PREDICATIVĂ s. f. (< adj. predicativ, -ă < lat. praedicativus, fr. prédicatif): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ nepredicativ din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă, de („să”, „că”), prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare ca și cum, ca și când, după cum și de parcă, prin pronumele relative cine, ce și ceea ce (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine, prin adverbele relative cum, precum și cât, prin adverbele nehotărâte relative oricum și oricât și prin adverbele interogativ-relative cum, cât, unde, când și încotro. Nu răspunde la întrebări (întocmai ca numele predicativ), fiind recunoscută ca urmând imediat după verbul copulativ din regentă: „Cel dintâi gând al lui a fost să mă ducă la Copou” (I. Slavici); „Aspirația mea secretă era să-mi scap părinții” (L. Blaga); „Furtuna zilelor trecute... părea că nu a fost niciodată” (A. Maniu); „Porunca era ca fiecare span... să stea la locul lui” (Pavel Dan): „...iar Anghelina a rămas de ți-e mai mare mila” (L. Rebreanu); „întrebarea era dacă vom ajunge la timp”; „A fost odată... pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau să se facă domni și boieri aci pe pământ” (Al. Odobescu); „Viață înseamnă să muncești pentru tine și ai tăi”, „Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicii” (I. L. Caragiale); „Ea era ca și când soarele ar fi ieșit din nori” (B. Șt. Delavrancea); „...ucenicii urmau să fie ca și cum n-ar fi văzut niciodată nimic” (M. Sadoveanu); „Eu, bunicule, aș vrea să mă fac ce ești tu” (idem); „...dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese” (I. Slavici); „...dar mâine albii cavaleri /... Vor deveni ce-au fost de-a pururi...” (D. Anghel); „Asta este pentru cine m-a ajutat întotdeauna”, „Banul din negoț este al oricărui ar voi să te înșele” (B. Șt. Delavrancea); „Problema este cine va merge acolo”; „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu); „...de aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie” (P. Ispirescu); „...ș-am ajuns precum mă vezi”(M. Sadoveanu); „Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii” (Ion Creangă); „Înălțimea ta ești / Oricât de slab poftești” (Gr. Alexandrescu); „Problema este unde îl așezăm” etc. ◊ ~ suplimentară: propoziție subordonată care îndeplinește funcția de element predicativ suplimentar pe lângă verbul predicat (tranzitiv sau intranzitiv) și substantivul sau pronumele subiect din propoziția regentă; pe lângă un verb la infinitiv sau la gerunziu și subiectul acestuia din propoziția regentă; pe lângă un verb (cu sau fără funcție de predicat) și obiectul direct sau indirect al acestuia din propoziția regentă. P. suplimentară este o propoziție subordonată cu însușiri mixte: de atributivă, de completivă directă sau de completivă indirectă, dar și de modală; de subordonată necircumstanțială, dar și de subordonată circumstanțială. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare așa cum, prin pronumele și adjectivul relativ câte și prin adverbele relative cum, precum, cât și ce („cât”): „...ceilalți îi trimiteau rotocoalele care-l făceau să înghită în sec” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...lasă-mă să adaug și să pui unul după altul portretul cânelui” (Al. Odobescu); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (C. Hogaș); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu); „Se pomenește că-i chemat la oaste” (E. Camilar); „...și am pornit-o așa cum mă găseam” (Camil Petrescu); „Ba o știu eu de câte e în stare” (M. Sadoveanu); „Te cunosc eu câte parale faci” (idem); „Se văd parcă pâlcurile de oameni cum trec de pe un munte pe alt munte” (Geo Bogza); „Acea culme înverzită / O revăd precum o știu” (Al. Macedonski); „Mă uitam la ei cât erau de obosiți” (G. Galaction); „Nu l-ai văzut ce («cât de») iritat era?” (I. L. Caragiale).