor militare. 3. Fig. (Numai la sg.) Putere, vigoare, energie, vioiciune. Era atîta nerv în ritm, atîta suflare marțială în executarea bătrînului cîntec popular, că... începui să-l acompaniez. CARAGIALE, N. S. 51. – Pl. art. și: (învechit, n.) nervele (ALECSANDRI, T. 1313), nervile (NEGRUZZI, S. III 58).

TAMAZLÎC, tamazlîcuri, s. n. Totalitatea vitelor cornute care aparțin unui proprietar, unei gospodării; cireadă de vite (împreună cu taurul de prăsilă). Aceste tamazlîcuri de acum ai să faci bine să le dai în sama lui jupîn Ionuț. SADOVEANU, F. J. 424. Fă-ți milă și cumpără văcșoara asta. – Nu-mi trebuie!... Ce? eu fac tamazlîc? SANDU-ALDEA, D. N. 245. Merse fără preget pe pustiul de zăduf pînă ce se întîlni cu o herghelie de cai, mai mare și mai frumoasă decît tamazlîcul de boi. POPESCU, B. III 111.

MILl¹ vb. IV. R e f l. (Olt.) A fi cuprins de milă¹; a se milostivi, a se îndura; a se înduioșa. Foarte mult se milea Și așa frate-i zicea. . . Na barda de-ți fă colnic. MAT. FOLK. 1 078, cf. CIAUȘANU, V. 179. S-a milit de mîț și l-a luat în sîn. PLOPȘOR, C. 102. Buna Precista. . . Tare râu se cruci Și de mine se mili. GR. S. VI, 101. – V. milă¹.

MILOSTÉNIE s. f. (Învechit și popular) 1. Milă¹ (I 1, 3). Voi milostenie nu aveți (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/27. Cu milosteniia întîi urgiia sufletului domoli-o-veri. CORESI, EV 52. Milosteniia rămîne în viaci neclătită. PRAV. 255, cf. LEX. MARS. 194. Puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. 2. Milă¹ (I 4). E eu în mulția milosteniei tale intrai în casa ta. PSALT. 6. II. (De obicei în legătură cu verbe ca „a face”, „a da”, „a cere” etc.) 1. Binefacere care se face cuiva, ajutor, pomană care se dă cuiva; (concretizat) ceea ce se dă de pomană; milostivire (3), (învechit și popular) milă¹ (II 1). Venriu mil[o]stenie se facu întru limba mea. COD. VOR. 62/11. De-i agiutat cu cuvîntul sau milostenie derept vrun mișel toate le vor căuta îngerii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/6. Cela ce face milostenie și strigă și arată oamenilor că face, nemica acela de milosteniia lui nu i-e folos. CORESI, EV. 49, cf. 52, 74. Vom da m[í]l[o]stenie săracilor (a. 1642). GCR I, 96/39, cf. PRAV. 291. Milosteniia voastră să nu o faceți înaintea oamenilor. N. TEST. (1 648), 8^r/9. Da lipsiților milostenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 25^r/1. Deschis-au ochii iarăș altui orb, carele șădea lîngă Erehon și cerea de la oameni milostenie. CHEIA ÎN. 88^v/4, cf. 18^r/13. Strîngea milostenie (a. 1 705). URICARIUL, II, 100/14. Pohteaște de la noi.. . împărțirea milosteniei. ANTIM, P. 162. Dară cîte milostenii ce făcea fără număr, de nu le poate povesti nime. N. COSTIN, LET. II, 7/20. Cu milostenie îș ține viiața. NECULCE, L. 66. După aceasta au făcut Basarab Vodă multă milostenie cu mulți săraci. ȘINCAI, HR. II, 133/31. D[u]mnezeu iubeaște milosteniia, așa dar și pre milostiv. MOLNAR, RET. 30/22. Ați aruncat unui sărman o mică milostenie. MARCOVICI, D. 398/21. Împărți milostenii la săraci. GORJAN, H. I, 28/30. Cerea milostenie. BĂRAC, T. 50/16. Să vii sîmbătă, moșicule, că astăzi nu face boierul milostenii. FILIMON, O. I, 256. Am pățit și noi ca un cerșitoriu, care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. În cele din urmă, se puseră pe posturi, pe rugăciuni și milostenii. ISPIRESCU, L. 380, cf. BELDICEANU, P. 123. Îmbla adeseori, pe la alți oameni mai cu dare de mînă după milostenie. SBIERA, P. 177. Făcînd în toată joia cîte o milostenie. PAMFILE, COM. 57. Îmblâ prin sat după milostenie. ALR II 3 206/386, cf. ALR I 451/573. Îi tremură mîna de milostenie. Se zice, în bătaie de joc, despre un om zgîrcit. Cf. ZANNE, P. II, 783. ◊ Cutie de milostenie v. c u t i e. 2. Danie, ofrandă făcută unei biserici, unei mănăstiri etc. sau slujitorilor acestora. Merg oamenii la besearecă să ducă acolo milă den carele fac milostenie popilor (a. 1 579-1 580). GCR I, 25/20. Spre . . . biserici și mănăstiri. . . milostenie făcea. N. COSTIN, LET. II, 98/8. Au dat și ei milostenie la sfîntul mormînt (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 176/17. N-au rînduit alt mijloc de chivernisală sfintelor biserici, fără numai cu milostenia pravoslavnicilor creștini (a. 1743). URICARIUL, I, 54. Poate că maicele din schit primeau . . . milostenii de la boierii vecini. GALACTION, O. 315, cf. ALR II 3 522/386, 514, 520. - Pl.: milostenii. – Din slavonul mediobulgar милостиниіа, prin apropiere de cuvinte formate cu sufixul -enie.

NĂDĂI vb. IV. Refl. 1. (Învechit și regional) A-și pune nădejdea în..., a se încrede; a spera, a nădăjdui (3). Feciorii omenrești întru acoperemîntul arepilor tale nădăescu-se. psalt. hur. 30^v/2, cf. 51^r/17. Depreură și nădăiia-se că mită da-se-va lui de la Pavel. cod. vor. 64/20. Nu vă nădăireți (nedejdireți h, nedejduriț D) în giudeci. psalt. 302, cf. 131, 244, 272, 282. Cu spatele sale umbri-te-va și supt arepile lui nădăești-te. coresi, ps. 252/8, cf. 91/10, 158/13, 323/2. Mă nădăiesc încă că voi veni cătră voi. id. l. 207/2, cf. 446/6. Nădăindu-ne spre mila slaveei lui (a. 1619). gcr i, 55/15. Mă nădăiam și eu că o să iese ceva din el. boceanu, gl. 2. (Învechit și regional) A se aștepta (la ceva); a presimți, a bănui, a presupune. Veni-va domnul slugii aceluia în ziua carea nu s-au nădăit și în ceasul care n-au știut. n. test. (1648), 32^v/16. Și intrînd în Valahia fără de veste pre furiș, au aflat pre Vlad Vodă fără de grije și secur, ca cel ce nu se nădăia de una ca aceasta. șincai, hr. ii, 10/19. Începură a se nădăi în urmă că trebuie că nu-i lucru curat cu buturuga ce-au adus-o în bucătărie. rev. crit. i, 42, cf. vaida, frîncu-candrea, m. 103. M-am nădăit că ai să faci așa. com. din brădișorul DE JOS-ORAVIȚA, cf. GR. S. VI, 241, ARH. FOLK. vii, 92. ♦ Tranz. A aștepta (pe cineva). Ele încă nădăiau afară pe Maxim și în locul lui aflară un domnișor cu haine negre. f (1876), 267, cf. iorga, l. r. 30. ♦ A nu crede (ceva), a se îndoi (de ceva). Satul tot vorbește și el se nădăiește. zanne, p. vi, 306. 3. (Regional) A-și da seama; a se dumiri, a pricepe. Se nădăie că vorbim despre el. sima, m. 184. Io nu mă nădîi ce-o fi; tu te nădii? n. rev. r. viii, nr. 6, 87. Proastă ești, naroadă ești, Că tu nu te nădăiești. reteganul, tr. 125, cf. șez. vii, 182. Noapt’a șuier voiniceșt’e, Dzîua șuier păsăreșt’e. Nime nu să nădăie. țiplea, p. p. 14, cf. 86, bud, p. p. 23. Tîrdzău voi v-aț nădăit, Că Sirolina ș-o murit. t. papahagi, m. 91. Am o tîntă-n grindă Și grăieșt’e Ungureșt’e Nime nu să nădăieșt’e (Rîndunica). id. id. 146. Neagra în grădină Vorbește ungurește, Nime-n lume nu se nădăiește (Rîndunica). gorovei, c. 319. ◊ (Construit cu dativul etic) Maica mea, bolundă ești, Mare ești, puțin pricepi, De nu mi te nădăiești. viciu, col. 141. ◊ Tranz. Să nu nădăiască că tu dormi. MARIAN, S. R. I, 2. 4. (Regional) A se încumeta (Bilbor-Gheorghieni). viciu, gl. 5. (Regional) A se răzgîndi (Moiseiu-Vișeu de Sus). GLOSAR REG. – prez. ind.: nădăiesc și (regional) n’ădăi. – Și: (regional) nădîi, nădui (a vi 4, com. din monor-reghin) vb. IV. – Din v. sl. надаюти сѫ.

milostivésc (mă) v. refl. (d. milostiv). Mă îndur, binevoĭesc a ajuta, simt milă: a te milostivi de cineva, să ajuțĭ pe cineva. – În Olt. mă milesc (NPl. Ceaur, 71). V. înmiloșez.

