MAICĂ, maici, s. f. 1. (Adesea urmat de un adjectiv posesiv) Mamă. S-a certat rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l lase să mai iasă din casă. REBREANU, R. II 219. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa. CREANGĂ, P. 4. Glasul maicei mele... Veni să mă dizmierde. ALECSANDRI, P. I 128. ◊ Expr. (Familiar) De cînd maica m-a făcut = de cînd exist, de cînd știu, în toată viața, niciodată. ◊ Fig. Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă. ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Termen de alintare întrebuințat adesea la vocativ) Mulțumesc, maică, să trăiești. GANE, Z. R. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista. ODOBESCU, S. II 431. Catincuțo, maică, tu... ești mai micuță. GORJAN, H. IV 170. ♦ Formulă cu care cineva se adresează unei femei mai în vîrstă. Uite, maică Ioană, că al mare nu lasă-n pace pe cocoș! REBREANU, R. I 151. ♦ Maica Domnului (sau Precista) = mama lui Iisus Hristos; fecioara Maria. Maica Domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. 2. Călugăriță; termen cu care se adreseasă cineva unei călugărițe. Mănăstire de maici. – PI. și: (rar) maice (GALACTION, O. I 204, CREANGĂ, P. 110).