HOȚOMAN, -Ă, hoțomani, -e, s. m. și f. 1. Augmentativ al lui hoț. Vechilii și vătafii trăiau ca niște hoțomani, de capul lor, fără milă, fără grijă. SADOVEANU, O. VII 272. Iar la masă șade... Ianuș Ungurean, Vechiul hoțoman. ALECSANDRI, P. P. 63. ♦ Om al dracului, rău, afurisit. Tu să nu fii hoțoman. Eu îți cer dreptul meu. PAS, Z. II 11. În sfîrșit, dușmanul vede că nu-i glumă cu Răzvan, Cunoscîndu-l din aproape că-i suflet de hoțoman! HASDEU, R. V. 145. Cît pe ce de nu ne-a ucis hoțomanul. CONTEMPORANUL, III 829. 2. (Familiar) Hoț (2). Ieși d-acolo, hoțomanule, îi zise ea rîzînd. Ce mi te-ai posmăgit așa? ISPIRESCU, L. 45. Cine oare mi-a făcut șotia?... Hoțomanul de Pavel mi-a făcut-o. CREANGĂ, A. 112.