MĂRÍE¹ s. f. Rezultatul acțiunii de a (s e) m ă r i¹. I. (Învechit, rar ; cu sens dimensional) Mărime (I). Deaca se văzu Roman sosit întru atîta mărie de împărăție, multă bărbăție arătă. MOXA, 398/35. II. (Cu sens calitativ și intensiv) 1. (Învechit) Mărime (IV 1). Văzu robul nevoia, că înțelease măriia datoriei. CORESI, EV. 283. Un dar al lui Dumnezeu, căruia nimenea nu-i poate să-i numere măriia. GAVRIL, NIF. 4/9. 2. (Învechit) Mărime (IV 2). După mărirea (măriia C², H) susioareei tale învie fiii omorîți. PSALT. 164. Toți înțeleaseră și văzură. . . măriia duhului sfînt. CORESI, EV. 91, cf. id. l. 456/17. Cu ce mărie și puteare au zdrobit iadul ș-au biruit diavolul. VARLAAM, C. 126. III. (Cu sens calitativ) 1. (Învechit și popular) Mărime (IV 3). Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie. CORESI, EV. 92, cf. 71, 91, 202. Și-l puse el în a dereapta în ceri prespre toate măriile și puterile. id. l. 415/11, cf. SBIERA, P. 73. 2. (Învechit și popular ; adesea urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor ; înălțime, maiestate, domnie, (învechit și regional) mărire (IV 4), (învechit, rar) mărime (IV 4). Tipărită această sfîntă carte. . . în anii și în zilele măriei lu Batăr Criștov. CORESI, EV. 1. Măriia lu Ghesti Freonți fu cu tot agiutoriul. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/1. Datu-ne-au măriia sa Moisei Moghila voievod satele și ocinele sal[e] (a. 1 631). GCR I, 75/24, cf. 103/30, 104/39, 105/4, 119/20, 124/29. Să ții țara măriei tale, apărîndu-o de pizmași. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^v/14. Într-acela chip și măriia ta, milostive d[oa]mne, te nevoiești pentru țara măriii tale. DOSOFTEI, ap. GCR 1, 240/9. Iară măriia ta pre acesta la puteare d[o]mnească l-ai ridicat. BIBLIA (1 688), [prefață] 7/39, cf. [prefață] 6/52. Măriia sa este împărat, și este un lucru foarte cu grijă, să nu cadză la vro primejdie. NECULCE, L. 237, cf. GCR I, 290/31, 336/19, 340/26. Vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie. ANTiM, P. XXIII, cf. XXIV, XXVI. Vlădicul acesta. . . poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/34. Copiii măriei tale sînt frumoși și tineri. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 138. Am o scrisoare de la tata către prea cinstitul și de bun neam obraz al măriei voastre. FILIMON, O. I, 100, cf. ALECSANDRI, T. II, 171. Să ne dai un semn si nouă de mila măriei tale. EMINESCU, O. I, 146. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria ta, zise Setilă. CREANGĂ, P. 257, cf. id. A. 108, ISPIRESCU, L. 27. Măria ta, Nu te supăra Ci fii bun a ne-asculta. TEODORESCU, P. P. 184. Domnule, măria ta, Mai lungește-mi viața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 499. Măria ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul. ZANNE, P. RV, 439, cf. 438. 3. (Învechit) Mărire (IV 6). Cf. PSALT. 299. [Ade]văr nespus iaste, fraților, mâriia și bunătatea aceștii dzi, că nime nu poate spune darul aceștii taine. COD. TOD. 191, cf. 193. Unii ca aceia carii îmbogățesc cu lăcomie din munca altora, vrînd să înalțe la mărie casele sale. VARLAAM, C. 310. ♦ (În limbajul bisericesc) Slavă, onoare, cinste, glorie. Aduceți D[o]m[nu]lui mărie. PSALT. HUR. 23^r/2. Tu, Doamne, agiutoriul mieu ești, măriia (s l a v a C H D) mea și înrălțarea capului mieu. PSALT. 3, cf. 9, 48. Unuia prea înțeleptul Domnul spăsitoriul nostru slava și mâriia (cca 1 569). GCR I, 12/28. Nu iaste amu mărie puțină, ca ziditoriul cunoscut să fie. CORESI, EV. 169, cf. 4, 228, id. L. 552/18. Că aceluia-i iaste măriia în veciia vecilor nesfârșit (a. 1 642). GCR I, 97/8. Și i-au asuprit îmbrăcați într-atîta podoabă și frâmseațe și într-atîta mărie și cinste carea omul nu poate să o spuie. VARLAAM, C. 24. 4. (Învechit) Îngîmfare, trufie, mîndrie, fală, fudulie, măreție (2), (învechit și popular) mărire (IV 6). Prinși vor fi în măriile (t r u f i i l e C², t r u f i i a D) sale și de blăstemi și menciuri. PSALT. 113, cf. GCR I, 4/33. Ce, cît iaste de rea măriia și preaînălțarea, atît e de bună și căirea și smerenia. CORESI, EV. 14, cf. 12, 52, 198. Ce iaste năravul dracului? măriile și săltăturile și zbiaretele (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 227/10, cf. COD. TOD. 224. Direptate creștinească nu veri afla, ce mărie deșartă și mîndrie. VARLAAM, C. 255. 5. (Învechit, rar) Mărinimie, generozitate, bunătate. Miluiaște-mă, Dumnedzeu, după mare milă a ta (mâriia d o m n i e i t a l e H). PSALT. 98. – Pl.: mării. – Mări¹ + suf. -ie.

JALE¹ s. f. Tristețe, mîhnire, durere. Au stat multă vreme în ploaie, ascultînd viersul de jale, glasul singuratic al mamei părăsite. DUMITRIU, N. 155. Toată împărăția era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Frunzuleană de pelin, Mare jale, mare chin: Prin străini s-ajungi străin. BELDICEANU, P. 97. ◊ Loc. adv. Cu jale = cu tristețe, cu mîhnire, dureros. El n-avea... de ce să se mire și ce să contemple cu jale. C. PETRESCU, A. R. 16. Se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cu jale. CREANGĂ, P. 275. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. ◊ Loc. adj. De jale = jalnic, trist, (plin) de dor. Bătrînul rosti vorbele acestea duios, ca un cîntec de jale. SADOVEANU, O. I 157. Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de jale. ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ Expr. A-i fi cuiva jale de cineva = a-i fi milă de cineva. Sărmane prietene! mi-e jale de tine. NEGRUZZI, S. I 63. – Variantă: jele (DEȘLIU, G. 24, DAVIDOGLU, M. 66) s. f.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas¹ (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU, S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

ZAVISTUI vb. (Mold.; ȚR) A invidia, a pizmui. A: Mulți zavistuiescu porecla lui Alexandru, căci-i dzic Marele. NCCD, 237. Cei mai mari boieri au zavistuit tătîne-meu. H 1771, 85^v; cf. VARLAAM; CANTEMIR, IST.; NCL I, 11; NCCD, 327; MOL. 1754-1762, 23^r; H 1779¹, 86^r, 155^v. B: Zavistuiră pre dînsul filistinii. BIBLIA (1688). Nu să cuvine să cerci altă răsplătire împrotiva celuia ce te zavistuiaște. ANTIM. ♦ A face intrigi. B: Pentru care zavistuind, jidovii îl omorîră. MINEIUL (1776); cf. FN. A urî, a detesta. A: Iară eu, așea să mă iubască cela ce iaste să mă giudece, că cu cît vă zavistuiaște viața cea desfrînată, cu atîta mi-i milă de sufletul vostru cel supus păcatului. NCCD. 309. Etimologie: sl. zavistvovati. Vezi și zavistie, zavistios, zavistliv, zavistnic, zavistuitor. Cf. a l e n u i, b ă n u i² (2), r î v n i (1).

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

SĂRAC ~că (~ci, ~ce) 1) și substantival (despre persoane) Care nu dispune de mijloace de existență; sărman; nevoiaș; mizer. ◊ La cel ~ nici boii nu trag se spune despre cineva căruia nu-i merge, care suferă eșecuri în orice întreprindere. 2) și fig. Care nu are în măsură suficientă ceea ce trebuie; gol. Ținut ~. 3) și substantival Care trezește milă; vrednic de milă; biet; nenorocit; sărman. ~cii sinistrați! ◊ ~cul de mine (de tine) bietul de mine (de tine). /<sl. siraku

clovnesc adj. (spect.) De clovn ◊ „Negustorul darnic, realizat de J.V., e clovnesc la un mod spiritual.” R.lit. 14 I 71 p. 25. ◊ „Un trio clovnesc – grotesc: V. S., I.P., I.B. – nu ne-a făcut să râdem atât cât ne-a făcut să plângem de mila componenților.” R.l. 18 VI 74 p. 2 (din clown + -esc; DEX-S)

FARMAZON, -OANĂ, farmazoni, -oane, s. m. și f. (Rar; în superstiții) Vrăjitor. Ba că chiar, că erai să ne dăruiești cu milă și cu daruri împărătești, dacă nu te vedeam cînd ai pașlit-o, farmazoană ce ești! CREANGĂ, P. 268.

