MILCUI vb. IV. (Învechit) 1. R e f l. și i n t r a n z. A fi cuprins de milă¹ pentru cineva; a se îndura, a se milostivi (1). Ca se cîntu ție slava mea și se nu milcuescu-me (nu-mi fu milă H). PSALT. 51. Sv[î]nt[u]l apostol. . . milcuindu și mîngîindu-i, i-au botezat cu toată casa. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 126^r/1. Deci, dacă-l vădzu pre acesta Evlonghie, să milcui cu inima și s[ă] ruga în mintea sa lui D[umne]dzeu (a. 1692). GCR I, 304/23. ◊ Tranz. Miluiaște (milcuiaște D) Tatăl fiii. psalt. 212. 2. R e f l. A se smeri, a se umili. Pre mulți văz acum milcuindu-se cu sufletele și de în mulți ochi curînd lacrăme pe obraz (a. 1642). GCR I, 99/12. Să nu m-am smerit și să nu m-am milcuit (a. 1 651). JAHRESBER. III, 177. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. „de”, „către”) A se ruga cu umilință, cu smerenie, implorînd ajutorul; a cere cu stăruință. Noi ne rugăm și ne milcuim fiecărora cărei veți ceti acicea. . . unde veți afla ceva neisprăvit bine, sau greșit iară voi să dereptați, să nu blăstemați. CORESI, EV. 6. Chinului lui să ne milcuim și sufleteaște să ne veselim. id. ib. 136. Plecă capul acel bărbat și se milcui domnului și dzise. . . PALIA (1581), 90/11. Și vădzînd spaima sufletului său, cîndu se milcuiia noao nu vrumu noi să-l ascultăm, ib. 175/12. Voaă mă milcuiesc și mă rogu fraților (a. 1669). GCR I, 184/21. Milcuindu-se cătră D-zeu să-i descopere această taină (a. 1746). ap. TDRG. Apucând genunchii Viteazului, se milcui de dînsul. MURNU, O. 377. Am îmbiat, am alergat, M-am milcuit, m-am rugat De sărac și de bogat. ALECSANDRI, P. P. 285. 3. R e f l. A se amărî, a se întrista. Milcuiți-vă (întristați-vă B 1938) și jeliți și plîngeți, că rîsul vostru să va întoarce întru jeale. N. TEST. (1648), 179^r/10. – Prez. ind.: milcuiesc. – Din bg.мулкймъ.