ACROSTIH (< fr. acrostihe < gr. akrostihis; cf. gr. akros dinafară, extremitate, și sikhos, vers) Poezie în care inițialele versurilor (mai rar literele de la mijlocul sau de la sfîrșitul lor), citite vertical, alcătuiesc fie numele ființei iubite căreia îi era închinată, fie numele poetului, fie o îmbinare de cuvinte cu un anumit sens, aleasă ca motiv al poeziei respective. Socotit ca o formă elementară de poezie, acrostihul a fost cultivat de greci, în perioada alexandrină, ca și de romani. Această specie de poezie reapare mai tîrziu în opera poeților Renașterii. E folosit în literatura noastră de poeții Văcărești, C. Conachi, Anton Pann. Acrostihul din poeziile lui C. Conachi Nume ascunde numele iubitelor lui (Casandra, Zulnia, Marioara), nume ce rezultă din literele inițiale ale versurilor. B.P. Hasdeu folosește de asemenea acrostihul, în La noi e putred mărul, ale cărui versuri se refereau la Convorbiri literare, revista cercului literar Junimea, căreia autorul i-a jucat o farsă, poezia fiind publicată chiar în această revistă de care și-a bătut astfel joc. LA NOI „L a noi e putred mărul”, a zis de mult poetul, A zis cu desperare și a murit nebun. C ăci îl zdrobi durerea, cînd s-a convins cu-ncetul O ftînd după scăpare, că nu mai este bun, N ici sîmburele însuși, speranța viitoare, F ecioara sfiincioasă ascunsă de priviri. O, da! un vierme sarbăd ce otrăvește boare R ozînd fără-ncetare, nu lasă nicăieri B ucata nemînjită, și în zadar să crează I luzia din urmă ar vrea, că tot mai poți R edobîndind scînteia din dispărută rază! I-am cîntărit piticii! I-am măsurat pe toți. L ucesc prin neștiință, prin penele streine, I nsecte cu o umbra mai mare decît ei, T e-nșeală-n perspectivă, dar cînd te uiți mai bine, E trist și-ți vine milă de falnicii pigmei! R ivali cu cine știe ce geniuri sublime, A runcă vorbe-n aer ce curg ca un șiroi, R epetă, dar de unde, din ei nu spune nime... E putred, putred mărul, din sîmbure la noi! P.A. Calescu (B.P. HASDEU, Convorbiri literare, 1876, 11)