DINADINS adv. Cu un anumit scop, cu intenție, înadins. Portretul domnișoarei Boiu a fost dinadins publicat. CAMIL PETRESCU, T. I 19. Întrebase... parcă dinadins și în batjocură. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 233. Dîndu-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. ◊ Cu dinadins = a) (loc. adv.) în mod intenționat. Și l-am certat și l-am împins, Dar n-am făcut cu dinadins Și rău ce-mi pare acum! COȘBUC, P. I 94; b) (loc. adj.) de-adevărat, în toată puterea cuvîntului. Cînd ești voinic, ți-e dealu-ntins Ca șesul ici... dar pentru noi E drum cu dinadins. COȘBUC, P. I 228. Loc. adv. Cu dinadinsul = a) în mod expres, în special. Se hotărî ca să se ție după dînsele cu dinadinsul. ISPIRESCU, L. 236. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente. CARAGIALE, O. II 244; b) în mod intenționat, anume. A treia zi, cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la aceiași copaci. ISPIRESCU, L. 231. Cu tot dinadinsul = a) cu toată stăruința, cu orice preț. Ei, bine, frate, parcă ții cu tot dinadinsul... să-mi faci împotrivă. CAMIL PETRESCU, T. II 140; b) cu adevărat, în adevăr. A început să-mi fie cu tot dinadinsul milă de tinerețele tale și mi-ar fi ciudă dacă ți-ar rămîne și ție oasele p-aici. POPESCU, B. II 36. Nu pot să mă mînii pe mata cu tot dinadinsul. ALECSANDRI, T. I 184. – Formă gramaticală: (în expr.) dinadinsul. – Variantă: dintr-adins adv.

PAȘLI, pașlesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; familiar) 1. (În expr.) A o pașli = a fugi, a o șterge, a o lua la sănătoasa. Ba că chiar că erai să ne dăruiești cu milă și cu daruri împărătești, dacă nu te vedeam cînd ai pașlit-o, farmazoană ce ești. CREANGĂ, P. 268. 2. A fura, a șterpeli. Moș Bodrîngă pașlise o grămadă de buci pentru ațîțat focul. CREANGĂ, A. 99.

TICĂLOS, -OASĂ, ticăloși, -oase, adj. 1. Care face fapte reprobabile; josnic prin manifestările lui; nemernic, păcătos, mîrșav. Vezi dumneata, mătușă, cît îi de ticăloasă lumea! SADOVEANU, O. VIII 219. Sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, își ceru seama de la stăpîn. ODOBESCU, S. III 44. Soră ticăloasă, soră păcătoasă, Spune la tustrei, Care moarte vrei? ALECSANDRI, P. P. 117. ◊ Fig. E mai bine acasă decît prin toate rîpile, pe asemenea ticăloasă vreme. SADOVEANU, O. VIII 199. ◊ (Substantivat) Îl apucă deodată ura împotriva ticăloșilor cu care se înhăitase. DUMITRIU, N. 216. A fost mare ticălos la viața lui și multe a făcut pe nedrept. POPA, V. 87. Ei, lasă, ticăloaselor, că v-oi dobzăla eu de-acu nainte. CREANGĂ, P. 12. 2. (Astăzi rar) Care se găsește într-o stare jalnică; vrednic de milă, sărman, nenorocit. Săraca de mine! Dar de unde să vă dau eu bani, cînd sînt o ticăloasă văduvă! SADOVEANU, D. P. 145. M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ (Adverbial) Din cînd în cînd, pe drum, începea să plîngă înăbușit, ticălos, parcă mugea. DUMITRIU, N. 58. ♦ (Rar, despre obiecte concrete) Deteriorat, uzat, sărăcăcios. Frumusețile și minunățiile ce văzură cei trei frați născuți într-o colibă ticăloasă îi făcură să rămîie cu gura căscată. POPESCU, B. II 61.

