MILUl vb. IV. Tranz. I. 1. (Mai ales în limbajul bisericesc, de obicei în invocări către Dumnezeu) A-i fi milă¹ (I 1, 3, 4) de cineva (și a-i veni în ajutor), a se arăta milostiv (I); a ajuta pe cineva (din milă¹ I 1, 3, 4). V. m i l o s t i v i (1, 2). Luminreadză fața ta pre noi și ne miluiaște. PSALT. HUR. 54^v/17, cf. 4^r/12. E acmu miluiți fură (a ț d o b î n d i t m i l ă N. TEST. 1648). COD. VOR. 148/5. Miluiaște (c r u ț a-v a C², c r u ț a H, f i- i-v a m i l ă d e D) mișelul și measerul. PSALT. 141, cf. 50, 212, 271. Miluiaște-mă, Doamne. . . că fata me rău se dracește. TETRAEV. (1574), 226. Miluiaște toți cărei fac voia lui. CORESI, EV. 180, cf. 281. Miluiaște-ne, Doamne, după mare milostea ta (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 215/11. Miluiaște-mă pre mine, părinte Avraame, și trimite pre Lazar. CHEIA ÎN. 37^v/23. Te-ndură și miluiaște Pre mișel ce te doreaște. DOSOFTEI, PS. 18/5, cf. BIBLIA (1688), 371¹/45. Apostoli, mucinici, . . . miluiți-mă (a. 1 710). GCR I, 363/15. Eu fără de răutate m-am purtat, iar tu, Doamne, miluiește-mă. ANTIM, P. XXIV. Miluiaște-ne . . . D[u]mnezeule. MINEIUL (1 776), 156^r2/21. Pre tată-tău și pre mumă-ta să-i cinstești și să-i miluiești (a. 1 784). GCR II, 135/11. Doamne! miluiește și iartă pe păcătoasa Calipso ! NEGRUZZI, S. I, 220. Se cade . . . să fie iertată și miluită și prostimea. SADOVEANU, O. V, 693. Că noi cît om mai trăi, Nime nu ne-a milui. . . Că la nime n-avem milă. MARIAN, Î. 511. Toată lumea-aș milui, Jale-n lume n-ar mai fi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 92. Dumnezeu să te miluiască, muiere bună. MERA, L. B. 16. ◊ A b s o l. Un stăpîn și părinte ceartă, dar și miluiește. NEGRUZZI, S. II, 11. ♦ (Popular) A solicita mila¹ (I 1, 4) cuiva, a cere ajutor, îndurare; a implora. Fata-ngălbinea Tot mai tare; ea strîngea Tot mai tare Pumnii săi; mă-sa-n rugare Pe toți sfinții miluia. COȘBUC, P. II, 214. ◊ Refl. M-am miluit și m-am rugat Dă chiabur și dă. bogat. GRAIUL, I, 177. 2. (Regional) A mîngîia pe obraz; a dezmierda. Cf. ALRM I/II H 316, 318. ♦ (Ironic) A bate, a lovi. Unii alunecă, grătarele sar departe pe sub garduri, ei le apucă repede, înainte de a-i vedea boierul și a-i milui cu ciubucul peste umeri. CAMILAR, C. P. 120. ♦ R e f l. (Prin Ban. și sudul Transilv.; despre cîini) A se gudura. ALR I 1153/40, 131. 3. (Învechit) A cruța (de pedeapsă), a absolvi. Nu milui (c r u ț a H, D) toți ce facu fără-leage. PSALT. 112. Giudecași să fie miluiți ceia carii te bat. DOSOFTEI, V. S. octombrie 69^r/26. Pre carii oblicie că-s închiși, trimite de-i scote și-i miluie. NECULCE, L. 257. 4. (Învechit) A scăpa de ceva; a salva. Și-i milui de acel chin ce se chinuiia de tot. CORESI, EV. 424. Zise [orbul]. . . miluiaște-mă. VARLAAM, C. 338. ♦ S p e c. (În credințe bisericești) A salva sufletul cuiva, a mîntui. Pre unii miluiți cu certarea, iar pre alții cu frică-i mîntuiți (a. 1 618). GCR I, 50/18. ◊ R e f l. p a s. Lumea s-au miluit. . . cu răstignirea ta. MINEIUL (1 776), 199^v1/34. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui (a. 1894). ap. TDRG. II. (Numele obiectului dăruit se introduce prin prep. „cu”) 1. A da cuiva de pomană; p. g e n e r. a ajuta (cu bani, mîncare etc.) Au doară ai miluit vrun serac (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 453. Nu fie lui agiutoriu, nece fie cire va milui săracii lui. PSALT. 236. N-au miluit carei le cerea. CORESI, EV. 42, cf. 46, NECULCE, L. 11, GCR II, 94/28. Carele mai nainte gonea săracii, acuma îi miluiaște. MAIOR, P. 41/18. [Zeii poruncesc] a milui și mîngîia pre cei săraci. BELDIMAN, N. P. II, 115. Pomeni. . . va da, Miluind săraci din satu-i. PANN, P. V. I, . 75/2, cf. NEGRUZZI, S. III, 209. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva. CREANGĂ, P. 189, cf. 300. Nu numai că n-a miluit în viața lui pe nimeni, dar el lua. . . și bucățica de pîine din gura orfanului. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Intră prin curțile oamenilor . . . „Miluiți-mă și pe mine” DELAVRANCEA, O. II, 280. Am fost astfel cel dinții miluit cu o strachină de mîncare. BRĂESCU, A. 90. Îi miluie fiecare cu ce-l lasă inima. STANCU, D. 316. Oameni buni, mă tînguiți, Oameni buni, mă miluiți! ALECSANDRI, P. P. 386. Să vii și la pragul meu, Să te miluiesc și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 261. Îi miluia cîte o vecină bună cu cîte ceva. RETEGANUL, P. I, 42, cf. II, 9. Să te miluim cu ceva, C-o cojiță de mălai. HODOȘ, P. P. 128. Ajutați și miluiți pă . . . săraci. ALR II 3 458/250. Precum te miluiește altul, miluiește și tu pe altul. ZANNE, P. VIII, 325. (F i g.) Miluindu-și prietenul cu aforisme asupra vieții. C. PETRESCU, A. R. 28. Sînt miluiți totdeauna cu o vorbă bună. PAS, Z. I, 51. Te miluia doar cu o predică. T. POPOVICI, SE. 129. ◊ A b s o l. Dereptul miluiaște și dă. PSALT. 69. Tot omul ce va avea mult și nu va milui răpitoriu iaste. CORESI, EV. 42. Cel ce miluiește în veci să pomenește. ZANNE, P. VIII, 326. ◊ R e f l. p a s. Cerșetorii să miluiesc, Iar hoții se pedepsesc. PANN, P. V. II, 29/27. ♦ (Popular) A da de mîncare, a hrăni; p. e x t. a îngriji. Stâpînului său foarte-i plăcea un cățăluș micuț, și-l miluia. ȚICHINDEAL, F. 104/6. De mic m-au crescut, și m-au miluit. ALEXANDRIA, 67/17, cf. ROMANUL GLUMEȚ, 29. Miluiește elinii pînă ieși din sat. Cf. ZANNE, P. U, 371. 2. (Învechit) A face stăpín peste ceva, a înzestra cu ceva, a face o danie; a dărui. Am miluit boiarinul domniei meale Preda țințereanul cu satul Borăștii (a. 1 602). CUV. D. BĂTR. I, 113/3. I-au miluit Trifan postelnicul cu acel sat (a. 1620). ap. TDRG. Și m[i]lui împăratul mănîstirea cu milă mare. FL. D. (1 680), 43^r/2. Pătru Vodă. . . mînăstirile miluia și întăriia. N. COSTIN, L. 562. Iar boierii aceie pre urmă au venit la Petreburcu. . . Și i-au miluit și le-au dat sate, să trăiască acolo. NECULCE, L. 234. Titlul lui de nobleță este talentul, nu rangul de boierie cu care l-a miluit domnia. SADOVEANU, E.70. – Prez. ind.: miluiesc și (învechit și regional milui. – Din v. sl. миловати, (I 2) din scr. milovati.