Definiția cu ID-ul 938061:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PUSTIU2, -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, VI 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea audeplînge.Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.