MOARTE s. f. 1. Încetare a vieții; oprire a tuturor funcțiilor vitale; (învechit, rar) mortăciune (III 2). V. d e c e s. De moarte nu te temei (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/25, cf. 453/3, 454/24. Înrema me turbură-se întru mene și frica morției cădzu spre mene. PSALT. 104, cf. 25, 85, 336. E plin de venin, moarte-purtătoriu (a. 1569-1575). GCR I, 10/7. Prentru păcatele unuia întră întru toți oamenii osînda și prentru greșalele, moartea și toate realele și toate boalele (a. 1579-1580). id. ib. 26/6. Și cînd veri naște coconul, cu moartea să ti să cumpănească (a. 1600-1625). id. ib. 64/10, cf. 67/19, 113/29. Nime să nu se tiamă de moarte (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 80/26, cf. 340/12. S-au nemerit de i s-au prilejit moartea de mănule lui (a. 1646). GCR I, 121/31. Moartea iaste lipsirea vieții, carea făcîndu-se, îndată înceată toate lucrările ceale viețuitoare. MAIOR, P. 99/11. Și moartea este viață pentru cei care o cer ! CONACHI, P. 114. Să fii blagoveștită în vecii vecilor că m-ai scăpat de la moarte. ALECSANDRI, T. I, 201, cf. id. O. 251. De a morții gălbeneală pieriți ei sînt la față. EMINESCU, O. I, 97. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai și mișcare, și. . . se amestecau cântecul bulinelor, miorlăitul mîțelor și mii de alte glasuri cari urlau a moarte. GANE, N. I, 142. Mai bine moartea decît dezonoarea ! CARAGIALE, O. II, 67. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44. Foșnește gálbenu-i frunziș a moarte. PĂUN-PINCIO, P. 86. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I, 265. Groaza de misterul morții îl îngheța, oprindu-i bătăile inimei. BART. E. 345. Se mai poate moarte fără pricină și nuntă fără minciună ? ȘEZ. II, 74. Cînd urlă clinii, vestesc a moarte. ib. VI, 27. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate. De la mîndră, de la moarte ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. id. ib. 189. Boală lungă, moarte sigură. N. LEON, MED. 3. Moartea, coada boalelor. ZANNE, P. VIII, 341, cf. 339. (Personificat, adesea sub înfățișarea unui schelet omenesc cu coasa în mînă) Moartea fără de veste vine, ca un leu răgîndu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 452/16. Se vinie moarte sprinși. PSALT. 105. Să arătă putearnic și biruitoriu mare, și împărat morției (a. 1600-1650). GCR I, 138/5. Brațul morții a izbit pe frații miei. MARCOVICI, D. 1/13, cf. 14/3, id. C. 4/1, 16/10. Dumnezeule! . . . m-ai mîntuit de săgețile morții. DRĂGHICI, R. 139/17. În țărnă toate Le-au prefăcut cruda moarte ! CONACHI, P. 211, cf. 83, 106, 286. Băzboiul e bici groaznic, care moartea îl iubește. ALEXANDRESCU, M. 16. cf. 7. Cînd mîna morții rece s-apasă Pe-al vieții fir, Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir ! ALECSANDRI, O. 158, cf. id. P. I, 144, id. T. I, 44, 451. Înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întîlni și cu moartea în cale. CREANGĂ, P. 192, cf. 311, 313. O palmă îi trase moartea lui. ISPIRESCU, L. 10. Moartea groaznică . . . Înghețată sărutare-și- aplecase peste ea. MACEDOSNKI, O. I, 70. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a luptat cu moartea ș-a biruit-o. VLAHUȚĂ, O. A. II, 167. Moartea pășise, parcă, peste hotarele vieții și viața se tupilase în adîncurile . . . firii încremenite. HOGAȘ, M. N. 165. Nu mai vine moartea să mă ia și să ne scape pe toți ! REBREANU, R. II, 64. l-am zis morții: – Mergi nainte Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu. MINULESCU, V. 35. Spovedește-te, nevastă, Că moartea e la fereastră. JARNIK-BÎRSEANU, D. 458, cf. 506. Moartea se arată bolnavilor sub forma unei babe hîde și urîte, numai ciolane, cu ochii duși în fundul capului, cu dinții mari, cu degete lungi și subțiri, avînd în mînă o coasă. ȘEZ. III, 113. Cînd mai îmbătrîni o leacă, mai veni moartea pe la cumătru-său. RĂDULESCU-CODIN, Î. 121. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar moartea ! PAMFILE, J. I, 127. Dare-ar moartea-n gîtul tău, morticica ! id. ib. ◊ (Învechit) Fără moarte = nemurire. Îmbrăca-se-va întru fără moarte (a. 1569-1575). GCR I, *14/35. Să va îmbrăca putredul acesta în neputredire, și mortul acesta întru fără moarte (a. 1650-1675). id. ib. 233/33. Moarte ta, D[oa]mne, fără moarte fu îngerilor. MOLITVENIC (sec. XVII), 306. ◊ L o c. a d j. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor. Ce veniți să strigăm înpâratului celui fără de moarte. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Mort pre cruce unul făr' moarte și în groapă ca un mort pusără-te. ib. 305. Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii. ISPIRESCU, U. 19; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. Bocanci făra moarte ! reflecta Ioniță. PREDA, D. 141. De moarte = a) l o c. a d j. și a d v. mortal. Ranele unele sîmnt de moarte. . . mai vărtos aceaste rane, ce să ating de inimă, sau de crierii capului. PRAV. 125. Niște oameni mulți vor ucide pre vrunul cu rane de moarte. ib. 272. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte. C. PETRESCU, Î. II, 45. (F i g.) „Cuvintele din bătrîni” și „Magnum etymologicum” ale d-lui Hăsdeu sînt de la sine lovitura de moarte a dicționarului academic. MAIORESCU, CR. II, 204; b) l o c. a d j. (rar) funerar, mortuar. Ce ai, de cînd pe sînu-ți tu porți o neagră pată, De-ți plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ? EMINESCU, O. I, 97; c) l o c. a d j. (Învechit, în textele bisericești, despre păcate, greșeli) care atrage osînda veșnică. Nece ura vină de moarrte nu aflară întru menre. COD. VOR. 102/8, cf. 56/5. Cela ce va face acest lucru . . ., face o dată trei păcate mari di ceale de moarte. PRAV. 195. Atunci aș fi curățit de toate, De greșeale cealea ce-s de moarte. DOSOFTEI, PS. 59/20; d) l o c. a d j. și a d v. f i g. grozav, cumplit, teribil. Trebuie să cerceteadze acela giudeț. . . cel ucis de-i va fi fost stăpînu-său cu vrăjmășie de moarte. PRAV. 323. Mă-mpresoară greutăți de moarte. DOSOFTEI, PS. 49/15. Veade un om mare foarte Cît s-au spăimîntat de moarte. BĂRAC, A. 35/12. Atuncea la orice sunet, la lovirea cea mai mică, Omul spăimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. CONACHI, P. 268. Cel care jacaș fiind de moarte A luat pelea de pe sărman . . . De-l vezi deodată blînd, smerit foarte. . . Să fugi de dînsul că-i comedian. ALECSANDRI, T. 548. O altă femeie. . . ar fi ieșit. . . jignită de moarte din casă. EMINESCU, N. 115. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. id. O. I, 174. Slabă și stîlcită, cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. Un geamăt ieși de lîngă pom, și apoi o tăcere de moarte se făcu. ISPIRESCU, L. 83. În cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei. REBREANU, I. 217, cf. 106. Noi alergam prin vagon împleticindu-ne. . . călcînd de moarte călătorii morți de oboseală. BRĂESCU, A. 95. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. El se plictisește de moarte. SADOVEANU, O. IV, 145. O tăcere de moarte cuprinse totul. CAMIL PETRESCU, O. II, 692. Că tu poți încăleca, Multe buți a deșerta, Și de moarte a te-mbăta. ȘEZ. II, 33. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate, Cu trupul beteag de moarte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 273. Bolnav de moarte și ar mînca de toate. PAMFILE, J. II, 155. ◊ L o c. v b. (Învechit și popular) A face moarte (de om) sau a-i face cuiva moarte = a omorî, a ucide. De vor cunoaște c-au făcut numai o dată, să-l ciarte cu ocna; iară de va fi făcut și altă dată, să i să facă moarte. PRAV. 33. Ori cine-ș va găsi fata sa cia de trup curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, ib. 101. Cum vreai moartea să ți-o fac, Ori cu pușca împușca-te-om, Ori cu sabia tăia-te-om? BIBICESCU, P. P. 291. (F i g.) Vai de mine, ce să fac, Că toate fetele-mi plac. . . Nevestele moarte-mi fac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 365. Una mie foarte-mi place, Cealaltă moarte-mi face. BIBICESCU, P. P. 384. A-și face moarte (singur sau el însuși, cu mîna lui) = a) a se omorî, a se sinucide. Eu singură îmi voi face moarte: FL. D. (1680), 91 ^v/10. Alții zic cum el însuși să-și fie făcut moartea (începutul sec. XVIII), ap. ddrf. De mi-i da unde n-oi vrea, Moarte-mi fac cu mîna mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 274, cf. 173; b) f i g. a face eforturi disperate, a se da de ceasul morții. Pisica își făcea moarte să ajungă untul. CIAUȘANU, GL ◊ E x p r. Ceasul morții (sau de moarte) v. c e a s. Fiorii morții sau fiori de moarte v. f i o r. Somnul morții v. s o m n. Sudoare (sau sudori) de moarte sau sudoarea (sau sudorile) morții v. s u d o a r e. Soră cu moartea v. s o r ă. Pe viață și (sau ori) pe moarte = din toate puterile, cu înverșunare, punîndu-și în joc viața ; pentru totdeauna. Tecla se îndrăgosti de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. 51. (Cu topica inversată) Lupta era pe moarte ori pe viață. ISPIRESCU, L. 19. A fi (ori a se afla pe (patul de) moarte sau pe patul morții sau a se lupta cu moartea sau (regional) a trage a moarte (sau de moarte sau pe moarte) a trăgîna de moarte, a (se) chinui de moarte, a fi la chinul morții, a fi în gura morții, a da în rostul morții, a-i fi (cuiva) moartea pe ascultate = a fi în agonie. Stancu lui Stîncilă înțelegea că e pe moarte. PREDA, Î. 157. Trage să moară, chinuie de moarte. ALR II 4 170/105.A dat în rostu morții, trage să moară. ib. 4 170/769, cf. MAT. DIALECT, I, 231. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. (Cu topica inversată) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11/7. Ca de frica morții = înfrigurat; febril. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. Cu limbă (sau cu grai) de moarte v. l i m b ă. Cu moartea-n suflet = extrem de mîhnit, îndurerat; desperat, deznădăjduit. Arald cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I, 94. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate ; a se frămîntă extrem de mult. Muma smeului. . . se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. Un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul morții, că nu-l putea mișca. ZAMFIRESCU, R. 71. A băga (pe cineva în groaza (sau în grozile) morții v. b ă g a. (Regional) A da (sau a intra) moartea în cineva = a-l cuprinde pe cineva o spaimă îngrozitoare. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A arunca (sau a azvîrli, a băga) moartea în țigani = a învinui pe nedrept pe cineva, a arunca vina pe alțií. Poate că tu ai pățit așa lucru și-acum arunci moartea-n țigani ! JIPESCU, O. 149. A da mîna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL., id. V. 180. A scăpa din gura morții = a scăpa dintr-o mare primejdie. Chiar din gura morții scapă. BĂRAC, A. 63/22. (Regional) S-a strîmbat moartea la el, se spune despre cineva care a murit. Cf. MAT. DIALECT, I, 231. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrîn. De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I, 93. A nu avea moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. Lucrul acesta nu mai are moarte,(așa-i) de bun. PAMFILE, J. II, 155. E rău de moarte v. r ă u. Moartea cu coasa (în mîini) = epitet depreciativ pentru un om slab. Cf. PAMFILE, J. I, 127. A fi murit și moartea (în cineva) = a fi prăpădit, lipsit de vlagă. Cf. id. ib. II, 155. Nu-i moartea chioară ?, se spune cînd moare cine nu trebuie. ♦ (În limbajul bisericesc, și în sintagma a doua moarte) Pierdere a vieții veșnice. Nu cruță de moarte sufletul. PSALT. HUR. 66^v/12. Deaci pohta începîndu, naște-se păcatu, și deca se sfîrșaște pâcatulu, naște moarrlea. cod. vor. 114/2. Se știe, că cinre întoarce păcătosulu din rrătăcirea caiei lui mîntui-va sufletulu lui dintru moarrte. ib. 136/19. Izbăvit-ai sufletul mieu de moarte. PSALT. 108. Nu voiu moartea păcătosului, pînă se va întoarce și viu să fie. CORESI, EV. 22. Că Dumnezău porunci, grăind, cinsteaște tatâ-tău și mumă-ta, și cela ce va grăi rău tătăni-său, sau mîni-sa, cu moarte să moară. N. TEST. (1648), 20^r/3. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. DOSOFTEI, PS. 39/11. Brațul unui înger nu este destoinic să mă scape de moarte. MARCOVICI, c. 12/8. ♦ F i g. (Rar) Ceea ce urmează după încetarea vieții; (în limbajul bisericesc) împărăție a celor morți. În moarte nu-i nime să te pomenească. DOSOFTEI, PS. 23/7. Și-n moarte tot va mai suna Un cîntec de iubire plin. BLAGA, L. U. 23. ♦ F i g. Dispariție, pieire. Prieteșugul singur e nesupus el moartei. ALEXANDRESCU, O. I, 337. Moartea treptată a ceea ce este vechi și nașterea a ceea ce este nou constituie o lege a dezvoltării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 766. 2. Moarte (1) considerată ca moment final al existenței individului, sfîrșit al vieții. Aceasta cale gicăluiiu pânră la moarrte. COD. VOR. 38/15, De acolo, după moartea tătîni-său mută-se el întru această țeară. CORESI, l. 25/1 La murtea lui să fii a jipan Mărzea marele spat[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 173/17. Fu acolo până la moartea lui Irod. N. TEST. (1648), 4^v/9. Înștiențare pentru moartea marelui Petru imperatorului a toată Rusii (a. 1757). GCR II, 53/15. Înaintea morții sale chemîndu-l, l-au sfătuit întîi cu multă înțelepciune. VĂCĂRESCUL, IST. 251. După moartea tatălui acestora, se dete împărăția la Aidin, fecioru cel dintîiu. GORJAN, H. I, 1/21. Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit și de la moartea Olgăi. NEGRUZZI, S. I, 54. Cel ce pentru lege, pentru țară moare, Își privește moartea ca o sărbătoare. BOLINTINEANU, O. 39. Nu-mi trebuiești nici la moartea mea. PAMFILE, J. II, 155. În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă. SADOVEANU, E. 95. După moarte și cal de ginere, se spune despre un lucru care a fost obținut prea tîrziu. Cf. DDRF. 3. (De obicei urmat de determinări) Moarte considerată în raport cu cauzele care au provocat-o, cu felul cum s-a petrecut. Eu da-te-voiu spre mare muncă, și ea moarte omori-te- voiu (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 153/17. Și-i pierdea cu groaznice morți. MOCA, 365/7. Vinele și păcatele lui au făcut munca și moartea cea grea a Domnului său lui Hristos. VARLAAM, C. 76. M-au înfricoșat tare: cum mă va omorî cu ră moarte. HERODOT (1645), 47. De va fi cel rănit mâncat niscare bucate greale . . . atunce nu-i i moartia de rană. PRAV. 128, cf. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Și pre carii tâlhari, pre unde i-au prinsu, cu rele și groaznice morți i-au omorît. NECULCE, L. 291. Voi suferi tristă foarte, Moarte tristă de ocară. AARON, ap. GCR II, 193/37. Ori să mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă. REBREANU, R. II, 90. Și cine ne-a despărțit Fie-i moartea din cuțit ! HODOȘ, P. P. 127. 4 Moarte bună v. b u n. 4. Omor, ucidere; (adesea determinat prin „de om”) crimă, asasinat; p. e x t. măcel, masacru. Mai apoi, să sculară tarandinii asupra lor, și, așa, mare moarte să făcia la războiul acest grecesc,. HERODOT (1645), 410. Vom să facem voroavă și pentru ucidere, ce să dzice moarte de om. PRAV. 84. Alte morți și ucideri ce să fac. ib. 110. S-au aflat o moarte de om pe aceștu hotar (a. 1649). BUL. COM. IST. IV, 166. Din ce tîmplare să feace acea moarte-n feredeu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 29^r/1, cf. id. PS. 26/10, 47/14. [Cain] cu moarte lui Avel pre Dumnezău mînie (cca 1750). GCR II, 63/22, Boiarii văzînd atîta moarte și vărsare de sînge nevinovat al creștinilor, le păru rău. MINEIUL (1776), 145^v2/17. Împungîndu-l cu sabia sa, au omorît pre Asan, și fugind de acolo, îndată au mers la pretenii săi, și spuindu-le moartea, s-au sfătuit să se desbine. ȘINCAI, HR. I, 229/2. Prunci. . . hotărîți morții, din pricina fricii sau a rușinii maicii lor. GOLESCU, Î. 33. Se învoiră apoi a amâna pentru cîtăva vreme moartea unora díntr-înșii. BĂLCESCU, M. V. 393. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. CREANGĂ, P. 33. A fost moarte de om. . . – Zici că omul a fost ucis de aprozi. DELAVRANCEA, O. II, 142. E pace! Auzi? E pace ! S-a terminat cu moartea și tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53, cf. BOUREANU, S. P. 1. ◊ (Jur.; înv.) Moarte grabnică (sau de grabă) v. g r a b n i c. Moarte vajnică (sau apestitoare) v. v a j n i c, apestitor. ◊ L o c. v b. (învechit) A da morții = a ucide, a omorî. Din cei vinovați pre nici unul morții n-au dat. R. GRECEANU, CM II, 194. ◊ E x p r. (Familiar) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ (Învechit, și în sintagmele pedeapsa morții, certarea morții) Pedeapsă capitală; execuție. Nemică n-au faptu dos[to]inicu morrției. COD. VOR. 82/29, cf. 68/10. Certaria ucigătoriului nu iaste alta numai moartia. PRAV. 86. În voia și putearia giudețului stă acest lucru, să sâmășluiascâ certaria morții, ce să cade să dia celuia, ce-ș va hotri muiaria sa. ib. 178, cf. 323. ◊ E x p r. La moarte, formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. Se strigă din mulțimea care a intrat: – La moarte ! . . . La moarte ! CAMIL PETRESCU, O. II, 470. (Învechit) Vinovat morții = pasibil de pedeapsa capitală. Toți giudecară pre el a fi vinovat morției. N. TEST. (1648), 61^v/17. 5. (Învechit și regional) Mortalitate provocată de un flagel; p. e x t. molimă, epidemie. Trimite-voiu pre voi moarte de ciumă și de lingoare (cca 1560). CUV. D. BĂTR. I, 10/8. În vremile acealea să făcu pre la satele ce sănt împrejurul Ierusalimului foamete mare și moarte de ciumă (cca 1705). GCR I, 354/20. În cetatea Solunului au potolit și foametea și moartea. MiNEiUL (1776), 161^r1/31. De va fi la Ovidenie. . . vînt, peste an vor fi boliști și moarte chiar. PAMFILE, VĂZD. 11. Cînd lupii urlă mereu, însemnează moarte, război și nerodire. ȘEZ. XIII, 104. Șî după asta s-a-ntîmplat o moarte, o ciumâ-i zicea atunci. VÎRCOL, V. 21.6. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). Tu vrei cu moartea în mînă oamenii a îngrozi. HELIADE, O. I, 421. Bietile dobitoace, neștind cursa piste care era să dee, trecea fără grijă. . . pe lîngă moartea lor. DRĂGHICI, R. 65/23. ◊ E x p r. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e. . . sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. Cf. CIAUȘANU, V. 180. 7. (Regional) Joc la priveghi, în care cineva personifică moartea (1) (Marginea-Rădăuți). ALR II 4381/386. 8. Compuse: (regional) moartea-găinii sau moartea-calului = groapa de după urechi. M-a lovit la muartia găinii. ALR I 51/744, cf. 51/100, 148, 170, 247, 269, 270, 273, 285, 289, 308, 350, 542, 684, 748, 760, 768; (regional) moartea-calului sau moartea-cailor = tîmplă. ALRM I/I h 20; moartea-găinilor = a) (Med. vet.) cobe. Paserile și mai ales găinile mor de boală, numită și boala, ciuma, holera sau moartea-găinilor. PAMFILE, R. 74, cf. ALRM SN I h 251; b) epitet depreciativ pentru un om sau un animal (în special pentru un cal) slab, firav, jigărit. Cf. PAMFILE, B. 81. Moartea-găinilor . . . (i se zice calului „cînd nu e pe plăcerea stăpînului și anevoie se poate scăpa de el”. DR. V, 108; (Bot.; regional) moartea-porcilor = zîrnă (Solanum nigrum). Cf. PANȚU, PL. ; moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze păroase, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conyza). Cf. BRANDZA, FL. 269, DAMÉ, T. 186, PANȚU, PL. ; (regional) moartea-stelnițeior = păducherniță (Lepidium ruderale). La țară să întrebuințează o plantă numită păducherniță sau moartea stelnițelor (Lepidium ruderale). BIANU, D. S. 547, cf. N. LEON, MED. 54, PANȚU, PL. – Pl.: morți, a- Gen.-dat. și: (învechit și regional) moartei, (învechit) morței, morției. – Și: (învechit, suspect) múrte s. f. – Lat. mors, -tis.

NEÎNDUPLECAT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la înduplecat) Care vădește lipsă de milă; crud. /ne- + înduplecat

pománă f., pl. pomene și pomenĭ (vrom. pomeană, d. vsl. bg. pomĭenŭ, sîrb. pomen, amintire. Luat înapoi din limba rom. e sîrb. bg. rut. pomana. V. pamente). Vechĭ. Pomenire, comemorare. Azĭ. Comemorare făcută p. un mort orĭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ, cu care ocaziune se face un serviciŭ divin și se oferă săracilor mîncare, haĭne saŭ banĭ: Țipă coasa’n buruĭene Și se cară la pomene (P. P., 390). Fig. Iron. Ocaziune rară, chilipir: ce pomană! A face pomană, a face milostenie, a împărți săracilor colivă, colacĭ, mîncare, haĭne, banĭ ș. a. A-țĭ face pomană cu cineva, a te milostivi de el, a-l ajuta la mare nevoĭe. Fă-țĭ milă și pomană (vorbă obișnuită în gura cerșitorilor), îndură-te, nu mă lăsa. A alerga ca la pomană, a alerga ca la mare chilipir. A fi mîncat din pomana dracului, a fi spîn. A te lăți ca o pomană țigănească, a ocupa prea mult loc cu catrafusele tăle. De pomană, de sufletu morților, în amintirea morților saŭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ: a da de pomană (a dărui săracilor), a cere de pomană (a cere milă, a cerși), du-te draculuĭ de pomană! Fig. Fam. În zadar, fără folos: a munci, a vorbi de pomană.

MILOSTIVIRE s. f. Faptul de a se milostivi și rezultatul lui. 1. Milă (1), compătimire, îndurare; înduioșare, bunăvoință. Eu cunosc prea bine pe domnul meu și știu care va fi milostivirea lui... M-am spăriat de o pedeapsă mai cumplită. SADOVEANU, Z. C. 165. ◊ Loc. adv. (Rar) Fără milostivire = fără milă, (în mod) nemilos. Oh! Cum ne mărită fără milostivire! NEGRUZZI, S. III 438. 2. Milă (2), binefacere, pomană, dar. Te rog să faci o milostivire și să-mi ierți feciorul să nu meargă la oaste. RETEGANUL, P. III 7. ♦ Calitatea de a fi milostiv; dărnicie, generozitate. Vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic. CREANGĂ, P. 250.

OSÎNDĂ, osînde, s. f. (Popular) 1. Condamnare, pedeapsă la care e supus cineva (de către organele judiciare). Afară, la magazii, rămîneau ocnașii, care mai aveau puțini ani de osîndă, cei neprimejdioși. SADOVEANU, O. VI 274. Cînd v-o prinde, v-o lega, La-mpărat că v-o ducea, Să vă luați osînda. PĂSCULESCU, L. P. 272. ◊ Expr. A-și face osînda = a executa pedeapsa la care e condamnat. A-și face osînda cu cineva = a-și face păcate cu cineva; a se purta rău, fără milă cu cineva, a maltrata. Mă rog, scoate-mă și nu-ți mai face atîta osîndă cu mine. CREANGĂ, P. 33. 2. Fig. Blestem, pacoste, năpastă, nenorocire, urgie. Aceeași cauză făcea ca viața să fie pentru unii bună și pentru cei mai mulți o osîndă. PAS, Z. I 317. Dar de-i Rada cît de blîndă, Ea de mică-a fost osîndă Pentru sat. COȘBUC, P. I 98. După ce-amar muncirăți mizeri viața toată, Ați mai purta osînda ca vita de la plug? EMINESCU, O. I 59.

MILCUI vb. IV. (Învechit) 1. R e f l. și i n t r a n z. A fi cuprins de milă¹ pentru cineva; a se îndura, a se milostivi (1). Ca se cîntu ție slava mea și se nu milcuescu-me (nu-mi fu milă H). PSALT. 51. Sv[î]nt[u]l apostol. . . milcuindu și mîngîindu-i, i-au botezat cu toată casa. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 126^r/1. Deci, dacă-l vădzu pre acesta Evlonghie, să milcui cu inima și s[ă] ruga în mintea sa lui D[umne]dzeu (a. 1692). GCR I, 304/23. ◊ Tranz. Miluiaște (milcuiaște D) Tatăl fiii. psalt. 212. 2. R e f l. A se smeri, a se umili. Pre mulți văz acum milcuindu-se cu sufletele și de în mulți ochi curînd lacrăme pe obraz (a. 1642). GCR I, 99/12. Să nu m-am smerit și să nu m-am milcuit (a. 1 651). JAHRESBER. III, 177. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. „de”, „către”) A se ruga cu umilință, cu smerenie, implorînd ajutorul; a cere cu stăruință. Noi ne rugăm și ne milcuim fiecărora cărei veți ceti acicea. . . unde veți afla ceva neisprăvit bine, sau greșit iară voi să dereptați, să nu blăstemați. CORESI, EV. 6. Chinului lui să ne milcuim și sufleteaște să ne veselim. id. ib. 136. Plecă capul acel bărbat și se milcui domnului și dzise. . . PALIA (1581), 90/11. Și vădzînd spaima sufletului său, cîndu se milcuiia noao nu vrumu noi să-l ascultăm, ib. 175/12. Voaă mă milcuiesc și mă rogu fraților (a. 1669). GCR I, 184/21. Milcuindu-se cătră D-zeu să-i descopere această taină (a. 1746). ap. TDRG. Apucând genunchii Viteazului, se milcui de dînsul. MURNU, O. 377. Am îmbiat, am alergat, M-am milcuit, m-am rugat De sărac și de bogat. ALECSANDRI, P. P. 285. 3. R e f l. A se amărî, a se întrista. Milcuiți-vă (întristați-vă B 1938) și jeliți și plîngeți, că rîsul vostru să va întoarce întru jeale. N. TEST. (1648), 179^r/10. – Prez. ind.: milcuiesc. – Din bg.мулкймъ.

spălăcésc (mă) v. refl. (d. spăl cu sufixu din mă bălăcesc). Ĭes la spălat, mă descolorez. Fig. Iron. Îmĭ ĭau o aparență vrednică de milă: rău te-aĭ spălăcit, măĭ!

NEVESTICĂ, nevestici, s. f. Diminutiv al lui nevastă. 1. v. nevastă (1). (Cu pronunțare regională) Bună sara, nevăstică. Nu ți-i bărbatul acasă? SBIERA, P. 200. 2. v. nevastă (2). N-ai milă de durerea mea! Nu-ți pasă! – Da! Ca de nimica! Ba-mi pasă mult, că eu n-aș vrea Să-mi fie șchioapă nevestica! COȘBUC, P. I 182. Își luă de nevestică p-o fată care-l voi. PANN, P. V. II 123. Nevestica că-și gătea, Măiculița că-și lua Și cu ele Se ducea. TEODORESCU, P. P. 573.

MILOSTIV, -Ă, milostivi, -e, adj. Plin de milă (1), milos, îndurător; p. ext. bun, blînd. Milostiv te crede lumea, dar nu eu, căci te ghicesc. DAVILA, V. V. 178. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Aleargă la Trifan, Că este foarte blînd și milostiv țăran. DONICI, F. 52. ♦ Binevoitor, îngăduitor, iertător. Cucoana e țifnoasă și îndrăcită cum nu se mai poate, dar conul Grigoriță, cum îl știți, drept și milostiv. REBREANU, R. I 239. Milostive dumnezeu, Nu mă bate așa rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Binefăcător, darnic. Na-ți împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuință de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre, cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P. 300. ◊ Fig. Blînd tainele vi le desface Din sînu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaște Și toată frunza ei vă știe. GOGA, P. 9.

RISIPI, risipesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A arunca, a împroșca în toate părțile; a împrăștia. Și-n fuga lui turbată, risipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale. GANE, N. I 80. Scorpia... dete cu coada și risipi focul. ISPIRESCU, L. 138. ◊ Refl. Praful se risipi pe lemnul mesuței. C. PETRESCU, C. V. 377. ♦ Refl. (Despre abstracte) A se răspîndi, a se propaga. Printre școlari se risipi iute zvonul respectuos că venise un student de la Cernăuți care citise întreaga bibliotecă gimnazială. CĂLINESCU, E. 107. ♦ A așeza ici și colo; a presăra. Cumpăr singură flori pe care le aduc și le risipesc în vasele smălțuite. CAMIL PETRESCU, P. 12. 2. Tranz. (Cu privire la avere, la bunuri materiale etc.; în opoziție cu economisi) A cheltui fără socoteală, a împrăștia fără cruțare; a irosi, a părădui. Zăbovise o viață întreagă la Paris, risipise toată averea adunată de străbunii săi din truda șerbilor. I. BOTEZ, ȘC. 41. Mare stare să ai tu, tinere, de o risipești așa. ISPIRESCU, L. 279. Îi place banul ca să-l risipească: de aceea îl adună de oriunde poate, cu orice preț. BOLINTINEANU, O. 252. (Absol.) Lucrul adună, iar lenea risipește = omul harnic e econom, iar omul leneș, cheltuitor. (Refl. pas.) Rezerva de la început se risipise, C. PETRESCU, C. V. 297. ◊ Fig. Risipit-am fără milă tinerețea, viața mea. EFTIMIU, Î. 105. Căci pentru care altă minune decît tine, Mi-aș risipi o viață de cugetări senine? EMINESCU, O. I 232. (Refl.) Mi se risipea viața în moliciune... și cărți de joc. D. ZAMFIRESCU, R. 96. ♦ A distruge, a prăpădi. (Refl.) Să nu o asculte [pe nevastă] îi era că i se risipește casa și își pierde rostul. ISPIRESCU, L. 333. 3. Refl. (Despre oameni) A se răspîndi în toate părțile; a se împrăștia, a se răsfira, a se răzleți. Cele ale căror bărbați nu sosiseră nici de data asta se risipeau pe țărm, cu mîna la gură și cu ochii la orizontul plumburiu. DUMITRIU, P. F. 32. Mii întregi se risipesc, Alte mii în loc sosesc. ALECSANDRI, P. II 16. ◊ Expr. A se risipi ca potîrnichile (sau ca puii de potîrniche) v. potîrniche. ◊ Tranz. Am o cloșcă: noaptea strînge puii și ziua-i risipește (Casa). GOROVEI, C. 47. ♦ Tranz. (Cu privire la cete, armate etc.) A pune pe fugă, a respinge, a înfrînge. Mergi în Dacia, grăbește, Pe barbari de-i risipește. ALECSANDRI, P. II 12. Și tăia, nene, tăia, Pe tătari îi risipea. id. P. P. 198. 4. Refl. (Despre nori, ceață, aburi etc.) A se destrăma, a se spulbera, a dispărea, a pieri. A venit primăvara, s-au risipit norii. STANCU, D. 108. Cum se risipește mireasma în ger, așa s-au dus toate. SADOVEANU, B. 67. Ceața se risipi și ei rămaseră teaferi. ISPIRESCU, L. 99. ◊ Fig. Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vîntului. SADOVEANU, N. P. 143. Se risipesc toate dimprejuru-ți, timp și spațiu fug. EMINESCU, N. 55. 5. Tranz. A face să dispară; a îndepărta, a înlătura. O puicuță ca o floare, Ce-mi risipea grijile, Îmi gonea durerile. TEODORESCU, P. P. 283. 6. Refl. A se dărîma, a se prăbuși, a se nărui, a se surpa. Aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg. GANE, N. I 94. Numai iată ce dă de un cuptori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. ♦ Tranz. (Rar) A măcina. Muntele își risipea necontenit rîpile și costișele erau cu totul lipsite de pășune. SADOVEANU, F. J. 372. ♦ A se nimici, a se distruge; a se prăpădi. De mult s-au risipit și-acei Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut. IOSIF, PATR. 8. ◊ Fig. Mama și surorile plîng de se risipesc. SEVASTOS, N. 90.

BUNĂVOINȚĂ s. 1. afecțiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) căldură. (N-am simțit ~ lui obișnuită.) 2. amabilitate, atenție, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat multă ~.) 3. amabilitate, serviabilitate, (livr.) complezență, (înv.) complăcere, priință. (~ lui față de mine.) 4. amabilitate, bunătate. (Te rog să ai ~ să-mi spui cît e ceasul.) 5. îngăduință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. rîvnă, silință, sîrg, zel, (înv.) proeresis. (Arăta destulă ~, dar nu putea realiza nimic.)

CEST, CEASTĂ, cești, ceste, adj. dem. (învechit și regional; arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află (mai) aproape, în. spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziție cu cel) Acest. Cine-i în ceste corturi? BIBICESCU, P. P. 244. Pe cea noapte-ntunecoasă... Nemerirăm ceastă casă. TEODORESCU, P. P. 17. P-înaintea cestor curți, Cestor curți, cestor domnii, Plimbă-mi-se, mi se plimbă Măicuța sîntă Mărie. TEODORESCU, P. P. 31. ◊ (Între substantivul articulat și adjectivul care-l determină; uneori cu valoare emfatică) Dumnezeu cu sfîntul Petru... umblau prin lume, printre oamenii cești păcătoși. RETEGANUL, P. V 69. Fă-ți un bine... și-mi leagă piciorul cest bolnav. SBIERA, P. 57. Au necinstit făr’ de milă părul meu cest înălbit. DACIA LIT. I 144. ◊ (Înaintea unui numeral cardinal) Voi, cești nouă frați, Voi să-mi ascultați. TEODORESCU, P. P. 51. ◊ (Cu valoare de pronume demonstrativ, înlocuiește substantivul exprimat în cele precedente, spre a evita repetarea lui) Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. Cest mai înalt se numește Petricica, celalalt Cozla. NEGRUZZI, S. I 196. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. cestui, cestei, gen.-dat. pl. cestor.

IZBELIȘTE s. f. (Mai ales în expr.) A fi (sau a se găsi) în izbeliștea vîntului (sau a primejdiilor etc.) = a fi, a se găsi într-un loc bîntuit de intemperii; a fi expus primejdiilor, nenorocirilor. Casa... era în izbeliștea vîntului, la o coadă de iaz înghețat. SADOVEANU, P. S. 36. În ceasul acela, nu mai erau străini, orfani, săraci și-n izbeliștea nenorocirilor. VLAHUȚĂ, O. A. 137. ◊ Loc. adj. De izbeliște = lăsat la voia întîmplării, părăsit de toți; (despre animale) fără stăpîn, de pripas. Măria-ta, m-aș ruga să nu mă lași aici de izbeliște și singură. SADOVEANU, N. P. 390. Avem copii, măria-ta! Fie-ți milă! Au să rămîie, sărmanii, de izbeliște. id. O. I 199. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, O. A. 119.

NEGHINĂ s. f. (Bot.) 1. Plantă erbacee cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, cu sămînța măruntă și de culoare neagră, răspîndită mai ales în culturile de grîu, zizanie, năgară (2), (popular) mălură (4), (regional) negreață (5) (Agrostemma githago); p. restr. sămînța acestei plante, care, măcinată împreună cu sămînța de grîu, dă făinii un gust neplăcut și proprietăți toxice. Și dormind oamenii, veni pizmașul lui și sămănă întru grîu neghini și să duse. biblia (1688), 760¹/35. Unele [nedreptăți] precum neghina din grîu curățindu-le (a. 1773). uricariul, iv, 22/4. Laptele-cînelui..., neghina, odosul, holbura... aceastea toate sînt păguboase holdelor. economia, 47/3. Ș-atuncea bine vei vedea Că tu ca grîul vei cădea, Iar cei ce au fost pricina, Ca praful și neghina. zilot, cron. 79. Sămînța... nu este curată de neghină, de măzăriche și de alte buruiene rele. i. ionescu, d. 288. Vrajba dintre noi să piară și neghina din ogoară. creangă, a. 60. Semințe toxice, cum sînt semințele de turtiță sau de neghină. agrotehnica, ii, 181, cf. h iv 84, x 534. Mă muncesc de vine-o lună Ca să-mi fac străina mumă, Și-mi făcui curată ciumă, Că-i străina Ca neghina: Nu-ți știe dorul și mila. teodorescu, p. p. 285. Maică, cînd m-ai legănat, Maică, rău m-ai blăstămat. În leagăn mi-ai pus neghină, Să nu am în veci hodină. marian, na. 313. Ochii-s negri ca neghina, Gura-i dulce ca smochina. hodoș, p. p. 48. Atîta mńi-s de streină, Ca on h’iruț de negină într-on mńijloc de țarină. arh. folk. vi, 237, cf. alr i 1 936/56, 305, 320, 954, 980, 990, alr ii 5173/27, 260, 574, 812, 5 312/520, 531, 821. Nu e grîu fără neghină (= nu e nici un lucru perfect, fără cusur). cf. zanne, p. i, 190. ◊ Expr. A alege neghina din grîu = a alege binele de rău, a despărți pe cei buni de cei răi. cf. lm. (Cu parafrazarea expresiei) Ah! mașteră haină, Însăși tu ales-ai pentru mine grîul de neghină. davila, v. v. 135, cf. zanne, p. i, 224. A semăna neghină (în urechile cuiva) = a produce discordie, ceartă. Vicleanul semănînd neghină în urechile împăratului. dosoftei, ap. tdrg. (Cu parafrazarea expresiei) S-au sîrguit a apuca mai nainte... înbrîncirea sămănătorilor de neghini (a. 1794). gcr ii, 153/23. ♦ Fig. Ceea ce este rău, vătămător, primejdios; ceea ce trebuie înlăturat. Dreaptele... porunci și pravile... le aleaseră dă neghină și de pleavă (a. 1652). gcr i, 163/7. Cu sabie ascuțită te-ai văzut tăind împreună toate neghinile, adecă învățăturile... ereticilor. mineiul(1776), 92^v2/11. Pe limba poporului nostru, la niște astfel de oameni le zicem mișei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei. ispirescu, u. 63, cf. pamfile, j. iii, 91. Și ești dator ca iarăși să recazi Cu ploaie și cu ropot greu de grindeni, Fertilizînd semințele de azi, Zdrobind neghina lumii, pretutindeni. v. rom. ianuarie 1954, 216. Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neștiința, Cînd pămîntul însuși cere mult visatele-i minuni? labiș, p. 59. 2. (Regional) Numele a două plante din familia gramineelor: a) obsigă (Bromus inermis). cf. barcianu; b) zizanie (Lolium perenne). cf. anon. car. 3. (Regional) Albăstriță (Centaurea cyanus). cf. PANȚU, PL., BULET. GRĂD. BOT. v, 55. 4. Compus: (regional) neghină-sălbatică = curcubeu (Lychnis coronaria). cf. PANȚU, PL. – pl.: (rar) neghini și neghine. – Și: (regional) nighină (ALR I 1936/750, 790, 896, 900, 940), neghiră (alr ii 5 312/95), negină, negrină (DOINE, 152) s. f. – Etimologia necunoscută.

NĂDĂJDUI vb. IV. Intranz. 1. (Învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „spre”, „pre”, „Ia”) A se îndrepta cu încredere (spre cineva sau ceva), a se adresa (cuiva) cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost etc., (învechit) a năzui (1); a tinde stăruitor (către ceva), a rîvni, a ținti, a năzui (3). Nu nedejdireți pre nedreptatea și în răpire nu iubireți bogătatea. psalt. hur. 51^r/25, cf. 14^v/13, 16^r/16. Doamne Dumnezeul mieu, spre tire nedejduescu. psalt. 8. Ochii tuturora spre tine nădăjduesc. Doamne (a. 1581). gcr i, 28/2; Bogații ceia ce nedejduiesc mai mult pre bogăție decât pre Dumnedzeu. varlaam, c. 221, cf. 222. Rușine vor plăti cei ce nădăjduiesc pre cetăți și pre bani. biblia (1688), 3652/54. Spre mine au nădejduit, și-l voiu izbăvi pre însu (a. 1689). gcr i, 286/24. Nădăjduind la răsplătirile ceale bogate. mineiul (1776), 129^rl/6. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune și a nădăjdui spre jăfuirea ceaia ce piare (a. 1785). gcr ii, 148/7. Celor ce nădăjduiesc spre tine. teodorescu, p. p. 388. ◊ Refl. Ferice e de toți cari se vor nedejdi prinsul. psalt. hur. 2^r/10. Toți nedejduiră-se spre tire. psalt. 7, cf. 108. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu. coresi, ev. 85. Și spre dînsul mă nădăjduiesc (a. 1689). gcr i, 286/8. Eu voi fi nădăjduindu-mă spre dînsul (a. 1698). id. ib. 317/11. Cei ce să nădăjduiesc spre tine. mineiul (1776), 210^rl/16. Nu vă nădăjduiți spre boieri. GORJAN, h. ii, 170/13. 2. (Învechit; urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. „în”) A-și pune nădejdea (1) în..., a se încrede în...; a se întemeia, a se bizui pe... Nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa. ureche, l. 86, cf. 95. Au perdut Racoți sărita curînd, însă nădejduia cazacilor. m. costin, let. i, 333/17. Nu se teme prea mult de viitorime, dar nici nu nădăjdui cu prisos într-însa. marcovici, d, 7/18. Nu taberei, ci bisericei nădăjduiaște. arhiva r. i, 50/24. Mai nădăjduia în brațul lui, cît îl simțea tare, și-n cele trei sănețe ale zaporojenilor. sadoveanu, o. v, 533. ◊ Refl. Pentr-aceia de-acmu nu te nedejdui că veri audzi altî ceva de la mine. varlaam, c. 454. Te lauz și te nedejduiești cu farmecile. dosoftei, v. s. noiembrie 126^v/9. Mihai Vodă nu să nedejdui în oștile ce avea. n. costin, l. 581. Nopții nedejduindu-me și de nepriiateni nici cum în grijă purtînd. cantemir, ist. 155. Să nu nădăjduiască întru puterea sa. țichindeal, f. 5/4. Dacă semințele se vor fi cules bine..., poate gospodina să se nădăjduiască într-însele, că vor încolți. i. ionescu, c. 209/24. 3. A avea speranța sau convingerea că ceea ce dorești este realizabil, a se încrede că cele dorite se vor îndeplini; a spera, (învechit și regional) a se nădăi (1). Din fundul întunericului uitării la lumina pomenirii, precum nedejduim, o vom scoate. cantemir, hr. 110. Să nădăjduim și noi și să suferim cu vitejie. kotzebue, u. 27^v/19. Și nădăjduiesc în bunul rezultat a unui drit pe care noi toți încuviințăm. ar (1838), 3¹/32. Gîndind să-și facă mendrele, Precum nădejduia. negruzzi, s. ii, 39. Pe aripile morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. alexandrescu, o. i, 88. Tu te închini și mai nădăjduiești, Fârîmă de ceva ce ești. arghezi, vers. 285. Oamenii s-au întors de pe front, așteptau, nădăjduiau, li s-a vorbit de pămînt. t. popovici, se. 212. Cine poate suferi mai mult, mai mult și nădăjduiește. zanne, p. viii, 434. ◊ Refl. (Învechit) Cine trăiește nădăjduindu-se, moare jinduindu-se. pann, p. v. iii, 73/4. ◊ refl. impers. Prin măsurile ce să vor înplin[i] și la acele ce au a să pune în lucrare este a să nădăjdui cum că va spori slobozenia obștească. ar (1839), 12²/16. Răzvan nu aștepta să vază isprava acestor tractații, de la care puțin se nădăjduia. bălcescu, m. v. 218. ◊ Tranz. Nădejduia să dobăndeascî slobodzie de supt măna altor limbi. varlaam, c. 407. Cu inimă curată Nedejdiuesc să ia plată. dosoftei, ps. 15/22. Împăratul tot nădăjduie că-i va veni răspunsul. neculce, l, 244. Nădăjduiesc că voi lua de la stăpîn plata deplin. antim, p. xxv. Vor dobîndi privilegiile ce nădăjduia. văcărescul, ist. 255. Un om căzut în mare aproape de acest ostrov au nădăjduit să afle într-însul liman (a. 1794). gcr ii, 151/27. Nădăjduiți că vă veți împotrivi. beldiman, n. p. ii, 196/2. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțumirea trupelor. ar (1832), 7¹/6, cf. 11¹/10. Pe iubitele sale lame nu nădăjduia să le mai vadă. drăghici, r. 114/11, cf. 140/6, 147/22, 166/27. Nădăjduiesc că vom intra în legături cu toate staturile Americei apusane. ar (1838), 4¹/7, cf. (1839), 3¹/8. Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum Să văz astă turburare. pann, e. ii, 61/2. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. negruzzi, s. i, 7. Nădăjduiesc însă că mi-i sluji de cavaler. alecsandri, t. i, 81. Și el are să-mi facă podul? – D-apoi așa nădăjduim... că chiar el. creangă, p. 83. Și eu nădăjduiesc să mă întorc. ispirescu, l. 9. Eu totuși nădăjduiesc să le am odată. f (1906), 15. Nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborîm în Sabasa. hogaș, dr. i, 56. Cu rugămințile nădăjduim și noi să dobîndim mai multă milă. rebreanu, r. i, 144. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică mult înapoi. camil petrescu, u. n. 402, cf. 359, vissarion, b. 20. Oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întîlnească. sadoveanu, o. xi, 330. O clipă mai nădăjduise s-o vadă cotind la stînga, spre livadă. contemp. 1953, nr. 349, 4/2. Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit. v. rom. octombrie 1954, 137. Nădăjduia uneori că va izbuti să-și smulgă soarta din făgașul „implacabilei evoluțiuni”. galan, b. ii, 87. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decît rîndul trecut. tudoran, p. 14, cf. 35. – prez. ind.: nădăjduiesc. – Și: (învechit) nădejdui, nedejdi, nedejdiui, nedejdui vb. IV. – Nădejde + suf. -ui.

DE conj. 1. (condițional) dacă. (Doar ~ n-ar veni astăzi.) 2. (consecutiv) că, încât, (înv. și pop.) cât. (Gemea ~ îți era mai mare mila.) 3. (temporal) dacă. (~ va fi să plec...) 4. (completiv) să, și. (Stai ~ mă așteaptă.)

DE conj. 1. (condițional) dacă. (Doar ~ n-ar veni astăzi.) 2. (consecutiv) că, încît, (înv. și pop.) cît. (Gemea ~ îți era mai mare mila.) 3. (temporal) dacă. (~ va fi să plec...) 4. (completiv) să, și. (Stai ~ mă așteaptă.)

MILOSTIVIRE s. f. (Astăzi rar) Acțiunea de a se m i l o s t i v i și rezultatul ei. 1. Milă¹ (I 1, 3), compătimire, îngăduință, indulgență. Nu să ținu în samă pravila cea de milostivire, pentru să cearte mai puțin pre fecior. PRAV. 296. Tăia turcii fără milostivire, după datoria războiului. VĂCĂRESCUL IST. 258. Cu a lui milostivire. . . să arătă om ca noi. VARLAAM-IOASAF, 6^r/27. Nu sînt vrednic a milostivirei și a dragostei tale. MARCOVICI, D. 4/12. Jalnicile tînguiri. . . ar fi adus pre milostivire și pe cele mai nesimțitoare pietre. DRĂGHICI, R. 33/17. Oh! cum ne mărită fără milostivire! NEGRUZZI, S. III, 438. Eu cunosc bine pe domnul meu și știu care va fi milostivirea lui. SADOVEANU, Z. C. 165. Băspunsul. . .nu lăsa domnului și divanului decît speranța în milostivirea Porții și asigurarea unui azil. OȚEȚEA, T. V. 187. ◊ (Învechit, urmat de un adj. pos., în formule de adresare folosite față de o persoană de rang înalt) Mă voi supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta. FILIMON, O. I, 133. 2. Milă¹ (I 4), grație divină, har dumnezeiesc. Mulțămim milostivirei tale. VARLAAAM, C. 146. Să cer de la milostivirea d[u]mnezăiascâ iertare (a. 1750). GCR II, 47/37. Rugîndu-ne pentru dînsul cătră ceriu ca să-i arăte milostivire. DRĂGHICI, R. 18/3. Milostivirea cerească care vine în ajutorul celor nenorociți. NEGRUZZI, S. III, 207. 3. Binefacere care se face cuiva, ajutor, pomană care se dă cuiva; (concretizat) ceea ce se dă de pomană; milă¹ (II 1), (învechit și popular) milostenie (II 1). Te rog să faci o milostivire și să-mi ierți feciorul să nu meargă la oaste. RETEGANUL, P. III, 7. Milostivirea către săraci, doctor de săraci. ZANNE, P. VIII, 325. 4. Însușirea de a fi milostiv (II); dărnicie, generozitate. Iliiaș Alexandru Vodă era. . . om bun și prea milostiv, cît nu iaste lesne a scrie milostivirea lui. N. COSTIN, LET. II, 7/11. Vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. CREANGĂ, P. 250. – Pl.: milostiviri. – V. milostivi.

MILOSTIVNICÍE s. f. (Învechit) 1. Milă¹ (I 1). Că partea m[i]l[o]slivniciei face acela cine să m[i]l[o]stiveaște pre bolnavi (a. 1 683). CCR 122/28. 2. Milă¹ (I 4). Cu milostivnicie și cu dragoste părintele priimi-va noi. CORESI, EV. 33, cf. 53, 226, 231. Eu vă dau a ști, frați dragi, milostivniciia Domnului, id. L. 365/22. Care înțelepciune iaste de sus întăi-i curată după aceaia-i împăcătoare . . . și plină de m[i]l[o]stivnicie. N. TEST. (1 648), 178^v/16. – Milostivnic + suf. -ie.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.